Mergem. Nu ne pasă până unde. La ora la care ajungem unii aproape că nu mai au picioare, alţii nu mai au glas. Le împrumutăm dintre ale noastre. Acum ei ne urăsc pentru că prea le suntem prea asemenea. La prânz aflăm că nu mai există de mult soarele vertical care ne-ar fi putut anula umbra . Că s-au schimbat totuşi unele lucruri. Prescriu o reţetă pentru calmante destul de puternice. Pentru câteva clipe îmi asum responsabilitatea. Apoi văd un abur în colţul gurii lui şi-mi pare un surâs. Nu înţelegem nici unul nimic, dar ciudat cum nu suntem deloc angoasaţi. Luăm la rând toate ce ni se dau. El şi-a uitat numele între fiarele contorsionate ale caroseriei. Eu îi îmblânzesc nesomnul cu orice apuc.
După amiaza cireşul din vis îmi fură tot sângele .
Pe când mă trezesc e deja seară. Mi-e dor de trupul meu sănătos, de tălpile mele adevărate. Serile au mirosul lor feromonic. Te incită ca un voal pe un obraz de cadână. Mi-e dor de dansul de trupul şi de tălpile mele. Dar acum locuiesc în debaraua sufletului tău de bărbat. Îţi spun doar ca să ştii, toate aceste lucruri au plămânii mei. Pereţiii aceştia albi ştiu când vine noaptea şi respiră adânc din aerul nostru amar şi captiv.
Esenţial este ca în fiecare noapte să uităm câte ceva. Dimineţile apar ca nişte lebede dintre uitări.
No comments:
Post a Comment