un război imposibil

mai bine ai împuşca aceste clipe care se chinuie inutil
poţi să-ţi laşi mireasa pe şoseaua de centură
cu rochia ei roşie de uimire va părea o femeie adevărată
va respira aerul cauciucat al tuturor pierderilor colaterale
dar nu-ţi face griji, acesta e un război imposibil
în care nopţile vin şi singure nu trebuie să le invoci.

de azi întunericul are o treaptă în plus

e ziua tuturor spaimelor. noi suntem protagoniştii acestor singurătăţi
tot noi vânătorii de clipe sălbatice
dinspre nord se aude nechezatul unui orizont rănit
viscerele trădării sunt calde şi răsfrânte peste ultima noastră dorinţă

hai să plecăm de aici până mai există depărtare

pos-it

azi lumea se împarte în două: jumătate tu, jumătate eu. tu ai treburi foarte importante în oraşul care tropăie pe asfalt ca o herghelie mecanică. eu plec în pădure să strig.

sunt o şopârlă verde

sunt o şopârlă verde lucioasă. am ochii galbeni.
sângele meu este întotdeauna ca şi sângele tău
uneori fierbinte
de obicei îngheţat în venele timpului nostru nordic.

ziua tresar ca un animal de pradă. noaptea sunt doar o coardă.

peste mine s-a construit un spital de urgenţă. saloanele sunt celulele mele faianţate.
mă zgribulesc şi mor de câte ori e nevoie.
sufletele celor accidentaţi îmi flutură pe sub nas întâmplări.

trăiesc din mila oamenilor de ştiinţă. ei ştiu că nu mai am nici o şansă
dar îmi administrează binevoitori câte o zi sau câte o vorbă în plus.
nimic nu poate să mai oprească sângele meu negru ca păcura
sângele meu sărat şi acru şi dulce şi amar.

sunt o şopârlă verde cu sângele negru. toată noaptea aştept. ziua tresar.

nu iese

nu iese
am încercat cu dero cu axion cu toţi duşmanii durerii
am încercat cu xanax cu ţuică de prune veche de acum zeci de ani
am încercat de la etajul unu de la etajul zgârâie nori
din vârful limbii din vârful ploii de la capătul lumii
din timişoara din oradea din bucuresti din paris
am încercat cu un pian cu o scară cu o ghitară
cu o casă de piatră cu o casă din lemn masiv
am dat cu piatra am dat cu gura am dat cu dragostea am dat cu ura
am spart am distrus am încercat cu noaptea cu ziua
am frecat cu unghia cu ochiul tău cu "gura infantei”
cu orice e provizoriu cu orice e definitiv
mi-am amintit am uitat am plâns am râs am născut am strigat

am încercat.

aici

cred că fericirea este când nu mai aştepţi. când simţi totul atât de "aici" încât te poţi împlini. am noroc. totul e aici în mine. nu mai există depărtări. te visez în fiecare noapte. moartea e doar o altă apropiere. cred că fericirea este sentimentul că suntem şi vom fi pe vecie aici.

lighioana

de când toate femeile se cheamă cu numele ei de femeie
şi toţi bărbaţii cu numele ei de bărbat
ea îşi descarcă în lehamite întreg cerul aici
ea nu se mai poate suporta aşa ca o poartă
îşi măsoară nopţile cu rembrandt.
dacă strigi la ea se preface că doarme nu o poţi prinde.
doar pe scara de incendiu poţi să o vezi.
ea ţi se întoarce noaptea acasă şi se dezbracă de tine te desface în fâşii de neon.

nu ştiu cum reuşeşte ea să te iubească întotdeauna mai mult când eu dorm.

moartea se împleteşte se despică se împleteşte cu ea
după ce-şi miroase inima o ascunde ca pe o echimoză în decolteu
seminţele tale obscene încolţesc pe chipul ei păduros
apoi rodesc sălbatice în numele ei rupt de lighioană
nu o atinge nu o privi că sângerează
ca o animală ca o gingie ca un destin
împinge-o pe scări. urmăreşte-o pe ascuns cum se deschide la capete
ca un crin ucigaş ce naşte pui vii. ca un crin.