Tuesday, January 26, 2010

verde cerșit

ori de câte ori am adormit sângele meu a rămas treaz s-a repezit la mine și a mușcat. sângele meu e un animal care se împerechează cu umbra mea. pe ea o iubește. pe ea o crede. eu exist numai pentru asta.

am ajuns să cerșesc verdele. uneori mi se pare de-a dreptul patetic. trăiesc într-o lume de oțel și ciment. noaptea aduc stele în poală mă rog ca ele să existe până când mă trezesc. să nu le ucidă zorile să nu le simtă sângele meu lătrător.

ziua începe cu o rugăciune. am timp să înțeleg mersul respirația albul albastrul altceva altceva am timp să înțeleg iarba și să-i dau pace.

Sunday, January 24, 2010

acasă

acasă. nicăieri nu am umbră. m-am trezit cu o mie de sori în ochi
și nici vorbă de orbire. am văzut totul. fiecare foton mi-a agresat retina m-a făcut să cerșesc întunericul.

ziua. casa mea de sticlă. în loc de șemineu
liniște.

devreme. se rupe cerul ca un fruct. zorile vin din dragoste. așa începe totul
cu sfâșierea aceasta de lumină.

cineva. cine ar înțelege că acesta e un cântec de nesfârșită iubire. că fiecare clipă e un miracol. că suntem în acest uter numai și numai din dragoste. suntem fructul unei iubiri nesfârșite.

aici. tot ce începe se termină. asta
la nesfârșit
la răsărit și
la apus.

Friday, January 22, 2010

violet

mi-e dor de tine. să zicem că exiști și că nu ai nicio treabă. aș intra în gândurile tale ca într-o galerie de artă. aș admira ore în șir violetul în rama aceea apoasă. aș adormi pe banca de marmură știind că tu ai insomnii. aș dormi cu somnul tău și aș visa pentru tine.

câteodată lumea te-ar întreba de mine doar din politețe. tu nu ți-ai aminti decât tablouri cu brândușe. ar fi atât de simplu să vorbești despre asta. dar nu florile au devenit o imagine desuetă. așa că ai tăcea din simț estetic din oboseală din întâmplare asta ar deveni un motiv bun ca să mor. sau să mă ofilesc. brândușele trăiesc doar câteva zile. habar nu am câte.

e iarnă. totul e o ficțiune. doar tu ești real. și visul meu violet.

Tuesday, January 19, 2010

nu mai am chef să fiu tristă

nu mai am chef să fiu tristă. toată ziua am râs ca tâmpita m-am amuzat de ceața asta care se lasă peste noi ca o plapumă. m-am jucat cu lanterna. am aprins-o am stins-o. s.o.s. dar nu mai era nimic de salvat. eu cu întregul întuneric căpiasem.

un uriaș ne creștea într-un lighean. atât de mult am încercat să ies de acolo până am devenit lucioasă și galbenă. miroseam a lăcrămioare. ca un săpun amo. apoi am întrebat cât e ceasul. nu. nu mai era nimic de salvat.


tristețea e ca o ceață. te poți juca liniștit cu lanterna. să nu te temi că vine noaptea să-ți ia vederea. orbirea nu ține decât de tine. de noi. mâine ziua începe cu râsul meu pentru tine. nu suntem singuri. nici întunericul nu există mai mult decât lumina. doar ceața își face de cap cu noi. n-am ce să spun despre asta. ceața dospește și crește ca un aluat.
habar n-am unde sunt. ninge peste tot.

Monday, January 11, 2010

....

nu mă gândesc la nimic. durerea stă la pândă. dar am promis să nu mă mai gândesc. singurătatea asta e o bestie care se arată când o neg. dansez mă iubesc cu lucrurile fac tot ce mi-ai spus. ziceai că singurătatea e frumoasă. dar tu nu ai fost niciodată singur pentru că eu nu am plecat niciodată.

uneori pare un joc. aruncăm cu durerea unul spre altul ca și cu o minge de foc. arde. mă mistuie. dar nu mă mai gândesc. ți-am promis.