Saturday, November 29, 2008

într-o zi mi s-a părut că şi moartea creşte la loc

cred că am trecut peste toate întâmplările dintr-un fel de inconştienţă. ziua le sorbeam trupurile ca pe nişte licori noaptea adormeam în braţele fiarelor. niciodată nu mi-a fost teamă. se făcea mereu o nouă zi şi apoi o noapte succesiune pe care am ajuns s-o consider suficientă pentru siguranţa mea.

vegheam la căpătâiul muribunzilor cu oarecare optimism. înţelegeam trecerea şi nu mi se părea o prea mare scofală. moartea mi se părea un simplu cuvânt. dar pe mine nu cuvintele mă interesau. nu. eu aveam toate aceste clipe pline prelungite mult în linişte. şi nu se cădea să vorbesc despre ele.


chiar şi acum când spun aceste lucruri nu mi-e prea clar de ce nu am plâns de ce nu am urlat de ce nu am disperat încercând să reţin totul aici. cum de m-am bucurat ca un copil am cântat am aşezat flori în ierbar şi am crezut că sufletul zboară ca o pasăre fără să am vreo îndoială în această privinţă.

nu m-am îndoit de nimic. de fapt am fost sigură că lucrurile se petrec în interiorul nostru şi că suntem nemuritori. oarecum perisabili dar nemuritori. şi că orice consumăm creşte la loc.

într-o zi mi s-a părut că şi moartea creşte la loc. dar mi-am dat seama că zilele şi nopţile nu se mai succed chiar în acelaşi fel. că uneori lumina se prelungeşte nepermis de mult. că nu mai găsesesc mecanismul acela extrem de simplu pentru produs întunericul un filet ceva orice.

de atunci sunt mai atentă mai puţin nevinovată. număr în gând. ştiu.

Tuesday, November 25, 2008

puzzle

între timp oasele noastre se micşorează tot mai mult. nu mai suntem atât de înalţi. gyuri bănuieşte ceva. de aceea dorme neîntrerupt de câteva zile. din somnul lui am putea să înţelegem ce ne aşteaptă.

între ferestre s-a rătăcit un gândac negru de bucătărie. probabil va rămâne acolo prins între două lumi. nu-l mai privesc. nu prea vreau să înţeleg. nu vreau să pun lucrurile cap la cap. doctorii mi-au spus că viaţa mea e un puzzle. că nu am decât să aşez piesele la locul lor. dar eu nu mă gândesc la asta. lumile se amestecă mai bine aşa când limitele sunt incerte. las totul în dezordine. exasperez personalul medical mediu şi auxiliar. într-un fel sunt o rebelă care-şi desfăşoară revolta într-o tăcere perfectă. în muţenie chiar.

după amiază se dă paganini la radio. încetează orice altceva. gyuri zâmbeşte în somn.

oasele noastre sunt mai mici ca oricând. ne-au rămas mari paturile de fier pijamalele cămăşile de forţă. doctorii au probleme de identificare a soartei unuia sau altuia dintre noi. eu nu-i pot ajuta prea mult. oricum din puzzle mai lipsesc eu şi un gândac negru de bucătărie.

Wednesday, November 19, 2008

făt frumos din lacrimă

după ce am murit prima oară am învăţat să merg. şi am tot mers am tot mers aşa până la capătul lumii. pe drum oamenii mă salutau şi mă simţeam acasă. mă salutau şi-mi povesteau despre ei în limba lor şi eu înţelegeam totul. mă miram puţin că înţeleg. uneori zâmbeam prea mult simţeam că ar trebui să mă opresc din zâmbit. nu era nicio problemă . nu-mi lipsea nimic aveam mersul meu pe care între timp îl dresasem ca pe un câine.

ajungeam într-un oraş. mă îndopam cu lumină. aveam timp să găsesc un copac o salcie un melc ceva de care să-mi leg inima. ancoram acolo şi toţi credeau că eram de acolo şi mă lăsau să le cresc copii să le însămânţez pământurile. creşteam ţară după ţară. în urma mea câmpiile se nesfârşeau înzecit. din mine infinituri infinituri fiecare cu numele său.

câteodată mă opream. între secunde se căsca o prăpastie. mă iubea cineva şi lumea se rotunjea ca o gravidă. năştea. stăteam inimă lângă inimă. câmp de inimi. dumnezeu . apoi porneam la drum şi totul intra în normal adică în ploaie. era bine.

nu ştiu când am ajuns. aveam atâtea să-ţi spun. tu aveai prea puţin timp. uitasem de asta. uitasem că te-ai răzgândit cândva că nu mai eşti nemuritor. la capătul lumii nu era nimic. dar eu totuşi vedeam o altă câmpie cu dumnezeu la mijloc ca de-obicei. îmi spuneai că nu ai timp. să-ţi dau înapoi lacrima aceea. repede repede. ţi-am dat-o. nu am mai văzut nimic după aceea. dar cred că totul era mai departe foarte frumos.

ap nr 1

nu trebuie să ne mai amintim că suntem. oricum asta e o consecinţă a întârzierii noastre.

nu ne supunem legilor toamnei. înflorim în noiembrie nu ne temem să recunoaştem. picioarele noastre sunt lungi şi foarte subţiri.

de la o vreme observ cum sunt picioarele oamenilor. sunt mai atentă la detalii.

nu răspundem la uşă. poate că suntem morţi în apartamentul de bloc. vecinii se întreabă ce-o fi cu noi. doar ei ştiu că suntem întârziaţi aici în apartamentul nr 1. şi ei nu zic. nimic.

Sunday, November 16, 2008

şarpele galben

"Am ajuns să cred că fericirea
nu-i o treabă pentru pământeni.
Şi i-am spus cunoaştere
unei brume zilnice, molipsitoare
care nu era de fapt decât nehotărâre."
Felix Grande

îmi aminteam incorect. de fapt nu ştiu cum am găsit într-o duminică o inimă de copac.
pădurea ardea. lighioane ciudate mi se cuibăreau în suflet. sfârâiau sevele în trunchiuri bătrâne
tu începeai un plâns despre care auzisem doar că există.
aveai un foc mare în loc de trup. plânsul tău de copac mă închidea între seve fierbinţi.

apoi am început să povestim. lumea ne asculta până târziu. până era prea târziu ca să ne mai întoarcem din poveste.

viaţa noastră toată era despre moarte. nu o puteam povesti fără flori.

nu exista un început ca în toate. era un sfârşit copleşitor. în unele dimineţi ceaţa ardea. atunci ne adăposteam în pielea şarpelui galben. el ne lăsa acolo oricât. ne lăsa în viaţă ne digera teama ne ademenea cu tăceri.

într-o zi am avut curajul să-i spun pietrei că îmi e teamă. piatra mi s-a zdrobit de inimă.







Thursday, November 13, 2008

...

spun pietrei că mi-e teamă. piatra mi se zdrobeşte de inimă.

Wednesday, November 12, 2008

...

viaţa mea e despre moarte. nu pot s-o povestesc fără flori.

îngemănare

în spatele meu toate lucrurile sunt gemene. azi doctorul mi-a prescris ceva de neînţeles. să înghit umbra ta. umbra ta care-mi e soră.

mai ştii cum aveam ochiul în ochiul tău. ce uşor ne era să ne sinucidem cu vorbe. mai ţii minte cum nu ne credea nimeni. atât de mult semănam.

acum îngemănarea nu mai pare firească. lucrurile se ascund în doar unul dintre noi. porţi în tine o sabie. eu ascund rama unei fotografii. şi o umbrelă cu sărutul de klimt.

păstraţi liniştea

mă gândesc să mă întind şi să mor. lucrurile au devenit mult mai simple. înainte totul era complicat. cred că puteam să iubesc un om doar pentru că înţelegea ce i se întâmplă. ăsta era un motiv în plus pentru spaimă.

brancardierii au făcut grevă. pacienţii au rămas între etaje în lifturi au făcut mii de atacuri de panică au urlat toată după amiaza. eu am rămas în salonul meu verde. am noroc. fereastra mea dă într-un copac pe jumătate mort. doar pe jumătate. puţină moarte nu strică oricum lucrurile au devenit mult mai simple.

m-am ridicat doar când au pornit lifturile şi s-a făcut ordine. soarele se strecura printre acoperişul cantinei şi ramurile uscate. puteam să-l privesc minute întregi fără să clipesc. mă aşteptam să mi se întâmple ceva un fel de combustie un fel de a ieşi de aici pe vreo cale pe calea soarelui pe calea tristeţii oricum.

mă gândesc că singurul gest care ar trece neobservat ar fi să mă întind şi să mor. moartea e permisă în orele de linişte. între 22:00 şi 6:00.

au dat căldură la calorifer

mi-e frig. toată noaptea pândesc prin fereastră aleea din spatele spitalului. în copaci atârnă câteva frunze ca nişte morţi foarte mici şi foarte uşori.

au dat căldură la calorifer dar eu tot tremur. mi-e un frig cumplit. mi-au dat un molton gros cafeniu. n-aş vrea să mă vezi aşa. pândesc aleea în caz că ai veni pe neaşteptate.

miroase a clor.

mi-am făcut o casă în palmă. când nu mai pot mă închid acolo şi respir tot aerul din căuş. de câteva ori am uitat să mai ies. mă obişnuisem cu liniştea şi cu puţină căldură.

aseară câinele galben mi s-a părut prea liniştit. a stat ore întregi nemişcat. acum este enorm. am uitat să-ţi spun că a înghiţit cantina şi pavilionul cu îngeri. e tot aşa de calm cum îl ştii. dar aseară credeam că în sfârşit câinele a murit.

asta m-ar fi făcut să îmi pun întrebări. şi ştii că nu avem voie.

altfel totul e ok. nu mă gândesc la nimic.

e toamnă. nu am nimic altceva

mă înclin. apoi aştept

toamna se continuă cu un ţipăt

a doua zi mă trezesc foarte devreme
hrănesc cerul cu lopata

nu uit nimic

treaba mea e să aduc vorba despre moarte
din când în când
toamna
oamenii alunecă în flăcări

învelesc trupurile în portocaliu

apoi aştept cu alt soi de libertate
în mine
ziua se coace încet în cuptoare mari
de pământ.

incendiul

incendiul a cuprins cimitirul. crizantemele urlă în somnul meu eroic. salvez o parte. cealaltă o las îngropată în cenuşă.

oamenii mor în zori. în clipa aceea dintre noapte şi zi. de mult am observat că atunci se rupe ceva.

când am intrat mirosea doar a flori. zâmbeam puţin. mama plângea. nu ştiu ce să-i spun mamei când îi e dor de tata. în astfel de momente nu se poate spune nimic.

la început s-au aprins crucile. s-au aprins ca nişte catarge. morţii porneau într-o nouă călătorie într-o combustie arămie cu tulpini de crizanteme pocnind în aerul torturat.

am împărţit în stânga şi-n dreapta visele mele de gheaţă. am adăpostit în memorie nume lungi ale unor oameni necunoscuţi. am ţinut minte data naşterii. numai data naşterii şi lumina.

un câine s-a aşezat pe mormântul unui copil. nimic altceva nu se poate atinge de atâta durere. nici focul. nimic.

apoi cuvintele. cuvintele au venit ca o ploaie.