e soare şi tot spitalul pare o iguană bătrână lipită de asfaltul cald
pe alei bâzâie viaţa ca un bondar beat de lumină
doar în saloane frigul a rămas adânc
până la oase
M e singur într-o amintire în care copiii lui sunt oameni la casele lor
îl salut doar ca să-i dau de veste că-i zi.
izbucneşte în plâns
apoi se lipeşte de faianţă şi urlă
atunci îi dau drumul în prăpastia infinită din el
iarba creşte fragedă şi provocatoare în curtea spitalului
îmi vine s-o calc dar îmi amintesc că nu mai am tălpi
ascult la maxim clocotul din plămânii lui M
toate vizitatoarele par înmugurite
gata să izbucnească în floare
gleznele lor sunt prea subţiri şi fragede
în curând vizitatoarele vor fâlfâi nerăbdarea
ca pe-o aripă de oţel ce-mi va secţiona gândul în două
ele vor pleca prea devreme trecând peste singurătăţi
săltându-se uşor ca peste nişte praguri tocite.
M va privi printre clipele moarte în picioare
şi va zâmbi de parcă ar şti.
No comments:
Post a Comment