sâmbătă e mai bine. e zi de vizită. el a plecat. în timp ce-şi lua rămas bun avea iarăşi privirea aceea pe care nu pot să o susţin. căuta în spatele cuvintelor. scormonea în mine şi eu strigam încercând să mă închid pe dinăuntru. aproape că nu-l auzeam că întreabă ceva. despre ce. nu vorbim decât despre asta. nu înţelege că aş fi vrut să vorbim despre galeria pe care o va deschide cândva. sau despre călătoria în franţa.
am rămas în picioare. nu ştiu de ce întotdeauna când sunt cu el rămân în picioare şi vorbim mereu despre altceva. are vocea atât de sigură încât nici nu-ţi dai seama când alunecă. nici cînd te despică în două ca pe un fruct. dintr-o singură tăietură.
a existat o singură clipă în care am ridicat ochii. am spus ceea ce trebuia spus şi el a tăcut. abia atunci m-a rugat să stau jos. am aşteptat să-mi spună să stau. cred că mai avea întrebări. şi eu nu mai aveam răspunsuri pentru că nimic nu mai era la fel.
No comments:
Post a Comment