azi le-am spus că îmi amintesc

mi-am amintit foarte clar. au venit să-mi spună că ai murit. sora şefă mă consola printre suspine. părea oarecum uşurată. părea chiar bucuroasă. bărbia ei tresălta de fiecare dată când îmi spunea că viaţa merge înainte. nimic nu mergea. nicăieri. timpul se oprise. timpul îmi stă de atunci pe piept ca o piatră.

azi le-am spus că îmi amintesc. femeia care tace a tăcut şi mai adânc.

am traversat coridorul să văd dacă pot. am înghiţit o tabletă albă despre care nu ştiu nimic. am înghiţit un perete verde despre care nu ştiu nimic. am înghiţit moartea ta despre care nu ştiu nimic.

femeia care tace dormea. i-am luat faţa şi am aşezat-o peste a mea.

vals în cămaşa de forţă

între timp ceilalţi au oprit ploaia. când m-am trezit doctorul mă întreba cum vreau să înnebunesc. cu sau fără tine. nu ştiu dacă se poate fără. el a râs. nici că se putea altfel.

atunci mi-a adus o umbrelă şi m-a lăsat cu o ploaie numai a mea. eram fericită. tu erai viu şi creşteai din încheieturile mele. te simţeam ca pe o brăţară de foc.

până în zori eram foarte bătrâni. paturile erau făcute. pacienţii noi strigau încă. ne strecuram în sala de mese unde ştiam că bucătăreasa asculta mereu acelaşi vals. dansam în halatele de molton luate peste cămaile de forţă prea largi.

dans pe viiaţă şi pe moarte

am încercat să dansez cu tine
dar tu erai un fluture de fier
eu un copac
apoi eu eram o pasăre şi tu un trunchi
lucrurile se împotriveau în noi
aveau o altă cadenţă
ultimul tango aproape că ne-a ucis
am muşcat din privirea ta
m-ai frânt pe la mijloc

în spaţiul dintre braţele tale
tăcerea se întinde cu veacul ei de întuneric
inseparabili tăcuţi
suntem încleştaţi în dansul pe viaţă şi pe moarte

gânduri

nu mi se spune în faţă dar ştiu că ar vrea să-mi interneze şi gândurile.
eu le ţin pe afară prin curte. le ascund în câinele galben. când rămân singură în salon le chem invocând o literă mare. ele vin şi dărâmă tot ce a clădit doctorul până atunci cu neuroleptice de ultimă generaţie.

îmi aşez faţa pe faţa pacientei care tace mereu. aerul devine aspru ca o rindea. ne răzuim liniştea. din ea cad fulgi. ninge cu negru mat din muţenia noastră.

nu aş vrea să se ştie că eu port un cântec în degete. port o sonată pentru pian.

gyuri crede tot

azi am lăsat infirmiera să arunce florile moarte din vază. nici gyuri nu şi-a mai aruncat hainele în weceu. am stat cuminţi ascultând un cântec la radio. în salonul vecin au voie să asculte muzică şi să nu doarmă noaptea.

mi-e teamă că el crede tot ce se spune noaptea în salonul vecin.

la amiază soarele s-a oprit o clipă în aerul nostru. l-am tras cu forţa în noi până când a încăput cu totul în plămânii mei şi-ai lui gyuri care acum se ţine să nu-l dea afară. îl las să nu respire un timp. doctorii sunt ocupaţi cu cei care strigă. soarele se umflă în salon apar umbre. purtăm câte un apus minunat în cerul gurii. eu am orbit portocaliu dar nu spun nimănui. îl las pe gyuri să creadă tot.

am spus lighioană

doctorul mi-a cerut să-i spun ceva despre mine
am spus lighioană
poate se aştepta să spun o culoare
ce cred despre asta
nimic
lighioana este. ea nu crede nimic
ea e mai mult decât pot eu să spun.

am făcut patul
m-am ghemuit ca un animal peste cuvertură. am adormit strânsă în mine
şi am visat că vânez. am visat că eşti o pasăre
şi că nu ai murit

sonata lunii

şi azi am întârziat puţin. portarul m-a privit mustrător.
în fiecare zi întârzii întenţionat
încerc să mă decalez. poate aşa voi ajunge în timpul tău
acolo unde nu se aşteaptă.
sala aia de aşteptare e goală, nu mai e un secret pentru nimeni.

îmi potrivesc vocea după a crainicei tv. ea ne dă vestea cea bună:
urmează o nouă zi

las câte o clipă între cuvinte. decalez. decalez.

tu scrii de parcă ai cânta sonata lunii
la tastatură

cel mai trist poem

cel mai trist poem nu va fi cel despre moarte
nici despre o dragoste pierdută
nici despre o sfâşietoare durere

cel mai trist poem pe care îl voi scrie
va suna cam aşa:

sunt fericită
punct.

loc

singurul loc în care n-am fost o să ne doară cândva


plouă în curte câinele galben e ud
strălucesc printre lacrimi


în locul meu cresc inimi.

miroase a clor. mă înţeapă în creier.

ne-am închis în acelaşi ospiciu. tu mimezi normalitatea cu foarte mult talent. eu am renunţat. prind ciorile din curtea spitalului şi le şoptesc tot felul de chestii pe care vreau să le salvez de la dispariţie. cât trăiesc păsările astea sunt şi eu în siguranţă. tu mă faci nebună şi scrii poeme pe care apoi nu le arăţi nimănui.


miroase a clor. nu mai creşte nimic nicăieri.

se putea şi altfel. puteam să ne publicăm cărţile. să ne plimbăm prin paris. tu să cânţi jazz. eu să nu te privesc atunci când eşti în public. tu să arzi spre mine. să arzi spre locul în care sunt şi să cânţi cu ochii închişi. se putea şi aşa. incredibil de liberi pe acoperişul fierbinte al lumii.


ţi-ai pus moltonul pe dos. ascunzi ţigări în buzunar. brancardierii se amuză pe seama noastră. dar nouă nu ne pasă deloc. pentru că noaptea ne lăsăm pradă unul altuia şi ei nici măcar nu-şi pot imagina atât.

realitate de muls

trece timpul

spargem seminţe

trece floarea soarelui

trec autocamioane cu brânză şi lapte

numai realitatea stă în drum ca o vacă

bună, mă numesc i.

bună,mă numesc ioana

şi nu ştiu cine sunt.

azi doctorul m-a întrebat de ce mă semnez cu i mic
şi de ce întotdeauna M e mare

am observat că m mic arată ca un vierme. M nu e un vierme
e o pasăre sau un fluture
e un miracol
e copilul meu
e iubitul meu
e o mare pe care nu am văzut-o niciodată

aşa că doctorul mi-a cerut o listă. nu m-am oprit de atunci
pentru că era totul de scris
şi totul nu încape doar pe o coală sau două
am scris pe pereţii spitalului
pe cearceaf
pe margini
şi tot mai aveam

litera aia mare de tipar absorbise lumea

când mi-am dat seama că nu am destul loc să spun totul
am rupt pagina
am rupt pereţii spitalului
am rupt cearceaful
am rupt marginile

deci, a întrebat doctorul.
sunt eu, i-am răspuns.

jurnal cu tine

nu-ţi fie teamă că mă închid în tine pentru un timp. ăştia iarăşi au uitat fereastra deschisă. se vede cum cade o lacrimă pe linoleum. n-o ridică nimeni deşi noi nu prea avem lacrimi. nu se poate plânge aici. femeia de serviciu o va şterge cu mopul. ei nu îi trebuie. femeile de serviciu au lacrimi destule.

nu te poţi obişnui cu absenţa mea. de aceea m-am gândit să trăim unul în altul. aşa nu ne vom certa niciodată. nici măcar nu ne putem vorbi. comunicăm direct prin inimi. şi dacă unul moare celălalt se sfâşeşte pur şi simplu fără nicio explicaţie. e plăcut să ştiu asta.

ar fi o problemă când voi fi întrebată cine sunt. oricum nu ştiam nici până acum. dar pot să dau acelaşi răspuns ca întotdeauna. tu.

...

o durere fantomă e cel mai penibil lucru din lume. să doară şi să nu existe.
să nu-l vezi să nu-l auzi să nu-l simţi altfel decât prin durere
zi şi noapte să urle

îmi cresc altceva în loc. am avortat câteva umbre. am închis drumul spre mine. acum rătăcesc.

există o memorie duşmănoasă. există amintiri potrivnice pe care nu poţi să le ucizi. sunt cele care te înving mereu. ar trebui să nu mai încerc să le ucid. să le tranform în aventuri.

sâmbătă e zi de vizită

sâmbătă e mai bine. e zi de vizită. el a plecat. în timp ce-şi lua rămas bun avea iarăşi privirea aceea pe care nu pot să o susţin. căuta în spatele cuvintelor. scormonea în mine şi eu strigam încercând să mă închid pe dinăuntru. aproape că nu-l auzeam că întreabă ceva. despre ce. nu vorbim decât despre asta. nu înţelege că aş fi vrut să vorbim despre galeria pe care o va deschide cândva. sau despre călătoria în franţa.

am rămas în picioare. nu ştiu de ce întotdeauna când sunt cu el rămân în picioare şi vorbim mereu despre altceva. are vocea atât de sigură încât nici nu-ţi dai seama când alunecă. nici cînd te despică în două ca pe un fruct. dintr-o singură tăietură.

a existat o singură clipă în care am ridicat ochii. am spus ceea ce trebuia spus şi el a tăcut. abia atunci m-a rugat să stau jos. am aşteptat să-mi spună să stau. cred că mai avea întrebări. şi eu nu mai aveam răspunsuri pentru că nimic nu mai era la fel.

Hey You!

să fie iunie şi să-ţi scriu poeme de dragoste
pe care tu să nu le citeşti niciodată
să nu conteze că e luni
tu să nu ştii totul
de fapt să ştii atât de puţin
despre noaptea aceea
încât să-ţi par o străină
pornită în recunoaştere prin
trupul tău
care să nu fie acolo ci în colţii lighioanei
în ghearele ei
să nu vorbeşti
să nu vorbeşti
eu scriu poemele acestea pe care tu le iei cu tine
mai târziu
când rulezi pe şosea
ascultând pink floyd la maximum
şi te gândeşti la mine ca la o coardă
ce se poate rupe oricând

rmn

restul mi l-am imaginat eu. în realitate nu existau toate aceste întâmplări. erau doar pete albe şi altele negre. multe imagini rmn care secţionează o tumoră. gri cu contur indecis. nimic de băgat în seamă doar sfârşitul în termeni tehnici.

în realitate nu există purpuriul. asta vede doar ea cu ochiul ei de oţel. în realitate nu există emilia pentru emil nici ion pentru ioana. în realitate nu contează decât pata aceea gri despre care putem să presupunem că ne va aduce moartea.

silentium

m-am închis în acest ospiciu ca să nu înnebunesc cu nebunia de-afară. dimineaţa sunt în siguranţă sub privirea lui gyuri. cred că a orbit ieri în timp ce trecea o vizitatoare cu rochia ei albastră vaporizându-i privirea. era să se arunce în ea ca într-un cer. dar când ea a strigat puţin surprinsă el a orbit.

cânt încet. nimeni nu aude. am în grijă surzenia lor. nu vreau să-i trezesc. nici pe mine nu vreau să mă trezesc. nu mă doare nimic la palpare. plămânii mei nu au murmur. respiraţia mea e o tăcere absolută , doctore. nimic de speriat. doar acest silentium care se întinde până la poartă.

ceva important

am închis ochii şi am vorbit.

între timp oamernii se grăbeau
aveau scări de urcat
aveau multe lucruri bune
care se împerecheau peste tot

nimeni nu s-a oprit deloc să audă
ce spuneam
poate ceva important
doar eu ştiam
doar eu puteam să le spun


am închis ochii şi am iubit

mâine e

nu moare nimeni. nu trăieşte nimeni. mâine e joi.

pe coridorul antiderapant am întâlnit o căprioară. picioarele îi tremurau puţin ca nişte gladiole în cârje. nu am observat altceva. mă aştepta cineva în capăt râzând în hohote.

dacă nu mă gândesc la gândurile tale e bine. trece miercuri şi vine mâine.

pânda

nu-i nimic. atât ai putut. într-un fel ai reuşit. lumea cu gust de cireşe amare s-a oprit ca un zmeu prea sus şi nu poţi s-o atingi. nu-i nimic. nimeni nu-ţi cere să plângi. nimeni nu ar trebui să-ţi ceară să guşti din fructul acesta care te poate ucide.

te-ai aplecat puţin când te-am atins. ceva te vâna chiar atunci. erai hăituit şi eu nu ştiam. îmi încălzeam inima în palmele tale mă încălzeai cu răsuflatrea ta de căprioară ce-şi simte glonţul venind. n-ai spus nimic. nimeni nu putea să bănuiască. nici eu nu ştiam că te pândeam.

exit

eu mă joc aici la limita dintre întâmplări. pândesc pauza dintre respiraţii ale celorlalţi. nu sunt singură. cu mine sunt herghelii de cai purpurii care aleargă spre poartă. trec dincolo luând cu ei plăcuţa verde pe care scrie EXIT.

cu mâinile fac cercuri din care mă străduiesc să nu ies. dar piciorele îmi rămân afară şi se desprind de mine. aleargă pe scări până sus pe acoperiş unde au murit subit mulţi dintre noi faţă în faţă cu luna.

îmi desfac părul. nu avem voie dar eu îl desfac şi-l las pe podea. face un zgomot ciudat pe linoleumul verde. parcă tot ar cădea privirea cuiva şi nu s-ar mai opri din cădere.

nu sunt niciodată nebună în zori. întotdeauna mă apucă un frig şi tremur şi-mi doresc să fiu acasă. mi-e gura amară. ceilalţi dorm cu aceeaşi normalitate. este o oraă când nimeni în lumea asta nu este nebun.

puţin după aceea se înfierbântă clipele. viscerele urlă în mine. le prind cu un cleşte de carne. stau chircită şi mă joc de-a ultima limită. EXIT scris cu litere mari cât spitalul.

îmi creşte un munte pe piept

nimeni nu mă întreabă nimic. au lăsat un singur bec aprins. ca să văd întunericul. ca să-l ştiu.
respiraţia mea e însoţită de a celuilalt. cel căruia în unele nopţi îi spun tu.

dacă tac îmi creşte un munte pe piept. nu-mi pasă prea mult. nu mai am nimic de spus. totuşi nu mă culc încă de teamă să nu-i fiu asemenea mortului de la subsol.

pe neaşteptate răsar flori din crăpăturile pereţilor scorojiţi. le simt mirosul ierbos şi intru în panică. tot ce e viu poate să moară. poate să doară. tot ce e viu îmi este diferit şi mă sperie pentru că viaţa latră ca un câine şi muşcă.

sunt.

sunt i. în sfârşit e linişte. sunt.
în sfârşit a nins. zăpada mă orbeşte
dar eu nu pot s-o orbesc pe ea.
fac un înger pe care nu pot să-l privesc.
îl port în spate puţin. îl simt rece şi bun.

tălpi

pătura în carouri mi-a rămas prea mică în zori. tălpile au rămas afară. mi se păreau atât de indecente încât îmi venea să le tai ca să le ascund. am încerrcat să mă ghemuiesc dar nu am reuşit. m-am prefăcut că sunt nebună şi dorm.

nu m-am mişcat nici când cineva a venit şi a început să mă lingă în urechea dreaptă. nici când şi-a dat drumul în mine. nu m-am mai trezit de atunci de când am aflat că tălpile noastre ne trădează în somn. când am înţeles că nu vom mai sta niciodată în picioare.

regurgitări

le priveam cu oarecare îngrijorare cum se aruncă în ochiul argintiu. era mai mult o aşteptare. amăgirea se desfăşura între două taine. aşa credeam. întotdeauna urma o şi mai mare amărăciune.

toate erau suflete. dacă nu erai aşa treceai mai departe. ochiul devenea orb şi tare ca o piatră de pavaj. puteai să calci cu uşurinţă. era posibilă neîntâmplarea.

îmi ţineam răsuflarea un timp. speram că va curge o lacrimă adevărată. speram că undeva, foarte adânc există forma aceea de sublimare în care noi toţi credeam de la bun început încercând să prindem în braţe aburul strălucitor.

dar nu. nimic din toate acestea. am ajuns să cred că nimic nu e adevărat, când de fapt totul era atât de real încât am început să vomit. nici urmă de ireal. nici urmă de altceva. doar realitatea seacă înfiptă în pământ ca un ţăruş. doar animalul cu viscerele lui funcţionând optim înghiţind suflete incluzându-le cât se poate de firesc în metabolismul lui perfect.

flori pentru gyuri

am privit prea mult în colţul acesta. au venit brancardierii şi au scos cuiele din palma lui gyuri. el nu a spus nimic. s-a apucat să privească şi el colţul meu.

îmi las cîteva lucruri sub pernă. întotdeauna acolo e primul loc în care se caută. vor găsi un ciorap de mătase şi o filă din jurnalul cu tine. cineva o să înţeleagă toate astea.

e greu aerul dacă încerci să-l respiri când eşti învoit toată ziua. mimezi normalitatea şi asta îţi dă fiori. afară trăieşte şarpele. şi lupul care ţi-a sfâşiat memoria. e greu să respiri acelaşi aer cu toţi prădătorii.

gyuri e mai senin. mi-a lăsat colţul în pace. bandajele sunt ca nişte trandafiri şi el îi priveşte zâmbind. poate că nu era decât asta. el nu primeşte flori niciodată.

eroul necunoscut

poate m-am împiedicat de o treaptă. poate că aerul e din piatră
poate că am alunecat în groapa comună

mă străbat gânduri de dincolo. le opresc puţin. le ţin de o aripă
deşi nu toate zboară. unele se târăsc cu aripi cu tot.

nu înţeleg cum am ajuns să le văd. se presupune că numai morţii află tainele astea. eu le-am aflat acum când încă mi-e teamă
când încă mi-e foame
mi-e sete
şi aştept să înceapă serialul de zece.

îmi amintesc tot. nu poţi trăi cu toate amintirile. trebuie să uit repede
câteva. să uit zile de naştere. apoi aş putea să nu ţin minte chipul. nici primul sărut. nici ultima oară când a plouat şi am crezut că a mai murit cineva. să uit numărul de telefon de la salvare. e chiar inutil să ceri cuiva să te salveze. să uit şi să mă întorc mâine cu toate rănile spre eroul necunoscut pe care nu am cum să-l uit. pentru că numai eu l-am cunoscut.

un infinit sau două

nu mă opresc din numărat. mi-e teamă să-mi mai imaginez ceva. ultima oară m-a rănit mortal o iluzie când s-a spart. cioburile nu aduc întotdeauna noroc.

număr până la infinit. acum e gol în locul infinitului. vomit şi timpul trece mai uşor. saloanele sunt cuprinse de ceaţă. îmi las urmele albicioase pe linoleumul verde. sunt doar 5 degete care pipăie recele. o singură talpă.

pe vremuri cântam în weceu. îmi lipeau un leucoplast pe gură dar eu cântam toată noaptea din altceva. trupul meu era un instrument muzical acordat cu durerea.

am noroc cu tristeţea aceasta. e nouă şi nu are nimic greu în ea. pot să o duc oriunde cu mine. nimeni nu mă întreabă ce e. nici n-aş şti să răspund. e o deflorare aş spune.

azi a murit M ca o vrabie

azi a murit M. i-am ţinut capul în braţe nu ştiu cât după aceea.
între timp nu s-a mai întâmplat nimic
s-au oprit toate tramvaiele metroul trenurile şi mersul pe jos

M devenise o limbă de clopot în mine. nici nu se vedea prea bine
decât dacă erai foarte atent puteai să observi
câinele galben adulmecându-l în parcarea spitalului

acum a murit ca o vrabie
pe acoperişul spitalului acolo unde l-am întâlnit prima oară
salvând cerul de la dispariţe
râzând cu ochii mei în mâna stângă
alergând prin trupurile de ocazie ale fluturilor


îmi scot pumnul din inima lui. nu plâng. nu spun decât că azi
a murit M ca o vrabie pe acoperişul spitalului

balada

câţi ani să aibă târziul? poate că are vârsta la care nu mai ştii să dansezi. când spun fluture tu spui vierme şi asta înseamnă că încă suntem aici
între evoluţii
nu prea frumoşi dar teferi

prea târziul e mai aspru. e ca o răzătoare de suflete. e atunci când nu poţi să înţelegi când a devenit sufletul tău pereche un monstru. prea târziul vine din aşteptare. vine din orbirea adevărată. cea care creşte iluzii. şi nimic nu-i mai monstruos decât o mare iluzie care să te înlocuiască.

am noroc cu dansul acesta. am noroc că mai poţi cânta pentru mine.

am aflat că sunt nemuritoare ca o baladă.

autorul

am citit despre aceste lucruri. aveam o carte pe care o citeam vara. nu mai ştiu cum se numea.
autorul murise de mult.
îi plăcea să scrie desculţ. îi plăcea să ştie că într-o zi eu
o tânără de la capătul lumii îl voi citi vara la umbră.

mirosul de carne roşie vinul puţină grabă spre seara specială
aşteptarea cuvinte puţine rostite ca dintr-un cântec vechi
ochii umbriţi de dorinţa care nu se trădează de tot
încă o clipă
mai încape un gest şi luna
ca în peretarul din dormitorul bunicii


şi nici o clipă nu am uitat că-i plăcea să scrie desculţ.

fără preaviz

fiecare dintre noi ar trebui să ştim când să murim. să avem decenţa să nu ne expunem în soarele celorlalţi cu toată goliciunea penibilă a disperării
când nu mai auzim cântecul
când nu mai vedem răsăritul
nici apusul
când nu mai suntem în stare să râdem în ploaie
ar trebui să murim pur şi simplu
fără niciun preaviz

poemul despre poem

eu trebuie să rezist cântecului. să mă opun vocii care aduce memoria. nimic nu e adevărat. niciodată nu a fost nimic adevărat. aici se produce blocajul. mă simt o maşinărie de rând care funcţionează cu ficţiune.


am primit prea multe sfaturi despre cum ar trebui să arate un poem. cum să le spun că el nu poate să arate nicicum. că e o mare absenţă. e lipsa de altceva. cum să le spun că abia atunci când scriu despre poem în poem spun ceva numai şi numai despre mine.

nimic nu e adevărat.

nici tu nu e .

nici eu nu e.

până şi iubirea e doar în minţile noastre. pot iubi pe oricine. dacă n-ar fi aşa aş iubi-o numai pe femeia care face curat şi pe colegul meu de birou. ei au o consistenţă reală, îmi mătură casa, îmi golesc tomberonul, îmi împrumută un pix când mi se termină pasta, ei cheamă ambulanţa şi-mi aduc portocale spunându-mi glume cu doctori şi cu viagra.

boeing 737

scriu egal. doar cuvintele diferă. în rest totul este la fel.

egal cu mine în cuvinte înseamnă o nebunie curată.
la capătul disperării e o urmă de bocanc. şi eu am fost soldat. şi eu am fost erou. acum sunt nebun. sau poet.

diferă ceva nesemnificativ. nu mă pierd în detalii. nu renunţ la identic. nu renunţ la nici la felurit. gellu îmi aminteşte că pot să înnebunesc pe ascuns. doar pe el îl mai cred.

mă străbate o schijă dintr-o viaţă imaginară care tocmai a explodat. nu simt durere. rana e albă ca o mireasă. ca mireasa lui M prefăcută în crin.

între timp am aflat că se poate muri de o mie de ori. mă cuprinde un fel de nelinişte pentru cum va fi ultima oară. aştept cu o nerăbdare de lighioană să mă văd prin de la celălalt capăt al armei de vânătoare.

până atunci scriu egal cu mine, cu tine cu munţii şi văile, cu trenurile care nu ne sunt de niciun folos, cu gările din care pornim spre destinaţii oarbe, cu tabloul de comandă al avionului Boeing 737 dispărut cu 102 persoane la bord.

expulzii

e o bătaie de joc toată chestia asta cu naşterea. nu vom şti niciodată cine pe cine a născut. chiar mă pregăteam să-ţi fiu geamăn când am aflat că nici nu exişti. că te-ai opus expulziei încă de la început. ai îmbătrânit într-un uter infantil. nimeni nu se atinge de tine. nimeni nu vrea să vadă lucruri din astea.


ar fi o mică problemă. am rămas să târăsc după mine viaţa ta imaginară. încep să mă doară toate încheieturile. mă aştept din clipă în clipă să mă deschei ca o haină şi să mă împrăştii pe caldarâm. gunoierii sunt în spatele meu şi parcă pândesc.


mă pot odihni din când în când. mă aşez pe capacul sicriului în care, tot din când în când, M soseşte. dacă ai fi existat ai fi ai fi văzut cum M nu poate citi poeme de dragoste. ar fi trebuit să i le citim noi când dormea.

e periculos să-ţi imaginezi cerul atunci când aluneci din el ca o carne inertă prea grea pentru ultima expulzie de tine, cel care nu ştii să fii.

psi

am observat cum în spatele meu cresc lucrurile forţat. am strigat puţin ca să le sperii să le alung. dar ele se hrănesc cu unii hormoni ai creşterii noastre. degeaba mi se ia umbra. degeaba mă prefac moartă. sunt lungă până la cer. semăn cu ploaia. şi lucrurile profită de anomaliile mele. mă forţează să ţip.


în chiuvetă se petrece numărătoarea aceea absurdă. fiecare picătură e numărată de fiecare pacient din salon. suntem unu la unu. mi-a rămas în papile gustul de rugină a sinucigaşilor rataţi.


mâine doctorii se vor mira că zâmbesc. voi coborî la cantină. câinele galben îmi va mânca din palmă ultimul poem pentru care nu am avut loc să-l notez altundeva. câinele rex va muri. îl vor ucide lucrurile imense dintre cuvinte.


în ultimul timp pacienţii scapă repede dacă nu spun nimic. cei care strigă sunt obligaţi să-şi măsoare strigătul în fiecare zi. din muţenie poarta se deschide în zid. eu le spun să-şi aducă un cântec cu ei. sau o pasăre ceva care să umple prăpastia. până acum nimeni nu m-a crezut. nimeni n-o să mă creadă nici mâine când îmi va veni rândul.

sânge de om liber

pipăi libertatea cu toate degetele zdrobite. nu mai simt mare lucru, dar ştiu, aşa cum ştie un liliac, că zborul e încă acolo. orbirea e doar o pedeapsă. poate am greşit când am spus "da". de câte ori am spus "da" ceva s-a stins. am alergat până în beznă şi înapoi. nimeni nu s-a încumetat să mă oprească.

lângă mine creşte un animal de pradă. îi dau să mănânce vorbele mele. amândoi ştim că nu se va sătura cu atât.

dacă vine iarna mă voi strecura în ea aşa cum făceam atunci când eram virgini. mă voi preface în lup. îmi voi împleti urletul în părul mireselor moarte. poate aşa voi înţelege şi cea din urmă îndepărtare.

libertatea începe ciudat. după o clipă sau două curge un sânge gros ca un sirop de cireşe. e dulce şi abia te poţi abţine să-l bei. te gândeşti stăruitor că e totuşi primul tău sânge de om liber.

ochiul din burta balenei

mi-am lăsat ochiul în burta balenei. nu-mi trebuie văzul întreg. nu-mi trebuie nebunia întreagă. mă împleticesc opacă pe străzile orbilor. pisicile se împerechează cu un zgomot care mă înfioară. îmi doresc să se termine mai repede . mi-e teamă că s-ar putea trezi ceva neaştepta şi groaznic în mine.

îmi ghicesc singură în palmă. liniile vieţii se întretaie ca nişte orizonturi pe care le-am văzut în poze. toate sunt negre pe fond violet. doar că aici lumina cade din mine. şi eu nu mai pot. nu mai pot. las necunoscutul să mă îmbrăţişeze ca un mort.

de fiecare dată apare câte un erou care plânge. îl iau în braţe. el se ascute ca o lamă şi mă taie în două în patru mă divizează fără jenă multiplicând identităţi fecundabile. îmi mănâncă spiritul cu vârful briceagului scoate din mine esenţa. o scoate din mine pe cea mai frumoasă femeie din lume şi o înghite.

să nu uit

azi am murit. sau azi am înviat. e o zi bună pentru orice.

tomberoane

iluzia devenise un ghem. o vărsam în timp ce ea creştea la loc
sufletul meu se umpluse cu şobolani
sufletul meu era un tomberon în care se adunau toate mâţele din cartier
să mănânce resturile.
iluzia îmi rodea viaţa umbra uterul
carnea mea era carnea ei
o alungam dar se poticnea cu ghearele în ochiul meu argintiu
îmi desfăşura coloana vertebrală
o făcea infinită
îmi smulgea copilul din burtă şi-l dădea ciorilor din unele dimineţi
de primăvară
ele trăiau sute de ani
eu muream sute de ani
mâţele schimbau noaptea vieţile între ele
niciodată nu ştiam în zori din care viaţă să mor.

normalitate cu lighioană şi nori

mi-e dor de această normalitate. mă simt în siguranţă aici. braţele tale cuprin dîntregul cer întins în dormitorul nostru mic. noi plutind încolăciţi. eşti un nor strălucitor din care muşc puţin. sângerezi ca dintr-un himen. ştiu că te-am început. m-ai început. îmi era dor să mă salvezi din nou. sunt o aparenţă. sunt o lighioană stupidă care muşcă din nori şi din perechea ei înainte de a rămâne grea de lumină.

poeţii sunt oameni răi

poeţii sunt oameni răi. ei se ucid unul pe altul cu mai multă ură decât o fac soldaţii. ei ştiu că se ucid. ei ştiu că se urăsc. ei sunt ca nişte maşini de tocat suflete. lângă ei sunt oamenii care dansează şi cântă şi plâng. poeţii privesc cu mitrare dint-un fel de moarte verticală apoi îşi caută cuvintele ce ar putea să doară cel mai tare. ei nu alină o durere ci o cresc cu atâta râvnă de parcă toată lumea ar depinde de ea. ei se urăsc până la urmă şi nu se mai privesc în oglindă. nu-şi fac copii. nu se mai rogă pentru că dumnezeu înţelege doar vorbele simple. nimic nu e simplu când un poet iubeşte este un genocid. toţi trebuie să moară sfâşiaţi de iubirea lui care urlă şi ucide ca un lup hămesit.

biletul

tocmai îţi spuneam că avem un poem nesfârşit
numai al nostru
din care nimeni nu înţelege nimic
tocmai îţi arătam o gaură mare în perete
prin care a fugit şobolanul
după ce ne-a ros toată casa
îţi spuneam că nu mai avem casă
când ai scos din buzunar un bilet
pe care scria ceva indescifrabil
doar noi puteam citi
era un bilet de sinucigaş
acolo se spune că suntem liberi
dumnezeu înţelege că nu se mai poate
ne lasă o frânghie pentru amândoi sau la alegere
un hău
câte un tub de diazepam
sau să ne iubim până la moarte. cum vrem.

tu spui că ar trebui să ne prefacem
că nu ştim cum se termină toată treaba asta
dar eu nu pot să mă mai prefac
lumea începe să fie plină de lighioane care-mi seamănă
nu pot să te mint. înţeleg tot ce spui
şi tot ceea ce nu spui înţeleg

ştiu cum se termină. hai s-o facem odată.

s-au împlinit câteva miracole până acum

rupi gândul îţi rozi marginile ajungi la mine cu vârful
îmi aşezi în poală trupul tău obosit
spui că eşti liber
spun că eşti liber
ne luăm câteva măsuri de siguranţă. ne vor invada conştiinţele
ne vor lega de stâlpi

am înlocuit teama cu un cuvânt.
nu mă mai feresc de nimic. iau în plin toate echinocţiile

o femeie te cheamă cu un alt nume.
îi asculţi chemarea şi te prefaci în scrum.

s-au împlinit câteva miracole
am scăpat din strâmtoarea aceea ca o felină am alunecat
din trupul meu
am înlocuit tăcerea cu un cântec. e destul de devreme în felul acesta
nu mai moare nimeni

s-au împinit câteva miracole până acum
şi mai urmează ceva

gând

câinele galben al spitalului există. îmi linge teama cu privirea lui moale
de câte ori plec mă aduce înapoi acolo unde sunt legitime aşteptările.
într-o zi vei veni şi vei vedea că el chiar există.

sunt prea departe de formă. îmi amintesc că păstram limitarea ca ultim element de siguranţă
acum sunt răspândită în mii de bucăţi plutitoare
sunt părţile unui univers în suspensie
supus magnetismului tău nefiresc

au înnebunit crinii
muşcă din carnea mea şi se zbat
au viaţa lor isterică
se reped la gâtul toamnei şi plâng când îi aşez în vaza de pe birou.

am greşit

am greşit când am vrut să-ţi fiu aripă
am greşit când ţi-am fost ochi
apoi plămân apoi când m-am îngropat în tine
şi am uitat să mai plâng
când am vărsat trupul meu liber în trupul tău mort
picătură cu picătură
când am fugit lăsând în urmă neliniştea
când am cuprins sămânţa ta şi te-am declarat arborele vieţii
am greşit când ţi-am găsit umbra şi am simţit-o deplin
când am făcut dragoste cu semiîntunericul din tine
fără ca tu să ştii
când te-am crescut ca pe o tulpină în memoria mea vegetală
şi când ţi-am încredinţat femeia cu un suspin
şi tu nici nu ai ştiut că mă porţi

nimeni nu ţi-a spus niciodată
că nu poţi să pleci din toate greşelile mele.

toate acestea au mai fost

nu se mai întâmplă nimic. ai desenat o umbră
după un timp umbra te-a înghiţit
şi multe alte lucruri au devenit previzibile

ai uitat şi dorinţele vechi s-au împlinit miraculos peste noapte
vine o vreme când nu mai e nevoie să aştepţi
când e o grabă în toate
întâmplările îţi fură braţele îţi macină picioarele
alergi cu tot ce-ţi rămâne. ajungi
locul este acelaşi. ştii sigur că ai mai fost. toţi oamenii din jurul tău au mai fost.

nu ţi-e teamă deloc. e ceva ca un scut care-ţi creşte în piept.
nimic nu te poate atinge. inima ta ca un scut foarte greu
se lasă toată pe mine.

nu se mai întâmplă nimic
din când în când
câinele galben mai muşcă din umbra aceea.

amprente

pari foarte aproape de mine. atât de aproape încât pot să-ţi
împletesc aerul. îmi lipsesc degetele. îmi lipsesc momentele esenţiale. amprentele.

aud că eşti bine. că nu mai eşti poet
ci un fel de săgeată
că ai zborul în oase ca o pasăre de sticlă prin care se vede tot cerul

nu mă mai tem de lucrurile mute. le împrumut profilul meu sălbatic

nu am scris nicun poem de când am aflat că nu mai eşti poet
am visat ca un animal ce nu ţine minte
am dansat uneori cu oamenii singuri
aşa îmi făceam curaj pentru o nouă zi
în care lumea se prefăcea în praf
sub zborul tău transparent

nu am mai scris niciun poem de când am aflat că m-a înghiţit o lighioană
care-mi fură viaţa din zori până în noapte
îmi înlocuieşte clipele cu altele
ale nu ştiu cui

sala oglinzilor

stau în mine. aştept. stau în mine. aştept. stau în mine. aştept.
aş putea să-ţi arăt locul acesta. să dau un mic anunţ cum că el ar exista. cum că eu aş exista.

dar nu.

pentru că nu existăm cu adevărat dacă nu ştie nimeni. mă joc.
a fi
şi
a nu fi. mă joc de-a v-aţi-ascunselea cu mineaştept în locuri periculoase. în sala oglinzilor

fade out

mi-e teamă să te trezesc. lumea dispare încet
n-aş vrea să observi nervurile acestui cântec
care se desprinde din tine ca o frunză
tu eşti un copac sau un poet
înspăimântat de trecerea anotimpurilor
n-aş vrea să te trezesc să-ţi arăt moartea
nu pot să-ţi spun că vom trece
tu eşti poet
nu pot să-ţi spun nimic în cuvinte
pielea ta ar exploda sub cântecul aspru al ploii
de aceea ţin în palme liniştea şi te hrănesc cu ea
eşti un poet ca un pământ din care venim
în care ne întoarcem
dar tu nu trebuie să ştii
nimic despre însămânţările noastre
eşti un poet într-o gară pustie
eşti un poet care nu respiră
ci tresare între plecările şi sosirile
umbrelor noastre

ai încercat vreodată să înţelegi apa?

poem

totul e poezie. eu tu ploaia asta
atunci de ce să nu ne recităm întruna
de ce să nu plângem urmărind cu degetul un rând mai sus
acolo unde e cerul
sau mai jos
acolo unde

nimic nu poate înlocui poemul
pe care din teamă de cuvinte nu-l scriu chiar acum.

m-ai crede dacă ţi-aş spune că sunt bine?

m-ai crede dacă ţi-aş spune că sunt bine?

mă simt ca o zeiţă înflorind în zid
simt pulsul vieţii amplificat cu tine ca vibraţie
aici între bătăile inimii trece metroul
şi abia asta mă face să simt că trăiesc

sunt nemuritoare până în adâncul fiinţei
îmi răstorn rădăcinile de ciment
îţi compun cântece percutante
sparg dărâm construiesc mă înnoiesc
evit să te nasc
încerc să te compun din urmele albe ale dezastrelor

în oasele mele ceva casant
îmi subminează zborul
scheletele noastre fac dragoste
nemurirea face dragoste
dragostea face dragoste
noi
la capătul lucrurilor care fac dragoste
icnim eliberaţi în acest orgasm din care lumea întreagă iese epuizată

mi-e dor de o câmpie

îmi amintesc lucrurile care nu mor. toate au umbre ciudate
şi seamănă izbitor cu aceşti copii bolnavi
supravieţuitorii avorturilor
sunt eroii mei
sunt nemuritorii care îmbălsămează lumea decedată a celor adulţi

mi-e dor de o câmpie şi de Dumnezeu

îmi împletesc cozile ca o zeiţă ce sunt
îţi dau voie să mă ucizi
o dată
de două ori
de o mie de ori
apoi îţi povestesc cum a fost
tu înnebuneşti
vezi câmpia aceea şi adevărul adevărat
înnebuneşti aşa cum eşti
în pielea goală
cu mine ca o iederă devorându-te

...

mai dorm câteva zile...

fărâmituri

lasă lucrurile să fie simple. împodobeşte-le doar trecerea.
chiar acum când îţi vorbesc devin mai bătrână
îmi apar semnele morţii ca nişte globuri vineţii
atârnând de pomul vieţii

aşa sunt eu. las toate momentele de reculegere să se adune
până se strânge o tăcere întreagă
o folosesc ca să te pomenesc de ziua ta de ziua noastră

îmi apăs fruntea în zid. simt că limitările s-au strâns reci pe fruntea mea
şi că oricând aş putea să le sfarm
ar veni păsări uriaşe ca să culeagă fărâmiturile
şi eu nu m-aş opune

melancolii bolnăviciose

sunt doar o tăcere pe care poţi s-o tai cu lama

dimineaţa îmi vine să mă salvez. elaborez strategii
las câţiva martori să mă ajungă
le dau motive să mă bănuiască
de viaţă de moarte
de orice ar fi între ele

nu mă întorc după chei
voi deschide cumva
nimic nu e cu adevărat închis
sunt un spărgător iscusit. găsesc întotdeauna momentul să deschid lacătul.

nu mă pregătesc pentru nimic. ziua îmi alunecă peste şolduri ca un furou
o las acolo pe gresie
şi intru.
cât de aproape eşti când nu ştii
când nu eşti pregătit.

vorbele mă feresc de multe zâmbete inutile.
ele mă feresc de nebunia curată. ar trebui să le înfig în timpanele nopţii
în locul acestor metafore perimate.

la sfârşitul zilei
ca acum
sunt doar o tăcere lipicioasă
pe cearceaful cu imprimeuri portocalii

nu te uita

nu te uita! nu te uita! mi-e teamă!
nu mai pot să mă ascund
am rămas dezgolită în faţa ta
ochii mei nu sunt ochi de fiară
am rămas atârnată de o pândă
de cea care îmi poartă numele şi mă târăşte noaptea prin carnea bărbatului meu
am rămas aici la limita aniamlică a supravieţuirii cu sângele tău pe incisivi. nu te uita!

nu pot să îndur gândul că ai plâns în clipa aceea.

asumări

acum chiar că sunt o lighioană. mă ascund în pielea mea sălbatică şi aştept să înceapă ceva.

muşc din viaţă ca dintr-un măr. sunt o evă fără nicio mustrare de conştiinţă. voi afla ce înseamnă toate aceste lucruri. voi cunoaşte adevărul şi adevărul mă va transforma într-o muritoare. ştiu asta de la bun început.

îmi asum lucrurile zborul prezenţa ta imposibilă
îmi asum adevărul relativ şi pe cel continuu
îmi asum dimensiunea unei dureri de nesuportat
şi vorbitul în somn
îmi asum toată dragostea
toată orbirea
tot hăţişul de întrebări şi răspunsuri
poţi să ştii că-mi asum lumea asta ca o balenă ce ne-a înghiţit din greşeală

i.

mai ştii vreo ieşire din chestia asta?

mi-e dor de i.

de un concert pentru pian

fără orchestră.

anul libelulă

nu ştiu cum din prima clipă mi se face prea târziu.
viaţa mea a început greşit
cu ultima clipă
saupoate că s-a terminat înainte de a începe

sunt singură. şi cu asta am spus tot ceea ce era de spus

oamenii se strâng în braţe se sărută
se iubesc unii dansează alţii beau şi mănâncă
mulţi râd şi strigă afară în stradă
oamenii sunt unii cu alţii

aici pereţii mă obligă să-mi stârnesc toate durerile până obţin imacularea

iubitul meu a orbit

stau dreaptă ca o linie se dă startul la ceva. nu ştiu la ce.
e un început care-mi contrazice fiinţa
mă las provocată dintr-un fel de curiozitate
să văd cât pot să respir fără

oare cum mor libelulele?
crezi că în zbor ca oamenii care se iubesc?
lasă şi ei în urmă un oftat?
se întorc şi ele după aceea nebune să locuiască în absenţele astea?
oare cum fac libelulele? cum?

cred că va fi un an libelulă

vom abandona orice formă cunoscută
ne vom naşte pentru o clipă din altceva

şi dacă ne vom recunoaştem şi de data asta
aşa
ca fluturii?
dacă inevitabil ne vom iubi şi în singura zi a existenţei noastre?
dacă vom afla că am murit de câteva ori
trecând sfâşietor prin toţi orbii?
dacă va fi aşa?

2

lumea a devenit ca o farfurie de supă
sorbim din ea şi încă ne e foame şi sete
devenim trupuri acolo unde ar trebui să fim transparenţe
devenim imaginari doar când
călcăm pe visul celui de dinaintea noastră

abator

ziua de mâine e doar un congelator imens pentru vite
liniştea îngheaţă în mijlocul depărtării / acolo
unde absenţele sunt sicrie mari îngropate în muţenie
dumnezeu ne vede în carnea noastră
şi ne strigă ceva/ de neînţeles


eşti bine/vremea asta schizofrenică te închide iarăşi într-o carcasă ciudată
vezi lumea din burta unui pustiu de carne şi gheaţă
îţi împlineşti liniştea căutând
o respiraţie albă/ ca a ta

o

fata asta are un creier enorm. îi e teamă de ea şi pe bună dreptate. se ghemuieşte în copila de ea. încearcă să nu crească dar creierul ei a luat-o înainte. e hidos de mare. e monstruos de inteligentă pentru vârsta ei. şi ea ştie. se ascunde după o păpuşă stricată. de mult păpuşile nu mai înseamnă decât o stare deteriorată a copilăriei. de mult femeia din ea se luptă cu creierul ei care nu o lasă să citească romane de dragoste, să plângă la un film sau să-l sune pe el. el nici nu ştie că ea e femeie. el nici nu ştie că ea...este.

1

nu pot să îndur gândul că ai plâns în clipa aceea

din singurătate ne amintim altfel toate întâmplările
ca dintr-o câmpie
ai putea să crezi că infinitul eşti tu

îmi aranjez părul după ureche
nimeni nu observă că plâng. mă acopăr cu gesturi
ele se strecoară ca o ploaie în ochii trecătorilor. semaforul se face verde foarte târziu
atunci când nu mai am unde să plec. aştept încă o tură. spun pass

nu mă frământ prea mult în legătură cu asta
ştiu că oricum se schimbă ceva

e ora de ceai. îmi las părul pe umeri
îmi netezesc cutele de la rochie. tivul se lasă puţin pe o parte. e asimetria nevăzută care mai îmblânzeşte perfecţiunea şi mă învie din imaculare
mă las în voia simbolurilor. mă las în voia simţului olfactiv
creşte lumea aromelor
şi din ea
tu
esenţa amară a singurei clipe
de armonie.

C.

C. m-a întrebat de ce îţi scriu ţie. de ce nu plâng şi urlu în baie. de ce rămân în limitele estetice ale durerii. nu am ştiut ce să-i spun. poate că aşa sunt cu adevărat. îmi amintesc de toamna aceea în care nu era destul să privesc. am vorbit . ca şi acum.

nu puteam să-i spun că am găsit locul acesta în care să te aştept. aici suntem în siguranţă. nu ne ameninţă uitarea.

trăiesc cu durerea aceasta cu mii de feţe. fără ea bănuiesc că nu aş mai fi deloc. mi-e bine. sunt vie. strălucesc ca dintr-o febră.

tu

am obligaţia să respir. asta mă aruncă în cea mai cruntă închisoare. nu mai pot să aleg. pârtieee!... alunec spre ceva. presupun că mă voi opri totuşi în moarte. în linişte. în alb în negru. într-o lamă de cuţit ce îmi va despica pentru încă o veşnicie destinul.
am obligaţia să respir. să strâng rufele de pe sfoară. să pun deşteptătorul să sune la 6:30 să las cartea din mână să las vorba în vânt să nu privesc prea mult ploaia nici măruntaiele pământului.
am obligaţia să respir. atât am vrut să-ţi spun. şi că am găsit un loc. te aştept acolo. îţi vorbesc pe acuns. cum cine eşti?! TU . eşti persona mea a doua.

M armistiţiul

M nu mă mai înfruntă. e atât de liniştit încât pot să-i îi ling rănile
îi împătur privirea la dungă
o aşez pe grilajul de fier al patului de spital.
M nu se mai sperie. nu mai aşteaptă. nu mai creşte fluturi în minte.
cred că adoarme privind porumbeii de pe acoperişul vecin.
doar seara târziu lasă câte un oftat să-i alunece imperceptibil
să se prelingă pe linoleumul verde până la camera de gardă
să-l ia cu mopul ei mizerabil şi să-l stoarcă infirmiera din tura de noapte.

M îmi zâmbeşte fără subînţelesuri
la fiecare întrebare
primesc doar un zâmbet care nu mai înseamnă nimic

într-o zi va fi o paradă. el se va înălţa nu ştiu cum
şi
ca un războinic bătrân va sparge tăcerea cu muchia
lui cea mai veche
va fi o paradă cândva
M va fi în fruntea acestor umbre
învingător pentru ultima oară
noi vom aplauda
în loc de moarte
vom aplauda pur şi simplu
nimeni nu va plânge
în ziua aceea

M fluierături

tăcerea face o tumbă în mine
plutesc mai departe în iluzie ca într-o apă stătută
M e la locul lui şi deschide coridoare înguste cu fluierături ascuţite
sfâşiindu-mi liniştea ca pe-o rochie uşoară de vară

M e la locului lui şi doar asta contează

lumea crede că sunt încă aici. lumea se înfăşoară în trupul meu de siguranţă
doar M ştie că am evadat de la primul strigăt
m-am prefăcut în aripă stângă. am scris câteva poeme foarte lungi
din care nimeni nu înţelege nimic
apoi i-am făcut un semn discret lui M
el se transformase în fluier
cânta
şi mâinile lui ajungeau la mine oricât de departe plecam
mă prindea cu grijă între două degete
mă îngropa în curtea lui
printre alte lighioane
aveam şi eu un mormânt mic de tot
ca un dâmb

eu sunt la locul meu. M ştie mai bine
din iluzia asta lipseşte sufletul
lipseşte viaţa şi moartea

M iguana

e soare şi tot spitalul pare o iguană bătrână lipită de asfaltul cald
pe alei bâzâie viaţa ca un bondar beat de lumină
doar în saloane frigul a rămas adânc
până la oase
M e singur într-o amintire în care copiii lui sunt oameni la casele lor
îl salut doar ca să-i dau de veste că-i zi.
izbucneşte în plâns
apoi se lipeşte de faianţă şi urlă
atunci îi dau drumul în prăpastia infinită din el

iarba creşte fragedă şi provocatoare în curtea spitalului
îmi vine s-o calc dar îmi amintesc că nu mai am tălpi

ascult la maxim clocotul din plămânii lui M

toate vizitatoarele par înmugurite
gata să izbucnească în floare
gleznele lor sunt prea subţiri şi fragede
în curând vizitatoarele vor fâlfâi nerăbdarea
ca pe-o aripă de oţel ce-mi va secţiona gândul în două

ele vor pleca prea devreme trecând peste singurătăţi
săltându-se uşor ca peste nişte praguri tocite.

M va privi printre clipele moarte în picioare
şi va zâmbi de parcă ar şti.

M trandafirul japonez

M a venit azi la mine cu un trandafir japonez
într-un ghiveci îngust
l-am aşezat pe un pervaz
şi ferastra s-a dat la o parte.
M a spus că e bine
că nu-i este frig niciodată
şi că nu-i e teamă de ploaia aceasta.
era chiar frumoasă aşa neînfricată
trupul ei mărunt se unduia între spasme
ea părea un trandafir japonez într-un ghiveci prea îngust
încercând să se smulgă din rădăcini

să-mi scrii, i-am spus, încercând să-i prind liniştea.
M îmi trimite scrisori lungi şi delicate

nu i-am desluşit niciodată prea bine mâinile
încâlcite în semne ciudate
împingând înţelesuri contorsionate în aerul dens

buzele ei frâmântă neobosite viermii neşansei

pentru o clipă în tăcerea dintre două cuvinte imense
un rânjet a devenit zâmbet larg
cât o fereastră spre ploaia
ce se pornise torenţială în ea.

M nu-i aşa?

dimineaţa se împrăştie în prea multe schije care nimeresc aiurea în gândurile noastre. pe coridor M îşi fereşte privirea. o văd atât de subţire, minusculă între pereţii memoriei. ceva i-a răpit amintirea despre lume. sau i-a lăsat amintirile şi i-a răpit chiar lumea.


e greu de spus până unde se poate ajunge împingând cadrul imens de metal. nu-i aşa? mă întreabă întruna strecurându-şi privirea pe sub uşa de ceaţă dintre noi. nu-i aşa?


nu pot să o mint. tac. şi tăcerea mi se înşurubează în creier, apoi în carne, în uter. o nasc pe M de o mie de ori. zbier şi mă rog să se ridice întunericul. ea mă priveşte dintre fiare. fiul ei de trei ani ţine minte perfect că M e mama lui. ea ştie doar că e o mamă fără istorie.


memoria ei e tot mai mult o mlaştină care o înghite.


rămân afară şi-i arunc strigătul meu ca o frânghie de foc. o strig pe toate numele ei pierdute. mă aude, ştiu sigur, pentru că-i văd mâinile încleştându-se pe mânerele cauciucate în timp ce paşii i se împleticesc sub panica mută.


nici măcar în gând nu-i vorbesc despre viitor. M simte că mă ascund printre cuvinte şi tăceri penibile. acum e uriaşă, ocupă coridorul, întregul spital, umple întreaga lume cu ea, cea fără trecut, cea de mâine. nu-i aşa?

M despre mine, numai de bine

despre mine, numai de bine. azi iarăşi am trecut strada fără să mă asigur. camionul verde mă loveşte cumplit în fiecare coşmar.e unu martie am pieptul plin de mărţişoare. lumea e roşie. eu albă. sunt bine. mă pregătesc de parastas. îmormântările sunt puţin prea devreme. M doarme. până şi M e bine. îmi ia privirea şi mi-o sugrumă discret cu şnurul de la mărţişorul asistentei şefe.


tata îngheaţă în pământ. mă gândesc doar la mâinile lui.


mi-e frig, dar n-am cui să spun. trebuie să-mi fie primăvară. sunt în grafic. sunt în cursă. alerg cu tot sângele înainte. mi-e puţin cam rău de la metafore, dar devin repede atât de concretă încât pot să răspund oricând de toate întâmplările. M se închide ca un ghiocel într-un mort. eu îi simt pulsul ascuns. îl resuscit până la indecenţă. mă urăşte acum. se urăşte că ar fi putut să fie viu şi nu e. îl urăsc pentru că aş fi putut să fiu şi nu sunt.


despre mine şi despre M, numai de bine. tata are mâinile îngheţate în sicriul lui de stejar.

M gaura neagră

mă întreb ce naiba caut eu aici. probabil că şi M se întreabă acelaşi lucru. afară s-ar putea să fie aerul. aici ne respirăm unii pe alţii muşcând din setea de libertate, din colţurile proaspăt văruite, din noptiera vecinului de salon.


afară s-ar putea să fie azi. M nu se mai ridică din patul de fier. citeşte ziarul de ieri. aici nu ajung întâmplările la timp. întârzierile sunt evidente. trăim cu un decalaj tot mai mare în noi.


ies afară. adun în plămâni tot aerul şi tot prezentul posibil. închid ochii şi apăs pedala până în podea. momentul acesta îmi zbiară prin măduva oaselor ca o isterie fără nici un viitor. simt pericolul rupându-mi din viaţă ca dintr-o bucată de prescură.


fiarele zbiară din coşmarul cu M. un cireş se frânge şi sângerează cu mine.


revin în pielea mea de pânză albă. în jurul lui M timpul a încremenit până la urmă. în locul lui alergăm toţi ceilalţi. M nu are ochi nu are trup nu are buze. el e doar gaura neagră din mine care mă soarbe când uit ce caut aici.

M vaporul

mor şi eu cu M, dar moartea mea rămâne lipită pe un perete ca o fereastră oarbă. pe-acolo el iese în plină febră afară. să nu răceşti, îi strig în urmă, ia-ţi şi tu o vestă ceva. el spune că nu. dar îşi mai ia un nume şi pleacă.


după ce aflu că trecerile lui rămân toate atârnate ca nişte tablouri mă mai liniştesc. M pictează cu arome şi uleiuri pe pânză. în toate tablourile lui oamenii au aripi şi rădăcini. când mă mir se supără . evident. îi las vesta pe spate fără să-l ating.


aerul s-a inflamat cumplit între noi. nu ştiu cum să tratez inflamaţia asta.


spitalul scârţâie ca un vapor sub tone de portocale. e ora de vizită. medicii sunt ca nişte fluturi timizi albi sau complet verzi, unii albaştri foarte frumoşi. în orele de vizită fluturii primesc mere şi zâmbete de la aparţinători. M lasă ancora şi opreşte să smulgă săruturi. acum e un căpitan de vas ce a înfruntat cu bine furtuna. peste o oră se vor întoarce gândacii şi tot personalul va uita ce a fost. M va face febră ca să uite şi el.


am mai tratat boala asta cândva. toţi pacienţii au aripi şi rădăcini. desenez ferestre pe ziduri. îmi amintesc perfect că nu se poate face nimic altceva.


mor şi eu cu M. am oasele verzi. M s-a plictisit să conducă vaporul. toate spitalele ar trebui să fie arbori, îmi spune. poate doar aşa.

M zâmbetul

Zâmbetul lui M s-a lăţit peste toată asistenta şefă. Ea, roşie, în plină vârstă de mijloc, deschide glumele ca pe nişte umbreluţe pe care le roteşte apoi prin salon în timp ce plesneşte fesierii lui scofâlciţi ca să înfigă acul de seringă.


M se prinde în orice joc.


Eu mă lipesc de propria-mi absenţă şi zâmbesc pe dinăuntru. Acum el pare o minge de ping-pong ce sare în toate direcţiile fără să lovească nimic. O simplă atingere şi M îţi sare în braţe, sub fustă sau direct în suflet. Asistenta medicală e bucuroasă în pielea ei de femeie. Umple atât de bine halatul şi îşi face treaba perfect. Doare? Sigur că nu l-a durut. Nici dacă îi tăia piciorul nu ar fi simţit. Ea nu mai râde. Uitase.


Zâmbetul rămâne cocoţat pe chipul lui M tot timpul cât asistenta se fâstâceşte şi până ea devine mamă apoi asistentă apoi şefă. Vocea ei hârâie tot felul de sfaturi şi reguli. Dar M se ia mai departe de toţi şi de toate. E tot un giumbuşluc cauciucat care sare în capul celor ce merg la cantină. Împarte tot felul de remarci aromate. Femeile se înroşesc, apoi se încălzesc şi rămân lipite de mâinile lui neobişnuit de lungi.


Îmi iau avânt şi trec pe sub focul de artificii pe care M tocmai l-a pornit din ochi sărbătorind ora cinei. Atunci îmi amintesc că nu i-am reţinut culoarea ochilor. Mai spre seară trec să-i văd. Sunt de culoarea blândă a nopţii. M plânge. Zâmbetul i-a rămas ca un lampion rupt pe chip.


M plânge mocnit sub umbrelă.

M totul sau nimic

M construieşte clipe cu fiecare pas. paşii lui sunt de plumb. îi trage după el învingând secunda aceea despre care nu mai vorbim. are chipul brăzdat de urmele cheloide ale dezastrului. are asprimea unui soldat trecut prin iad. în mine l-am denunţat deja ca pe un ucigaş al neşansei . nu-mi lasă loc de trecere. nu-mi lasă nici o scăpare. M e călăul meticulos al hazardului.


zidul are o singură fereastră. prin ea zăresc limpezimile tăioase ale libertăţii. aici sau acolo. totul sau nimic. M alege totul. eu nu i-am oferit nimic.


icnetele paşilor spastici se izbesc ca nişte gloanţe de zidul tăcerii mele. teama lui rugoasă ricoşează în mine. îmi amintesc bine că nu i-am promis nimic. dacă din neatenţie i-am promis totuşi ceva, mă va executa fără nici un fel de milă. am ajuns să cerşesc milă şi îndurare pentru că eu pot şi el nu. sau pentru că el poate şi eu nu. nu mai ştiu.


îi măsor tensiunea arterială. el îmi măsoară teama. stăm încordaţi unul în faţa altuia. clipele strălucesc ca nişte licurici muribunzi sub tălpile lui amorţite.

M cerbul

ziua aceasta pare a fi din metal. zăngănitul ei mă urmăreşte pe trepte, în lift, printre paturile de fier paralele şi egal spaţiate. M se ridică puţin pe coate şi mă priveşte de parcă m-ar dezghioca. de la picioare până în creştet. se opreşte o secundă prea mult cu privirea undeva pe trupul meu. nu mă gândesc unde. M umple salonul cu vocea lui. îmi dă bună ziua. mă întreabă cum mai sunt. bine, îi răspund încurcată, dându-mi seama că eu trebuia să-l întreb asta.


în timp ce-i iau reflexele se preschimbă-n oricine.


îmi simt venele prea vizibile şi fragile gata să izbucnească în sângerare. mă strecor prin spaţiul dintre mine şi privirea lui M. niciodată nu mi-a fost teamă de el, dar mi-am dorit mereu să nu văd dincolo de braţele puternice ale acestui bărbat, să nu aud mai mult decât tunetul vocii lui. reflexele-i sunt abolite. multe dintre spaţiile lui sunt abolite.


la sfârşitul programului mai trec prin salon. M e acum un cerb prăbuşit sub o clipă de plumb. gata, îmi spune pe un ton ambiguu care nu mă lămureşte dacă e o afirmaţie sau o întrebare. da, îi spun şi eu, gândindu-mă că nu mai contează acum dacă e o întrebare sau nu.


spaţiul miroase ascuţit a urină de cerb. acum ştiu că aici e teritoriul unui coşmar în care mă voi întoarce mereu.

M bomboane

toată ziua M a aruncat în mine cu bomboane. stătea cocoţată pe picioarele ei de fier şi râdea întruna ca şi cum numai asta ar fi susţinut-o în aer. plutea ştrengăreşte pe deasupra noastră călare pe râsul ei pistruiat. am încercat să o prind cu o privire atât de serioasă încât nici eu n-am crezut-o. M chicotea provocând toate ecourile posibile pe coridoarele negre antiderapante.

sunt o insectă albă prinsă în secvenţa adezivă a timpului ei. mă zbat să scap de alb. să fiu văzută până nu-mi pierd toată consistenţa. privirea ei fâlfâie prin mine. îmi simt ochii fierţi. opaci.

cred că am spus ceva nepotrivit. bine că nu s-a auzit nimic. acum hohotesc şi pereţii chircindu-se. plăcile de faianţă cad ca nişte bucăţi imense de biscuiţi livizi. eu sunt strivită şi responsabilă de toate acestea.

M are nişte incisivi enormi care muşcă din durere ca dintr-o vată de zahăr.

mi-e teamă de râsul ei ca de o pantă abruptă. dacă alunec puţin mă trezesc jos de tot printre bomboane şi cioburi de oglindă.

M nodul

sfârşesc prin a mă spânzura de un clopot.


nu pot să merg decât într-o lume a picioarelor. respir în lumea plămânilor. fac infarct în lumea inimilor obosite.


la capătul realităţii e un nod umed. nu pot să-l desfac cu unghiile. nici cu dinţii.


azi M, în loc să fie un bărbat în toată firea, se împrăştia sub ochii de cărbune ai iubitei. i-am luat împreună. doi în una şi aceeaşi dramă. maşinăria de produs fiare e mereu nesătulă.


trag de frânghie ca de intestinul unui animal sacrificat pe altarul neputinţei. mă înfăşor în mielul cald ştiind că asta e o cruzime admisă.


M nu înţelege nimic. e ca un arc rupt. ea se apleacă asupra lui. nu am văzut-o altfel decât aplecată asupra lui ca un copil asupra unei mingi de ciment. îl rostogoleşte cu greu spre clipa următoare. nici ea nu pricepe nimic. crede că totul va trece ca o răceală. câteodată îi stă înfăşurată ca un fular în jurul gâtului. eu mă gândesc la plăcuţa lui cu şuruburi. nu pot să zâmbesc deloc şi asta mă irită cumplit pentru că până acum întotdeauna am zâmbit, chiar şi fără motiv. acum îmi rod nodul în faţa lor. M se smulge din înfăşurare. îi aud vertebrele zângănind. tot ca un arc rupt e.


când ies din spital realitatea mi se târeşte pe urme ca o râmă lipiciosă şi maronie.

M post-it

la prima oră
am lăsat aceste întâmplări să tragă şapte piei de pe mine, să-mi mănânce suprafeţele. foamea lor trebuie hrănită cu descuamările noastre. sunt liniştită în miezul meu. stau în lotus un timp. îngerul păzitor îşi tot face treabă în jurul meu.


ora 6:30
am uitat când e ziua lui. acum îmi dau seama cât de puţini oameni ating. poate că şi lor li se iau cele şapte piei. poate că şi eu sunt numai o întâmplare. nici atât, ar spune acum. de fapt îmi place să-mi spună că nu exist. îmi place că mă scoate din iluzie cu un singur cuvânt.


ora 8
îngerul păzitor se plictiseşte şi mă aruncă în apă. sau în maşină. sau în faţa trenului intercity dintre oraşele noastre. mimez disperarea. niciodată nu am mimat orgasmul. am avut noroc.



ora 8 şi ceva
picioarele mă duc singure ca nişte vaci care ştiu drumul spre casă. o să ajung undeva unde lumea nu are picioare şi întâmplările au ajuns până la carne, până la sânge, la mamă, la tată, la embrionii lor blestemaţi. îmi proptesc un zâmbet pe chip. salut. îngerul rămâne la poartă. M e aici cu ochii ei în flăcări. mă arde o clipă, dar mă clătesc repede numărând bucăţile de faianţă.



între timp
M are un tată adevărat care l-a scos dintre fiarele contorsionate ale maşinii. apoi i-a dat sângele lui. mai apoi l-a născut în vana cu apă termală învăţându-l care sunt părţile corpului. M vorbeşte în consoane ciudate. doar tatăl lui ştie ce spune. mmmnnnnttttttt, spune el. şi eu te iubesc, îi răspunde tatăl. într-o zi M m-a privit doar o secundă în ochi. am aflat ceea ce tatăl lui ştia de la început. M e închis acolo în el. hai să-l scoatem afară la lumină, mi-a spus. hai. şi i-am arătat lumea. şi lumea se amesteca în el cu ceaţa morţilor. apoi i-am arătat că durerea e doar un coridor de trecere. apoi a scris t a t a , de mână. apoi a scris M. apoi i-am recitat „scrisoarea a treia” şi l-a văzut pe eminescu zâmbindu-i din spatele memoriei. cuvintele se rotunjeau în cântec. M are un tată adevărat care i-a născut în fiecare zi şi noapte câte o lume. acum e obosit, dar M îi zâmbeşte. unii spun că râde prea mult, dar eu ştiu că are motive.


ora 14
îngerul mă ia de la poartă şi mă duce în copilul meu. rămân acolo până mâine când mă întorc să inventez o nouă zi pentru M.


miezul nopţii
am uitat când e ziua lui. am uitat că nu exist. mă trezesc în toiul nopţii alungându-mi trupul din vise.

M - Roata dinţată

Mă trezisem cu sentimentul acut că fac parte dintr-un angrenaj. Dacă nu-mi deschideam ochii exact în acel moment, nimic din acest complex uriaş nu ar mai fi funcţionat. Pentru o clipă am fost tentată să-mi ţin respiraţia, dar imediat după aceea mi-am amintit că sorocul nu se împlinise şi că aveam stomacul gol, dincolo de uşă era un puhoi de oameni bolnavi care mă aşteptau într-o resemnare de-un verde murdar şi că iubitul meu nu m-ar fi recunoscut niciodată în starea asta precară… trebuia să deschid ochii. I-am deschis rănindu-mă de lumină.

Eram o roată dinţată.

Femeia imensă în halat bleu-ciel era deja acolo şi mă privea cu un rânjet larg binevoitor încercând să-mi facă pe plac. O ghiceam sub pielea ei bine întinsă peste faldurile tonice şi excesive de carne, o ghiceam plictisită şi plină de obidă că trebuia să-mi aducă ceaiul şi ouăle sleite . Mă tot întrebam când au timp să le facă de se răcesc în zori. Poate aşa sunt de la început, din prima secundă se sleiesc miraculos pentru a păstra acest ansamblu de diformităţi înconjurătoare bine îmbinat.
-Nu are zahăr . Ceaiul. Nu are zahăr, îmi repetă ea aproape şuierând în efortul de a nu-şi pierde zâmbetul printre dinţii prea mari , deşi dacă aş fi privit-o mai bine pe faţa ei mare şi roşie se insinuase o mică şi umană asimetrie.
-Nu-i nimic . Mai bine aşa. Ce să ne mai îndulcim degeaba, i-am spus ştiind că risc să ascult o rafală de fornăituri care însemnau că râde cu poftă. Mă zgribulisem de tot. Nu mai priveam. Cred că nici nu am mai avut ochi pentru o secundă, dar simţeam aerul greu din camera prea verde, uşa prea albă, articulaţiile inflamate şi artrozice ale celor de dincolo ţăcănind ca un imens metronom chiar în stomacul meu chircit de durere.
-Lăsa-ţi-le aici, mulţumesc, am rostit pentru a mă salva într-un final, şi imensa femeie se scutură de câteva zâmbete supraadăugate , apoi plecă uşurată înjurând în gând pe toţi tâmpiţii aştia de mucoşi care nu fac toată ziua nimic pe când ea..

Ceaiul era într-adevăr fără zahăr. Cred că era chiar şi fără ceai, dar era fierbinte şi avea gust de cazan.



M.- nume, prenume, sex, vârsta


Părul ei de culoarea focului se revărsa mătăsos peste spătarul scaunului umplea toată privirea mea şi a celorlalţi, apoi aprindea coridorul lung pe care se târa un şarpe negru de mochetă antiderapantă. La început nu i-am văzut decât această văpaie care mirosea a flori grele incitant şi liniştitor în acelaşi timp.
-Credeam că a venit primăvara, i-am spus , dar vocea îmi suna de parcă ar fi fost din mase plastice.
Ea mă privi atunci pentru prima oară de sub părul ei roşu . Se porni o ploaie stranie care îngheţa în aer picurii preschimbându-i în ace transparente până atingeau pamântul înfigându-se în tăcerea noastră ca într-o coardă. Nu mă aştepatm să mă menajeze, să-mi dea un răspuns politicos, deşi acum aş fi dat orice ca să se întâmple asta.
-Nu, n-a venit, rosti ea cu un calm desăvârşit întinzând pe faţa mea liniştea ca pe o cremă uşoară de zi.

Simţeam un fel de jenă pentru că ştiam atât de multe despre ea. Îi ştiam numele prenumele data şi locul naşterii domiciliul, ultimul ciclu… îmi părea rău că ştiu toate acestea dinainte şi tare mult aş fi vrut să le ştie şi ea despre mine. Îmi venea să plâng de ciudă că ea nu-mi ştie numele sau prenumele, că nu-i păsa de starea mea civilă numărul de sarcini naşteri sau avorturi. Îmi era ciudă că eram doar un halat alb ca o pată aproape invizibilă pe aerul ei roşu aprins.
Mâinile alunecară uşor pe roţile imense şi în următoarea clipă se întorsese spre mine, îşi înfipse privirea ca o săgeată de catifea în ochii mei spălăciţi, zâmbi detaşat, îmi întinse mâna cu manichiura perfectă şi se prezentă cu nume şi prenume deschizând simplu ca pe o umbrelă o prăpastie între noi. Am realizat că tentativa mea de a-i spune doar prenumele ar fi echivalat cu a mă arunca în hăul tocmai deschis. M-am prezentat cu numele întreg , adăugând la urmă,” medicul dumneavoastră de salon”, care a sunat ca şi cum eram de la room-service sau chiar mai rău. Cred că a mai spus ceva de genul „mă bucur”, sau „îmi pare bine”, o formulă pe care nu am mai auzit-o pentru că încercam să-mi amintesc că eu sunt rotiţa dinţată şi trebuie să funcţionez ca unsă spre binele tuturor, până una alta.

atac de panică

stă ghemuită într-un colţ. e în panică. spaţiile o înghit. interiorul ei o înghite. se agaţă de umbre şi de câteva linii negre de pe zid. libertatea aceasta o sperie până la moarte. simte că se descompune în mii de particule între care nu mai există nici o legătura. respiră cu plămânii stânşi în pumni. o străpung milioane de ace pe dinăuntru ca atunci când se certa cu el. ca atunci când se descompunea sub ochii lui şi el nici măcar nu observa. stă ghemuită în colţul ei de lume ştiind că nu se poate face nimic. niciodată nu a reuşit să scape de anulare. şi el nu a ştiut niciodată. nici acum.

Liliana

Dintr-o amintire mult prea vagă picură încă sângele ei.
Muşcăturile s-au văzut mult mai târziu când toţi s-au întrebat unde e jocul.Liliana era o fată cu părul negru şi foarte lung. Avea ochi de căprioară. Parcă mereu ar fi vrut să întrebe ceva. Ar fi vrut să ştie când.
Într-o zi a devenit mama lumii acesteia de embrioni înghesuiţi în tăceri.

(Colega mea de bancă a murit cu o andrea înfiptă în uter. Acum numele ei poartă stigmatul unei generaţii întregi de morţi.)

Din fiecare cer implorat cade o ploaie ce-i spală păcatele. Liliana e atât de frumoasă, dar acum o înlocuieşte un ţipăt. O aud strigându-mi un nume din pântecul unui prunc uriaş.

(A iubit doi bărbaţi, dar nu a iertat-o nici unul.)

Tramvaiul trece cutremurând ultimul ei urlet, trece peste ultimul ei sânge care i se scurge din vagin împreună cu toate vieţile ce i-au locuit trupul.Atunci a plecat. Chiar atunci, cu tramvaiul nr1 care trecea prin faţa gării, ea a plecat mai departe luând şi embrionii fiebinţi ai iubirii cu ea.

încă puţin

Cuvintele acestea sunt doar nişte gheare agăţate de marginea vieţii. Ştiu că într-o zi voi uita şi-mi voi da drumul în prăpastia aceea fără Dumnezeu. Acolo nu plânge nimeni. Acolo ne cresc pietrele pe dinăuntru. Tu mi-ai spus că nu ştii unde e. Înlăuntrul nostru e în Dumnezeu. Ar fi timpul să ne iubim fără să ne mai smulgem din tulpinile pe care ni le-a dat.

Crezi că nu ştiu că uneori eşti o ploaie? Crezi că nu ştiu că mă surp din tine şi înghit tot mâlul tot întunericul tot ecoul? Crezi că nu ştiu?

Mai rămân puţin aici suspendată între certitudini. Mai rămân puţin aici în visul tău nisipos. Apoi mă prefac într-o apă oarecare şi trec.

o zi bună

Spitalul îmi înghite gândurile. Încerc să plec, dar simt că nu pot să mă iau de tot din acest loc. Azi mi-a rămas acolo mersul lipit de mersul obosit al mamei lui târşind în urma căruciorului întreaga ei vină de femeie. Pentru ce plătim ? El îmi înalţă un zâmbet atât de amar încât îmi doresc să orbesc. Simt cum pătrunde ca un ac fierbinte în conştiinţa mea leneşă ce se scurge pe deasupra lucrurilor. O zi bună, îmi spune. Şi ţie, mă bâlbâi încercând să-l privesc . Mulţumesc, îmi spune sfâşiindu-mi toate amintirile despre lume.

Plec. Între timp o cioară se aşează pe pervazul salonului. Are o sută de ani . Cred că mă ştie de când m-am iubit cu umbra ta în prima pădure.

jurnal de fiecare zi şi noapte

Mergem. Nu ne pasă până unde. La ora la care ajungem unii aproape că nu mai au picioare, alţii nu mai au glas. Le împrumutăm dintre ale noastre. Acum ei ne urăsc pentru că prea le suntem prea asemenea. La prânz aflăm că nu mai există de mult soarele vertical care ne-ar fi putut anula umbra . Că s-au schimbat totuşi unele lucruri. Prescriu o reţetă pentru calmante destul de puternice. Pentru câteva clipe îmi asum responsabilitatea. Apoi văd un abur în colţul gurii lui şi-mi pare un surâs. Nu înţelegem nici unul nimic, dar ciudat cum nu suntem deloc angoasaţi. Luăm la rând toate ce ni se dau. El şi-a uitat numele între fiarele contorsionate ale caroseriei. Eu îi îmblânzesc nesomnul cu orice apuc.

După amiaza cireşul din vis îmi fură tot sângele .

Pe când mă trezesc e deja seară. Mi-e dor de trupul meu sănătos, de tălpile mele adevărate. Serile au mirosul lor feromonic. Te incită ca un voal pe un obraz de cadână. Mi-e dor de dansul de trupul şi de tălpile mele. Dar acum locuiesc în debaraua sufletului tău de bărbat. Îţi spun doar ca să ştii, toate aceste lucruri au plămânii mei. Pereţiii aceştia albi ştiu când vine noaptea şi respiră adânc din aerul nostru amar şi captiv.

Esenţial este ca în fiecare noapte să uităm câte ceva. Dimineţile apar ca nişte lebede dintre uitări.

suntem potriviţi

Dimineaţa e doar o glazură din zahăr ars. O sparg încet pătrunzând în miezul unei zile obişnuite. Nimic nu mă surprinde. Toţi sunt fraţii şi surorile mele. Ne transportăm între vieţi în sicriele noastre verticale de fier. Toate gesturile ni se potrivesc perfect cu sforile şi cu toate celelalte utilităţi. Nu mă îngrijorează nimic. Suntem potriviţi aici. Suntem absenţii paşnici ai orizontului nostru.

afişe pe stâlpi

nu-l mai numesc în nici un fel. îl lepăd în drum. atunci destinul se umflă puţin peste margini.
iarăşi am provocat soarta. am luat-o de guler şi i-am strigat
că pe dinăuntru suntem încă vii . că ne jucăm cu mingea pe acelaşi maidan fierbinte.
că avem curaj. rostogolim cercul mare de fier fără teamă printre suspinele noastre subţiri .

nu-l mai numesc în nici un fel
dar până e aici noaptea se topeşte lascivă în jurul lui

îmi imaginez acelaşi cuvânt rostit în o mie de limbi toate materne. acum sunt născătoarea acestei lumi
mă rup. în sfârşit mă rup din lumina aspră a facerii lui.
el e în toate ca o umbră ascuţită şi muşcătoare.
el este şi soarele acesta mexican care-mi aminteşte că peste coşmaruri am piele.

zidurile apar mult mai târziu. când începem să ne punem întrebări.
avem deja ochi.

repet. am ochi albaştri. repet .

arunc poemele în aer. apoi lipesc afişe pe stâlpii din sufletele morţilor cum
că el e încă dorit
că eu îl doresc
că uneori îl îngrop în deşert ca să-l caut
că-l pierd între disperări
şi îl nasc fără să-l mai numesc în vreun fel.

un fel de urlet

iarăşi mă nasc urlând aici între oglinzi
forcepsul ruginit mă ajută să mă expulsez direct pe linia de start
acum sunt campionul tăcerii. îmi iau noua viaţă în serios.
lumea cu fanioanele ei stridente îmi fâlfâie în faţă tot felul de vorbe
cineva îmi şopteşte adânc în ureche numindu-mă iubito
eu îmi ascund cu pudoare un oftat adevărat
buzele mă trădează printre cuvinte

de data asta mă nasc liberă, îmi spun
urlând din cuşca unei lighioane de mult îmblânzite

nimic

n-a mai rămas nimic. întotdeauna m-am întrebat ce va rămâne după ce ne trece şi teama. n-a mai rămas nimic.

iubitul meu doarme

iubitul meu doarme. eu îi iau somnul adânc şi mi-l înfăşor în jurul trupului. dimineaţa ne va găsi înlănţuiţi în acelaşi vis. el nu va mai şti nimic. eu îmi voi aminti totul. el îşi va continua truda. eu aşteptarea.

mesaj în limba pinguină

cred că vorbim inutil în toate limbile pământului
toate rămân fără vocale când e vorba să fim pur şi simplu
nu mai avem litera mică în litera Mare
aşa cum eu sunt în tine

nu mai avem nici semnul mirării!

oricâte cuvinte ţi-aş spune acum
mesajul s-ar pierde printre consoane

mai bine mă ghemuiesc în somnul tău alb
ca să te visez în noaptea aceasta polară
şi să-ţi tot spun "te iubesc"
în limba noastră pinguină

toţi ştim

toţi ştim
lumina ţipă
tăcerile trosnesc
aşteptările cântă
toţi ştim că de mâine e mâine
jocurile sunt făcute
aici pe pământ
locul comun ne ia locul
toţi ştim
zidul
aripa
şarpele
pantera
în aer
în apă
mediile de ceaţă se suprapun
iubirea mea
iubirea ta
iubirea altora
sunt schisme ale tăcerilor de carne
toţi ştim
cataclismul e în toţi
cei care ştim
suntem
orbi
dansăm cu întunericul
cu tălpile celuilalt
dansăm cu plăgile deschise

aproximări

Azi Moartea mi-a mirosit tălpile. Am înţeles că fiecare zi e bună pentru a nu mai fi. Eu trec mai încet. Prea încet. Pe lângă mine aleargă oameni fără chip spre prăpăstii fără sfârşit. Sunt vinovată de această puţină fericire. Care poate că e numai o linişte. Poate e doar aproximaţia pe care o folosesc în definirea unui anumit fel de supravieţuire. Cine să mai ştie. Mă las cu totul pe ziua de mâine.

Azi liniştea este ca o panteră neagră ce-mi toarce în braţe.

între timp am aflat

La ora asta nu pot să fiu patetică. Te doresc ca în prima zi. Am aflat despre moarte şi naştere. Am aflat despre înstrăinarea şi despre războiul din noi. Am aflat despre mine şi despre tine. Ştiu toate acestea. Anii se măsoară în copii şi în părinţii noştri morţi. În prietenii muribunzi. În inundaţii şi molime. În nunţi şi botezuri. Eu mă trezesc cu tine deasupra şi plâng. Înţeleg că sunt pe drum. Înţeleg ceea ce tu nu vei şti niciodată. Ar trebui să mă bucure taina aceasta. Să te las afară. Între inundaţii şi nunţi. Să las lumea să te atingă fără să te vadă. Să las lumea să te mănânce şi să scuipe cojile. Ar trebui doar să mă ghemuiesc în locul acesta strâmt dintre tine şi tine. Să plâng mocnit pentru toţi morţii ce vor fi până la urmă.

la fel

azi dimineaţă m-am uitat pe fereastră. nu ploua nu ningea fericirea era cât era.

m-am aplecat să-mi ridic moralul. dar nu am simţit nimic. receptorii durerii îngheţaseră peste noapte. mama călca nişte cămăşi de-ale tatălui meu. vrea să le dea cuiva. eu ştiu că vrea să i le dea lui, tatălui meu mort, iubitului ei.

acum îmi beau cafeaua cu un prieten virtual . ne punem la îndoială existenţele. îi spun că nu poţi fi doar „o glumă cu aripi” dar el nu mai ţine minte când a spus asta.

am un noroc teribil cu zilele astea înşirate ca nişte mărgele transparente pe firul incandescent al vieţii tale.

îmi pun cizmele noi. cobor.

în stradă sunt cozi imense la bilete. desigur undeva există un ghişeu. aştept. între timp îmi beau cafeaua cu nişte străini. ne iubim din picioare. naştem, alăptăm, unii mor. ceilalţi ne învingem frica. rămânem cu parestezii penibile în tot trupul.

probabil nu vom pleca niciodată niciunde. aşteptarea ne-a intrat în carne ca un lanţ ruginit. cineva îmi schimbă apa şi mâncarea la ore exacte. eu îi dau copiii mei şi câteva sfaturi tehnice. îl întreb cum e azi. mai bine. totuşi ne îndreptăm spre ceva, concluzionez în timp ce se porneşte ploaia.

e la fel. o zi ca o mărgea de sticlă prin care te văd şi mă vezi. plouă întârziat. privirile ni se sparg de pereţi. suntem cât suntem.

...

În fiecare noapte visez cu tine şi cu alte lucruri care nu mai există.

azi nu a plouat

azi era să plouă, dar nu a plouat. mă gândesc că tu ai un tablou cu o iarnă pe mare ascuns după uşa din baie. cred că că l-ai uitat acolo după ce s-a uscat. şi eu aş fi vrut să merg la mare acum. niciodată n-am văzut marea iarna. e încă un vis. mi-am imaginat mereu că voi merge la mare în iarna în care voi şti că mor. dacă mă chemai acum aş fi mers călcând pe firul unei predestinări. ar fi fost ca şi cum m-ai fi chemat în moarte. aş fi fost de o fericire ciudată şi deplină ca un tuberculos care în ultimele clipe începe să respire dintr-odată foarte uşor. cuprinsă de o exaltare stranie aş fi lăsat vântul usturător să mă biciuiască . apoi te-aş fi privit ca dintr-un tablou pe care l-ai uitat după uşa din baie. puţin şters de la abur. poate încă neterminat. doar tu ai fi ştiut că ţi-a fost totuşi prea frig ca să-l termini. erai prea obosit ca să-l termini. şi era prea întuneric. ziua se târa fără identitate şi tu nu o puteai cuprinde în cuvinte. nici în culoare. totuşi marea ţi se zbătea sub o ploaie de iarnă dintr-o pânză aburită. ochiul meu ar fi rămas nefiresc de albastru în colţul de jos deschizându-se în mijlocul numelui tău semnat în alb. resemnat în alb.

oricum, azi nu ar fi existat fără toate acesteA.

antibiotic

sufăr de o boală obişnuită. ştiu că se tratează dacă respect dozele şi toate indicaţiile celor din jur. lumea şi-a făcut un obicei din a-mi administra tot felul de remedii cu un gust oribil. sunt tot mai des absentă din mine. am învăţat să fug în pijama din pielea mea. sunt foarte departe undeva pe un tren de marfă călătorind clandestin într-o direcţie bună. cel mai trist este că trebuie să mă întorc să-mi iau din când în când doza.să iau fiecare zi cu de-a sila ca pe un antibiotic foarte amar.

respir în pumni

ştii cît de puţin loc îmi trebuie? respir în pumni. mă retrag din toate amintirile, din aer, din apă, din trupul tău, din carnea lucrurilor.
îmi donez organele îmi donez corneea. ciudat cum din ochi nu-mi rămâne decât lacrima penibilă şi oarbă. acum sunt tot mai puţină, dar păstrez conturul desenat de tine cu degetul pe oglindă. doar acolo am rămas eu, aceeaşi cu tine cel ce plângi pe ascuns.