Saturday, March 31, 2007

rana

sângerez puţin. nimeni nu observă rana mea atât de mică. nici eu nu mainştiu de ea. las o dâră frumoasă pe gresie pe covorul albastru pe zidul din camera oaspeţilor unde nu intră nimeni. am lăst uşa deschisă. într-o seară acolo mnă va sştepta cineva. rana mea se va scunde adânc între zâmbete. toată noaptea vom sta la poveşti. obosite privirile noastre e vor încolăci pe trupuri. vom adormi până la urmă. eu în fotoliu ghemuită ca un câine. nimeni nu va opri muzica. edith nu se poate opri niciodată. voi visa că nu regret nimic că sunt la liceu şi dimineţile sunt reci. că nu merg acasă. acasă e unde mă aştepţi tu. îmi las cărţile pe jos. mă întind lângă tine. îţi recit versuri scrise în ora de fizică. nu spui nimic. tremuri puţin. nu spui nimic. apoi vine spaima ne facem mari ca nişte ciuperci ne facem otrăvitori. tu eşti frumos. ai învăţat să mori. eu nu ştiu cum întâmplările se petrec din aproape în aproape. cumpăr perdele. am câteva ferestre din care se deschid ziduri. le dau nume de păsări. le dau numele tău secret. îmi îngheaţă mâinile pe clape. vin ierni în care muzica e oprită. nu respir prea adânc. nu înţeleg nimic. cenuşiul se împarte în două. o parte e a mea. doar o parte e plină de muşcăturile mele.
nu mă trezesc. edith cântă din moarte. noi o ascultăm şi totul ni se pare adevărat. camera de oaspăeţi dragostea sângele meu tot curgând dintr-o rană invizibilă.

Wednesday, March 28, 2007

..........

dacă ai şti de câte ori am trecut linia albă continuă şi am înghiţit contrasensul
m-am scăldat în lumina farului chiar cu o clipă înainte de izbitură. mi-au strâns creierul pe ziarul de ieri.
am ştiu că mă vei întreba cum mai sunt. dansez ca să uit. trupul meu rămas între fiare dansează cu iubiţii de cretă. le consumă febra le fură gândurile. trupul meu se dizolvă în sângele poeţilor şi îi ucide lent după ce le dezvăluie adevărul.

primul impuls

dendrită axon spaţiu dendrită axon totuşi ceva nu se leagă. retina stă să se rupă. dinţii ei albi. zâmbetul ei larg anulând mediul ostil. ochii albaştri ai aparţinătoarei. bicuspida mea funcţionând neobosit în ritmuri periculos de înalte. lumina amiezii în lingura de supă ţinută nefiresc. degetele ei lungi împletind pulsul meu tahicardic. nu-mi pot smulge privirea dintre spiţe. teneşii verzi. plăcuţa cu şuruburi. iarăşi zâmbetul. amar. foarte amar. tu. iarăşi tu în toate fiinţele. tu în dendrite şi în axonii mei care leagă impulsul de celelalte lucruri.

Monday, March 26, 2007

accident în sepia

niciodată nu am fost mai fericită ca acum. vorbim despre moarte
şi tu eşti tot mai viu. îmi spui cum să te omor
când va veni vremea. cum să fac ceva.
eu îţi răspund fără să clipesc. dar mă gândesc cum vom muri noi
amândoi deodată
în acelaşi accident de suflete.
o ciocnire moale ca între doi fluturi albi.
îmi imaginez cum vom zâmbi.
cum nu va plânge nimeni pentru că toţi vor şti
cât e de bine.

şi toată scena asta se desfăşoară lent
în sepia.

Sunday, March 25, 2007

umbra mea stă întotdeauna pe locul mortului

ridic umbra şi o aşez în locul meu. ea stă mult mai bine pe locul mortului. nu prea am încredere în umbra oamenilor. a mea face excepţie. e docilă. se lasă îmbrăţişată de toţi. umbra mea e o târfă. nu mă deranjează când moare şi când învie. naşte copii din flori. eu mă tem de flori. umbra mea nu. eu mă tem să fac dragoste cu tine. umbra mea nu. nimic din ceea ce există nu-i este în afară. existenţa lumii e în umbră. în burta ei. carnea oamenilor e dulce. bătbaţii iubesc cu o clipă mai puţin. nu-i nimic. eu şi umbra mea am stabilit ca eu să dispar la timp. ea mai rămâne. înghite sperma. creşte copiii din flori. moare după aceea în drum spre amsterdam într-un accident de maşină. ea ocupă întotdeauna locul mortului. sau a moartei. fără să-şi mai tatueze în palmă linia vieţii în coadă de peşte.

Friday, March 23, 2007

din somnul lui gyuri se vede mai bine

au luat vaza cu florile moarte. au luat îngerul de pe noptieră. toată noaptea în mine va urla absenţa ta vegetală.

l-au luat şi pe gyuri. somnul lui îi sperie pe toţi doctorii. l-au dus în camera de trezire. acolo pacienţii nu mai au pleoape.

pe noptieră îmi înfloreşte un cireş . nu ştie nimeni. doar gyuri l-a văzut într-o noapte. din somnul lui se vedea mult mai bine.

să-ţi spun când vine sfârşitul lumii

să-ţi spun când vine sfârşitul lumii. dacă nu vorbesc despreele lucrurile dispar. tot mai puţin e vizbil . când să exist şi eu se sfârşeşte lumea. vine o beznă şi ne înghite sufletele.

Thursday, March 22, 2007

din asta se moare

ştiu că din asta se moare. m-am închis în lift. miroase a chanel şi a urină. am tot timpul din lume. din asta se moare. nu urc şi nu cobor.

afară oamenii sunt domestici. se iubesc toţi cu toţi. îşi unesc suprafeţele alunecă unul pe celălalt. afară oamenii se muşcă de buze. unii mai sângerează încă.

vestea m-a luat pe nepregătite. credeam că suntem nemuritori. pe neaştepate am devenit devenit sticloşi. de-acum în orice moment putem să ne spargem. ar trebui să ocolim sunetele înalte.

acesta nu este un poem. poemele sunt pentru oamenii domestici din curte.

Wednesday, March 21, 2007

hy

credeam că pot să sparg liniştea
ca pe-un sâmbure. am strâns-o între dinţi
până în zori.
nu pot să înghit dacă mă gândesc la asta.
ceilalţi ar spune că sunt isterică
dacă ar şti.

aş vrea să se întâmple tot ce am spus. aş vrea să fim
ca din întâmplare
şi să nu ştim nimic
altceva.

Monday, March 19, 2007

nu, nu mi-e bine

nu. nu mi-e bine. nu. nu am grijă de mine. nu fac decât tâmpenii. am cules melci toată ziua. am cărat pământul dintr-un loc în altul. ziua s-a isterizat a sărit la mine din oglindă. mi-a smuls jugulara. purtam un colier. s-a deşirat. am cules perle şi le-am aşezat peste melci. am adunat pământul şi l-am aşezat peste mine. a venit câinele galben. şi-a îngropat osul în noi. nu am grijă deloc. acum cresc într-o scoică. aici miroase a mare se aude marea afară undeva unde sunt pescăruşi maluri şi cer. e marea înfrântă. vocea ei e vocea mea. nu mi-e bine. vărs. melcii au crescut mari ca nişte câini. îi mângâi şi le dau să-mi mănânce mâinile pentru că seamănă cu nişte frunze. ei nu ştiu nimic. nu înţeleg mâinile de oameni. nu înţeleg ce-i cu toate astea. ronţăie şi mă doare . dacă întrebi îţi spun că nu plâng. lacrimile sunt tăioase. amare şi am orbit pe jumătate data trecută când am plâns. nu am grijă de mine vezi şi tu că sunt incapabilă să mă opresc din toate fiinţele. mă las aşa în voia lor. cel mut pot să-ţi promit o tăcere într-o lebădă.

Sunday, March 18, 2007

vaci sălcii şi lebede

nu mi se promite nimic. acelaşi drum la întoarcere. îmi simt picioarele mergând spre casă ca nişte vaci care ştiu drumul. totuşi număr în gând. ca la dans. nu mă încurc niciodată când număr. o iau foarte des de la început. ştiu că infinitul e acolo cu tine.

cineva a tăiat salcia din faţa ferestrei. a retezat plânsul ei cu firezul. au rămas cioturi. acum se vede firma nonstopului. se vede până şi vânzătoarea blondă şi grasă de la tejghea.

respir încet ca să nu te trezesc. nu ştiu ce să-ţi spun. mereu am impresia că-ţi vorbesc prea repede. tot mai repede. că nu ai cum să înţelegi. vorbele alunecă pe chipul tău şi nu te ating. te miri cu graţie. ca o lebădă.

ce să facem

să avem locul nostru. braţele tale să ne fie graniţe arămii
de netrecut. să păstrăm liniştea
să păstrăm urletul în plămânii tăi
să păstrăm cântecul

noaptea să ne găsească dansând sub cupola de sticlă.
dintre noi să ţâşnească porumbeii care să invadeze piaţa san marco. să le dăm să ne ciugulească inimile noastre păstrate la vedere
în cornete roşii de 1 euro.
inimile noastre să zboare. porumbeii să fie sătui. restul lumii să ne plângă la zidul plângerii
sau oriunde
cimitirele sunt grădini cu oase. ceea ce-mi aminteşte că tu nu mi-ai adus niciodată flori. în schimb mi-ai dăsruit toate oasele tale
liliachii.

să avem timp. aşa ca acum. tu să trăieşti în mine când mori. eu în tine. într-o după amiază în amsterdam să ne prelungim linia vieţii
tatuîndu-ne în palme un semn mic
o coadă de peşte
care să ne ardă puţin.

să nu ne mai fie teamă. depărtarea e un câine pe lanţ. a-l elibera ar fi jalnic. n-ar şti unde să plece.
să ne rămânem aşa

îmbrăţişaţi

până nu ne mai putem zări. eu să-mi imaginez chipul tău de geamăn. să-l sărut lacomă în toate oglinzile.

Saturday, March 17, 2007

perfuzabil

sper că doctorii ştiu să-ţi lase o fereastră să vezi când e noapte. să ştii când se visează cu tine. şi sper că-n perfuzii o soră a strecurat luna. numai pentru tine aşa cum sunt toate pe lumea asta.

eu nu mai sunt în toate lucrurile. m-am smuls cumva. am rămas în două trei astre mai importante. nu mai sunt disperată. mă gândesc să-mi fac piercing. mă gândesc că ai murit de prea multe ori de fiecare dată cu alt nume pe buze. eu nu mai sunt în toate femeile aşa cum credeai. sunt în pielea unei lighioane ciudate care mă face să muşc din viaţă. chiar din sânul ei tare.

sper că doctorii ştiu cum se numesc venele tale. cât de importantă e blândeţea cu care strecoară în ele viaţa mea.

până când viaţa ne va despărţi

azi am aflat că nu moartea ne va despărţi, ci viaţa. e ceva obişnuit. doar că nu ştiu cum să trăiesc mai departe. aşa că dansez.

mi-am cumpărat multe cărţi. mi-a plăcut să stau pe trepte în cărtureşti să citesc. apoi nu le-am pus la loc. le-am luat cu mine. pe tine nu te-am luat cu mine. ai alunecat între rafturi. oamenii trec pe lângă tine. le pare rău. degeaba le explic că nu au de ce. că eşti poet. nimeni nu mă aude. nu ştiu de ce. mă gândesc că o fi iarăşi un vis

ca acela în care te-am visat cu un şirag la gât. la început am crezut că sunt perle. abia apoi am observat că erau lacrimi. prima eram eu. mă rostogolisem amară şi albă pe podea. nu te aplecai nu plângeai cu mine înfigeai acul în lacrima următoare şi o adăugai tot aşa tot albă.

catedrala

locul acela e sacru. nici nu ai ştiut că ai fost în catedrală. dacă ne opream din mers ai fi simţit rădăcinile împreunate. dar nu ne-am oprit.

eu am rămas puţin în urmă. cât să privesc bolta.

tu erai peste tot. aveai febră. totuşi alergai şi nu puteam să strig după tine. niciodată nu am putut să strig destul de tare. aici pot doar să mă rog. întotdeauna tăcerea a urlat în locul meu când tu erai deja foarte departe. când nici nu mai erai.

Thursday, March 15, 2007

povestea din labirint

nu ştiu cum se termină. tu nu citeşti niciodată aici. şi nu citeşti niciodată sfârşitul. aşa că nu vom afla. upă un timp ni se va părea chiar frumos nesfârşitul.

eu sunt bine. eu dansez în pielea unei femei oarecare. cânt cu vocea ei zâmbesc cu zâmbetul ei după ce fac dragoste numai cu tine.

nu ştim cum se termină. presimţim că e o poveste fără sfârşit. inventăm mii de începuturi. labirintul ne lasă libertatea să nu-l vedem până la capăt.

Wednesday, March 14, 2007

am dansat fără frică

m-am trezit în zori cu dorinţa de a fi iubita unui bărbat care plânge. era un fel de cruzime pe care nu o puteam stăpâni. apoi foarte repede lumina a rotunjit lucrurile lăsându-le gravide şi portocalii. o rază mi-a tăiat trupul în două.

am dansat în holul central sub luminator acolo de unde poţi coborâ în spirală până în iad. am dansat fără frică. ştiam că de undeva mă priveşti ca pe o iubită şi plângi.

nu s-a băgat nimeni cu targa să scoată şi ziua asta. străluceam ameninţătoare ca o lamă de oţel în lumină. cine s-ar tăia de bunăvoie în strigătul meu. cine?

am încercat să nu mă opresc. dar se pornise un plâns într-un salon din alt oraş. am ascultat un timp până ce s-a transformat în ploaie. apoi am adormit pe podea sub luminatorul plin cu stele.

Tuesday, March 13, 2007

stoluri, stoluri

în schimb eu am murit într-un stol. eram unul dintre pescăruşii pierduţi în largul unei mări imaginate de tine. mă izbeam de pereţii verzui. toţi ne izbeam de iluzie ca de un zid.

dimineaţa m-au găsit înnecată. s-au mirat puţin. zâmbeam. eram fără seamăn. era înfricoşător de multă fericire pe chipul meu de pasăre. era prea mult zbor în toată această tragedie. unii-şi făceau cruci cu limba în cerul gurii. alţii se temeau să nu le cadă părul. scuipau în sân.

cred că am ştiut că nu voi muri singură. de când ai plecat cu întreaga lume şi mi-ai lăsat totuşi aripa ta sub pernă. ştiam că se vor aduna zilele şi că voi muri într-un stol.

Monday, March 12, 2007

.......

suntem atât de străini. ştim totul unul despre celălalt. totuşi nu-i nicio încordare în aer. câteva cuvinte se lipsesc de buzele tale. nu prea ştii cum să le rosteşti.

oraşul mi se aşează sub tălpi ca bandă rulantă. nu recunosc locurile acestea. nu recunosc mersul meu printre vitrine.

Sunday, March 11, 2007

de la un capăt la altul

te-am vrut aici înăuntru compunându-mă din altceva. strigătele să nu ajungă până la noi. sau noi să nu ajungem până la poartă. acolo oamenii se aşteaptă unii pe alţii. apoi intră şi ies. îmi place cum noi rămânem ca nişte umbre îmbrăţişate în colţuri.

nu am avut destule cuvinte să-ţi spun. am dansat puţin în faţa ta. corpul mi se deschidea ca o scoică din care culegeai perla. cât de mult îţi doreai să nu se sfârşească dansul. pot să spun că nu s-a sfârşit. ceva dansează în mine chiar şi acum când e luni şi începutul e acelaşi.

am uitat unde suntem. am uitat că mă vor pune să spun ce am visat. şi că ne vor surghiuni în trupurile noastre. vor intra vizitatorii cu toate poftele lor. noi vom îndura sub neuroleptice. vom îndura să ne rupem de la un capăt la altul al lumii.

Saturday, March 10, 2007

infinituri

cred că eşti aici în burta mea cu fluturi. te simt tresărind te visez violet. infirmiera m-a legat de pat. ca să nu zbor. poate aş lua-o cu mine şi pe femeia care tace.

mi-au vopsit fereastra cu verdele crud. acolo trebuia să văd o câmpie. acum văd doar o pată care mă soarbe înşelându-mi retina.

te-ai închis cu tot cerul în somnul meu . ţii minte visul în care muşcam din umărul tău şi curgea tot infinitul în mine. doctorii scot cu forţa
infiniturile din oameni.

acum e târziu. mă voi face bine. voi muri cum se cade .

...

nu se mai poate nimic. toate stările sunt imposibile. îmi ard hainele în curte şi aştept să mă înghită izolatorul.

ştiu că emil este în oraşul meu. dar eu sunt închisă aici. el ne caută urmele printre câteva jalnice obiective turistice. între timp noi nu mai suntem.

totul

când ţi-am scris toate acestea nu ştiam multe lucruri. credeam că am pierdut totul.
dar nu ştiam că totul poate fi foarte puţin. nu ştiam că mai există ceva dincolo. că aşteaptă viaţa ca un râu în care să mă arunc
şi să alunec peste pietre. ele rămân. eu sunt curgerea poate.

după un timp un poet s-a mutat în mine. aveam grijă ca el să plângă aşa cum fac toţi poeţii când sunt
îi lăsam apusul şi răsăritul. noaptea se transforma în pasăre. mă prefăceam că dorm. el zbura cu mine în gheare. mă lăsa pe vârful unui munte de unde să îl cuprind.

nu am aflat nici acum ce înseamnă. totul e departe şi înalt ca un munte.

Wednesday, March 07, 2007

...

am început să mă îndoiesc că exişti. poate că mi-a pus cineva în suflet o dragoste pe repeat. s-a pierdut butonul stop. tu nu mai exişti de câteva vieţi. dar eu ascult aceeaşi sonată pentru un pian care-şi învinge clapele albe şi clapele negre.

Tuesday, March 06, 2007

îmbrăcată în pasărea curcubeu

am ieşit afară aşa îmbrăcată în pasărea curcubeu. nu am zburat ci m-am mulţumit să colorez aerul să-i dau consistenţa unei fericiri oarecare.

nu am înnebunit imediat ci după un timp în care viaţa a câştigat în greutate. respiram lângă maşina de tocat carne. făceam semne în oameni ca să nu-i uit. aveam de memorat o întreagă listă de morţi.

Monday, March 05, 2007

fracţii

storc din sămânţa ploii ceva
ca un zid moale ce se clădeşte în mine
am de apărat ceva
am de păstrat lumea în conserva de piatră

nu te las să ghiceşti ce e dincolo
dar nici nu-ţi iau libertatea să crezi
că alegerea e la îndemâna oricui
ar vrea să o facă

de foarte mult timp
nu am scris aşa
cu fracţia gândului
ascunsă
în spaime

am înţeles că nu-i decât un joc
unul cu bile albe şi negre
destul de simplu
de fapt

trofeul e această uimire

Saturday, March 03, 2007

am pus în locul tău un crin

nu e prima oară când nu pot să respir. am pus în locul tău un crin. cred că e nebun ca şi tine. ca şi noi ceilalţi. îmi ia respiraţia apoi îşi dă drumul în mine urlând. toată noaptea stau trează şi îl pândesc.

doctorul mi-a spus să pun ceva în locul tău. orice aş pune acolo mă are.

am spart ghiveciul. ceilalţi au început să se frământe. le-am spus că nu îmi pasă. că era un crin agresiv. noaptea striga şi mă avea pe nerăsuflate. nu m-a crezut nimeni. m-au dus la izolator. m-au plantat într-un ghiveci din piatră.

Friday, March 02, 2007

să fie simplu să nu însemne nimic

vreau să fie simplu. atât de simplu încât să nu poată fi gândit.

nu vreau să-mi amintesc după aceea. nici să uit. să înceapă şi să se termine.

vreau să se oprească în mine un timp oarecare. când va fi gata să plece. plecarea să nu însemne nimic.

Thursday, March 01, 2007

vine

vine foarte încet. îl bate lumina
vântul
îi e potrivnic timpul care trece pe contrasens

vine în aer
în apă
pe faţa nevăzută a melcilor
strălucitoare urmă de seară

vine încet
îmi desface coaja
îmi soarbe miezul
îmi sfâşie mintea

vine în apus
ca un soare copt
desigur
incediază apa şi celălalt miez al meu
de fier se topeşte în formele lui

vine şi mă împinge pe scări
îmi fură oasele şi le pune înapoi
îi dau drumul în mine
vine şi eu îl las