Wednesday, May 31, 2006

M armistiţiul

M nu mă mai înfruntă. e atât de liniştit încât pot să-i îi ling rănile
îi împătur privirea la dungă
o aşez pe grilajul de fier al patului de spital.
M nu se mai sperie. nu mai aşteaptă. nu mai creşte fluturi în minte.
cred că adoarme privind porumbeii de pe acoperişul vecin.
doar seara târziu lasă câte un oftat să-i alunece imperceptibil
să se prelingă pe linoleumul verde până la camera de gardă
să-l ia cu mopul ei mizerabil şi să-l stoarcă infirmiera din tura de noapte.

M îmi zâmbeşte fără subînţelesuri
la fiecare întrebare
primesc doar un zâmbet care nu mai înseamnă nimic

într-o zi va fi o paradă. el se va înălţa nu ştiu cum
şi
ca un războinic bătrân va sparge tăcerea cu muchia
lui cea mai veche
va fi o paradă cândva
M va fi în fruntea acestor umbre
învingător pentru ultima oară
noi vom aplauda
în loc de moarte
vom aplauda pur şi simplu
nimeni nu va plânge
în ziua aceea

M fluierături

tăcerea face o tumbă în mine
plutesc mai departe în iluzie ca într-o apă stătută
M e la locul lui şi deschide coridoare înguste cu fluierături ascuţite
sfâşiindu-mi liniştea ca pe-o rochie uşoară de vară

M e la locului lui şi doar asta contează

lumea crede că sunt încă aici. lumea se înfăşoară în trupul meu de siguranţă
doar M ştie că am evadat de la primul strigăt
m-am prefăcut în aripă stângă. am scris câteva poeme foarte lungi
din care nimeni nu înţelege nimic
apoi i-am făcut un semn discret lui M
el se transformase în fluier
cânta
şi mâinile lui ajungeau la mine oricât de departe plecam
mă prindea cu grijă între două degete
mă îngropa în curtea lui
printre alte lighioane
aveam şi eu un mormânt mic de tot
ca un dâmb

eu sunt la locul meu. M ştie mai bine
din iluzia asta lipseşte sufletul
lipseşte viaţa şi moartea

M iguana

e soare şi tot spitalul pare o iguană bătrână lipită de asfaltul cald
pe alei bâzâie viaţa ca un bondar beat de lumină
doar în saloane frigul a rămas adânc
până la oase
M e singur într-o amintire în care copiii lui sunt oameni la casele lor
îl salut doar ca să-i dau de veste că-i zi.
izbucneşte în plâns
apoi se lipeşte de faianţă şi urlă
atunci îi dau drumul în prăpastia infinită din el

iarba creşte fragedă şi provocatoare în curtea spitalului
îmi vine s-o calc dar îmi amintesc că nu mai am tălpi

ascult la maxim clocotul din plămânii lui M

toate vizitatoarele par înmugurite
gata să izbucnească în floare
gleznele lor sunt prea subţiri şi fragede
în curând vizitatoarele vor fâlfâi nerăbdarea
ca pe-o aripă de oţel ce-mi va secţiona gândul în două

ele vor pleca prea devreme trecând peste singurătăţi
săltându-se uşor ca peste nişte praguri tocite.

M va privi printre clipele moarte în picioare
şi va zâmbi de parcă ar şti.

Sunday, May 14, 2006

M trandafirul japonez

M a venit azi la mine cu un trandafir japonez
într-un ghiveci îngust
l-am aşezat pe un pervaz
şi ferastra s-a dat la o parte.
M a spus că e bine
că nu-i este frig niciodată
şi că nu-i e teamă de ploaia aceasta.
era chiar frumoasă aşa neînfricată
trupul ei mărunt se unduia între spasme
ea părea un trandafir japonez într-un ghiveci prea îngust
încercând să se smulgă din rădăcini

să-mi scrii, i-am spus, încercând să-i prind liniştea.
M îmi trimite scrisori lungi şi delicate

nu i-am desluşit niciodată prea bine mâinile
încâlcite în semne ciudate
împingând înţelesuri contorsionate în aerul dens

buzele ei frâmântă neobosite viermii neşansei

pentru o clipă în tăcerea dintre două cuvinte imense
un rânjet a devenit zâmbet larg
cât o fereastră spre ploaia
ce se pornise torenţială în ea.