nu singurătatea mă înspăimântă. de fapt sunt lucruri care se cheamă cumva numai în singurătate. într-un fel tu eşti parte din ea. din liniştea ei.

de câte ori vizităm o galerie de artă mă văd. sunt mii de oglinzi care se ascund în tuşele morţilor. am ajuns să cred că locuiesc în uleiul pe pânză în acuarelă în imaginaţia unora şi altora.

esenţa mea se face văzută.

de ce nu te las uneori să mă priveşti. de ce plâng pe ascuns. există un adevăr căruia nu am ce-i face. nu-mi place deloc adevărul devenit realitate. eu jonglez numai cu soarta. strecor şi câte o clipă perfectă ca aceea din catedrală. strecor în locul sorţii un concert de orgă.

infanteristul petre

să fiu trează până la capăt. să simt.

poate dacă te numeai petre şi erai soldat. poate dacă îţi exploda o grenadă în piept. sau dacă plângeai cu poza mea în tranşee. poate dacă aveam un copil pe care să nu-l fi cunoscut încă. poate aşa.

la început nu-ţi vine să crezi. ţi se spune că s-a întâmplat ceva şi trebuie să fii tare. la început nu înţelegi că eşti mort. crezi că urmează ceva. nu urmează nimic. e doar un rest. sfârşitul e foarte lung.

poate dacă aveai mai mult timp. dacă nu te iubeam. dacă nu eram atât de absurdă. poate dacă te numeai petre şi erai infanterist.

răspund

şi acum? nimic. nimic. nimic. nimic.

lumea e bolnavă. eu nu am voie să fiu.

răspund cum pot în faţa instanţei. nu se ştie că am murit în prima iluzie. am murit de mult. ceilalţi nici nu se născuseră încă.

răspund de o viaţă sau două. răspund de un înger sau doi. totul e să nu se vadă cadavrul. să-l ascund cât mai bine să-i prefac pulsul să imit arterele vii. să-i trezesc tricuspida. e un joc până la urmă aruncăm păpuşile aruncăm vina aruncăm totul. îngerii rămân însărcinaţi cu oamenii. îngerii nasc. şi ne lasă şi pe noi să ne odihnim. ne lasă şi pe noi să murim pur şi simplu.

accidentul

partea aceea cu accidentul mortal era adevărată. în amsterdam ploua de câteva zile. umbrela noastră încerca să ne scape de cer. aveam grijă să încăpem amândoi în aceeaşi lume. ţie îţi rămâneau picioarele afară. le mâncau lupii. nu ştiam ce să spun. nu ştiam mare lucru despre asta.

în momentul impactului eram încă foarte îndrăgostită.

încercam să nu-mi imaginez altceva. cel mult reuşeam să tac. tot ce simţeam se transforma în noi. şi eram o singură fiinţă pulsând în carcasa de tablă.

ochiul

oamenii tropăie în mine. unii mă sondează ca pe-o planetă ciudată. seva mea are un gust puţin mentolat. oamenii devin glandulari. în mintea mea oamenii devin orice vreau şi asta mă bucură.


orbitele sunt goale. un salon pentru toţi ar ajunge. eu în dreapta unei femei cât o cămilă încerc să-mi imaginez ochii celorlalţi orbi. mi se face sete. ea îmi dă să beau. mai târziu aud că plânge şi o simt că se micşorează vizibil. lacrimile o pustiesc. devenim toţi un deşert până seara.

mi se încleştează mâna pe braţul unui bărbat care tremură. mă prefac că nu observ. ar trebui să întreb ce şi cum. râd puţin. vorbesc despre vreme. e cald. e caniculă. e torid. el tremură şi mi-e teamă de ceea ce ar putea să-mi spună.

tu eşti aici. respiri când eu nu mai pot. îmi spui ce se vede. femeia cămilă a dispărut până la urmă. salonul se întinde acum ca un deşert nesfârşit. eu sunt singura care ştiu. suntem bolnavi de unii şi de alţii. eu sunt singura care pot să fug dacă vreau. pe mine mă aştepţi tu oriunde. doar eu pot să fug în ochiul tău verde. oricând.

21 de grame

fiecare pas are călcătura pe inimă. mi-e dor de a. de zilele şi nopţile lui. sunt sigură că a. este un fluture când eu sunt frunză. mi- l imaginez mereu pe o stradă foarte aglomerată din bucureşti încercând să devină transparent şi aproape reuşind.

dacă spun un lucru el se transformă imediat în două. în noi doi. nu mai văd diferenţa între spuse şi nespuse.

când a. se trezeşte e cu adevărat zi. am învăţat să fac oamenilor loc în sufletul meu. le dau colţuri. am învăţat să privesc în colţuri şi să fiu fericită cu asta. nu-ţi trebuie multă imaginaţie aşa cum s-ar crede. e destul să ştii să invoci liniştea.

pot inventa ceea ce nu există. ceea ce există mă limitează cu apelative ciudate. uneori lucrurile care există mă strigă" doctore". eu trebuie să le fac bine. eu nu ştiu încă ce este binele dar trebuie să-l inventez până mâine.

am crescut pe strada castanilor. este esenţial să ştii asta despre mine. nu pot să privesc filmul acesta în care toate lucrurile se întâmplă exact aşa. îmi aminteşte de tanti veta şi de fiica ei ucisă de o maşină. de creierul ei împrăştiat în şosea.

nu vorbesc de durere. tu m-ai învăţat că e inutil să vorbeşti despre ceea ce oricum simţi nesfârşit. te laşi în fiecare zi pe toboganul ei. te duce în beznă. noroc cu salcâmul acesta de azi. m-am trezit respirând. adulmecând urma lui ca pe o mare bucurie. tu erai şi în această splendoare. tu eşti în toate dar mai cu seamă în asta.