le priveam cu oarecare îngrijorare cum se aruncă în ochiul argintiu. era mai mult o aşteptare. amăgirea se desfăşura între două taine. aşa credeam. întotdeauna urma o şi mai mare amărăciune.
toate erau suflete. dacă nu erai aşa treceai mai departe. ochiul devenea orb şi tare ca o piatră de pavaj. puteai să calci cu uşurinţă. era posibilă neîntâmplarea.
îmi ţineam răsuflarea un timp. speram că va curge o lacrimă adevărată. speram că undeva, foarte adânc există forma aceea de sublimare în care noi toţi credeam de la bun început încercând să prindem în braţe aburul strălucitor.
dar nu. nimic din toate acestea. am ajuns să cred că nimic nu e adevărat, când de fapt totul era atât de real încât am început să vomit. nici urmă de ireal. nici urmă de altceva. doar realitatea seacă înfiptă în pământ ca un ţăruş. doar animalul cu viscerele lui funcţionând optim înghiţind suflete incluzându-le cât se poate de firesc în metabolismul lui perfect.
No comments:
Post a Comment