Monday, July 26, 2010

indepartare

până mai ieri am crezut în depăratre. credeam că, dacă voi merge neîntrerupt voi ajunge departe. departe de tine de numele meu în locuri noi exotice luxuriante ciudate. îmi imaginam tot felul de cântece. pe drum trebuia să învăț să cânt la perfecție la acordeon la chitară la ocarină. aveam în plan să mă îndepărtez atât de mult încât să pot să mă mir fără încetare de oameni de lucruri să nu înțeleg nicio limbă vorbită să fie atât de diferit încât, tot ce știam

adică

toamna ce vine în fiecare zi partea stângă a patului nostru de fier
ochiul tău verde
genunchiul tău însângerat lipit de mine când dorm
cafetiera portocalie
felul tău de a spune ”mai stai” fără să rostești un cuvânt
felul meu de a rămâne în urmă câte o clipă în fiecare zi în speranța că astfel o să mă ajungi cândva
felul tău de a respira ca dintr-un flux în reflux potrivind inima noastră cu valurile mării negre
încetineala din fiecare dimineață
felul în care mereu avem timp pe când lumea se grăbește cumplit
toate acestea credeam că au rămas undeva departe în urmă
pentru că eu am mers întruna.

inutil.

între timp părul tău alb a juns până la pământ
o pasăre călătoare ți-a ciugulit ficatul
ai salvat lumea de mii de ori de atunci
ai adus focul și apa
ai adus toamna
ai reaprins viața ca pe o candelă
până când am ajuns.

sunt aici. în moarte nu există depărtare.

Monday, July 19, 2010

mâine

soarele încinge îngerii de granit. printre pietre viermuiește viața. simt că trebuie să ating totul. dintrodată tăcerea mi se pare finită ca o propoziție. în tăcerea aceasta aerul respiră viața în felul acela primordial târâtor. aș fi avut mii de ocazii să strig. timpul e doar noțiune inventată cu atât de puțină imaginație de cei care vor să amâne moartea sau viața. nu, nu putem să vorbim mâine pentru că mâine nu există. ceea ce este s-a petrecut dejaîn această liniște descreirată de sute de gâze care polenizează mii de flori. mâine nimic nu va mai fi aici. mâine fuge și se deșiră destramă cuvintele putrezește carnea. mâine este un ieri care nu există și nici nu va exista.

Wednesday, July 07, 2010

o mie de de motive să strig

aș fi avut o mie de motive să strig. trecătorii deveniți isterici rupeau rândurile. vedeam totul de la fereastră. începeam să văd ochi mâini. căldura trupurilor ajungea până la mine. respirația trecătorilor declașase alarma de incendiu. ardea aerul dintre lumi.aș fi avut o șansă o clipă în care strigătul ar fi răzbătut până în stradă. ar fi căzut pe asfalt s-ar fi răspândit pe șosea ar fi provocat accidente în lanț s-ar fi născut copii în ambulanțe blocate în trafic ar fi făcut atac de cord șoferii de autobus ar fi înjurat bancherii și cei de la centrul comercial s-ar fi apucat de fumat taximetriștii și mamele întârziate la muncă.

dar am tăcut am tăcut pur și simplu.

și acum tac.