am observat cum în spatele meu cresc lucrurile forţat. am strigat puţin ca să le sperii să le alung. dar ele se hrănesc cu unii hormoni ai creşterii noastre. degeaba mi se ia umbra. degeaba mă prefac moartă. sunt lungă până la cer. semăn cu ploaia. şi lucrurile profită de anomaliile mele. mă forţează să ţip.
în chiuvetă se petrece numărătoarea aceea absurdă. fiecare picătură e numărată de fiecare pacient din salon. suntem unu la unu. mi-a rămas în papile gustul de rugină a sinucigaşilor rataţi.
mâine doctorii se vor mira că zâmbesc. voi coborî la cantină. câinele galben îmi va mânca din palmă ultimul poem pentru care nu am avut loc să-l notez altundeva. câinele rex va muri. îl vor ucide lucrurile imense dintre cuvinte.
în ultimul timp pacienţii scapă repede dacă nu spun nimic. cei care strigă sunt obligaţi să-şi măsoare strigătul în fiecare zi. din muţenie poarta se deschide în zid. eu le spun să-şi aducă un cântec cu ei. sau o pasăre ceva care să umple prăpastia. până acum nimeni nu m-a crezut. nimeni n-o să mă creadă nici mâine când îmi va veni rândul.
No comments:
Post a Comment