nu mă doare nimic. nu-mi este deloc teamă

nu mă doare nimic. am ajuns aici la margine
cu gândul să respir. inutil.
oamenii pleacă acasă. au treburi importante.
autobuze pline cu navetiști
biciclete mari scârțâind încet pe șosea
absolut toți oamenii pleacă acasă


eu sunt o străină în tine

nu-mi este deloc teamă. habar nu am
cum începe toamna
e un moment pe care îl pierd mereu
mă lipesc de pământ și ascult cum vii cum pleci
cum întârzii în mine
ca un miez
ca o sămânță din care să mă nasc
cândva
când absolut nimeni nu se va mai aștepta.

deja

toată această moarte de care mă lipesc cu retina
tot acest foșnet din care înțeleg numai sfârșitul
un sfârșit trist
adică FIN
scris negru pe fond alb.

tristețea blândă și definitivă
tristețea care consumă din oasele noastre ca un câine arămiu
oboseala fructului copt
căderea lui spre arome

mă trezesc plângând încet
împingând durerea ca pe un invalid
ajutând-o să urce trepte în mine
până la capătul vagului

am auzit că există o singură toamnă
nu mai multe