Tuesday, January 30, 2007

eroul necunoscut

poate m-am împiedicat de o treaptă. poate că aerul e din piatră
poate că am alunecat în groapa comună

mă străbat gânduri de dincolo. le opresc puţin. le ţin de o aripă
deşi nu toate zboară. unele se târăsc cu aripi cu tot.

nu înţeleg cum am ajuns să le văd. se presupune că numai morţii află tainele astea. eu le-am aflat acum când încă mi-e teamă
când încă mi-e foame
mi-e sete
şi aştept să înceapă serialul de zece.

îmi amintesc tot. nu poţi trăi cu toate amintirile. trebuie să uit repede
câteva. să uit zile de naştere. apoi aş putea să nu ţin minte chipul. nici primul sărut. nici ultima oară când a plouat şi am crezut că a mai murit cineva. să uit numărul de telefon de la salvare. e chiar inutil să ceri cuiva să te salveze. să uit şi să mă întorc mâine cu toate rănile spre eroul necunoscut pe care nu am cum să-l uit. pentru că numai eu l-am cunoscut.

Monday, January 29, 2007

un infinit sau două

nu mă opresc din numărat. mi-e teamă să-mi mai imaginez ceva. ultima oară m-a rănit mortal o iluzie când s-a spart. cioburile nu aduc întotdeauna noroc.

număr până la infinit. acum e gol în locul infinitului. vomit şi timpul trece mai uşor. saloanele sunt cuprinse de ceaţă. îmi las urmele albicioase pe linoleumul verde. sunt doar 5 degete care pipăie recele. o singură talpă.

pe vremuri cântam în weceu. îmi lipeau un leucoplast pe gură dar eu cântam toată noaptea din altceva. trupul meu era un instrument muzical acordat cu durerea.

am noroc cu tristeţea aceasta. e nouă şi nu are nimic greu în ea. pot să o duc oriunde cu mine. nimeni nu mă întreabă ce e. nici n-aş şti să răspund. e o deflorare aş spune.

Sunday, January 28, 2007

azi a murit M ca o vrabie

azi a murit M. i-am ţinut capul în braţe nu ştiu cât după aceea.
între timp nu s-a mai întâmplat nimic
s-au oprit toate tramvaiele metroul trenurile şi mersul pe jos

M devenise o limbă de clopot în mine. nici nu se vedea prea bine
decât dacă erai foarte atent puteai să observi
câinele galben adulmecându-l în parcarea spitalului

acum a murit ca o vrabie
pe acoperişul spitalului acolo unde l-am întâlnit prima oară
salvând cerul de la dispariţe
râzând cu ochii mei în mâna stângă
alergând prin trupurile de ocazie ale fluturilor


îmi scot pumnul din inima lui. nu plâng. nu spun decât că azi
a murit M ca o vrabie pe acoperişul spitalului

balada

câţi ani să aibă târziul? poate că are vârsta la care nu mai ştii să dansezi. când spun fluture tu spui vierme şi asta înseamnă că încă suntem aici
între evoluţii
nu prea frumoşi dar teferi

prea târziul e mai aspru. e ca o răzătoare de suflete. e atunci când nu poţi să înţelegi când a devenit sufletul tău pereche un monstru. prea târziul vine din aşteptare. vine din orbirea adevărată. cea care creşte iluzii. şi nimic nu-i mai monstruos decât o mare iluzie care să te înlocuiască.

am noroc cu dansul acesta. am noroc că mai poţi cânta pentru mine.

am aflat că sunt nemuritoare ca o baladă.

autorul

am citit despre aceste lucruri. aveam o carte pe care o citeam vara. nu mai ştiu cum se numea.
autorul murise de mult.
îi plăcea să scrie desculţ. îi plăcea să ştie că într-o zi eu
o tânără de la capătul lumii îl voi citi vara la umbră.

mirosul de carne roşie vinul puţină grabă spre seara specială
aşteptarea cuvinte puţine rostite ca dintr-un cântec vechi
ochii umbriţi de dorinţa care nu se trădează de tot
încă o clipă
mai încape un gest şi luna
ca în peretarul din dormitorul bunicii


şi nici o clipă nu am uitat că-i plăcea să scrie desculţ.

fără preaviz

fiecare dintre noi ar trebui să ştim când să murim. să avem decenţa să nu ne expunem în soarele celorlalţi cu toată goliciunea penibilă a disperării
când nu mai auzim cântecul
când nu mai vedem răsăritul
nici apusul
când nu mai suntem în stare să râdem în ploaie
ar trebui să murim pur şi simplu
fără niciun preaviz

Saturday, January 27, 2007

poemul despre poem

eu trebuie să rezist cântecului. să mă opun vocii care aduce memoria. nimic nu e adevărat. niciodată nu a fost nimic adevărat. aici se produce blocajul. mă simt o maşinărie de rând care funcţionează cu ficţiune.


am primit prea multe sfaturi despre cum ar trebui să arate un poem. cum să le spun că el nu poate să arate nicicum. că e o mare absenţă. e lipsa de altceva. cum să le spun că abia atunci când scriu despre poem în poem spun ceva numai şi numai despre mine.

nimic nu e adevărat.

nici tu nu e .

nici eu nu e.

până şi iubirea e doar în minţile noastre. pot iubi pe oricine. dacă n-ar fi aşa aş iubi-o numai pe femeia care face curat şi pe colegul meu de birou. ei au o consistenţă reală, îmi mătură casa, îmi golesc tomberonul, îmi împrumută un pix când mi se termină pasta, ei cheamă ambulanţa şi-mi aduc portocale spunându-mi glume cu doctori şi cu viagra.

boeing 737

scriu egal. doar cuvintele diferă. în rest totul este la fel.

egal cu mine în cuvinte înseamnă o nebunie curată.
la capătul disperării e o urmă de bocanc. şi eu am fost soldat. şi eu am fost erou. acum sunt nebun. sau poet.

diferă ceva nesemnificativ. nu mă pierd în detalii. nu renunţ la identic. nu renunţ la nici la felurit. gellu îmi aminteşte că pot să înnebunesc pe ascuns. doar pe el îl mai cred.

mă străbate o schijă dintr-o viaţă imaginară care tocmai a explodat. nu simt durere. rana e albă ca o mireasă. ca mireasa lui M prefăcută în crin.

între timp am aflat că se poate muri de o mie de ori. mă cuprinde un fel de nelinişte pentru cum va fi ultima oară. aştept cu o nerăbdare de lighioană să mă văd prin de la celălalt capăt al armei de vânătoare.

până atunci scriu egal cu mine, cu tine cu munţii şi văile, cu trenurile care nu ne sunt de niciun folos, cu gările din care pornim spre destinaţii oarbe, cu tabloul de comandă al avionului Boeing 737 dispărut cu 102 persoane la bord.

expulzii

e o bătaie de joc toată chestia asta cu naşterea. nu vom şti niciodată cine pe cine a născut. chiar mă pregăteam să-ţi fiu geamăn când am aflat că nici nu exişti. că te-ai opus expulziei încă de la început. ai îmbătrânit într-un uter infantil. nimeni nu se atinge de tine. nimeni nu vrea să vadă lucruri din astea.


ar fi o mică problemă. am rămas să târăsc după mine viaţa ta imaginară. încep să mă doară toate încheieturile. mă aştept din clipă în clipă să mă deschei ca o haină şi să mă împrăştii pe caldarâm. gunoierii sunt în spatele meu şi parcă pândesc.


mă pot odihni din când în când. mă aşez pe capacul sicriului în care, tot din când în când, M soseşte. dacă ai fi existat ai fi ai fi văzut cum M nu poate citi poeme de dragoste. ar fi trebuit să i le citim noi când dormea.

e periculos să-ţi imaginezi cerul atunci când aluneci din el ca o carne inertă prea grea pentru ultima expulzie de tine, cel care nu ştii să fii.

Friday, January 26, 2007

psi

am observat cum în spatele meu cresc lucrurile forţat. am strigat puţin ca să le sperii să le alung. dar ele se hrănesc cu unii hormoni ai creşterii noastre. degeaba mi se ia umbra. degeaba mă prefac moartă. sunt lungă până la cer. semăn cu ploaia. şi lucrurile profită de anomaliile mele. mă forţează să ţip.


în chiuvetă se petrece numărătoarea aceea absurdă. fiecare picătură e numărată de fiecare pacient din salon. suntem unu la unu. mi-a rămas în papile gustul de rugină a sinucigaşilor rataţi.


mâine doctorii se vor mira că zâmbesc. voi coborî la cantină. câinele galben îmi va mânca din palmă ultimul poem pentru care nu am avut loc să-l notez altundeva. câinele rex va muri. îl vor ucide lucrurile imense dintre cuvinte.


în ultimul timp pacienţii scapă repede dacă nu spun nimic. cei care strigă sunt obligaţi să-şi măsoare strigătul în fiecare zi. din muţenie poarta se deschide în zid. eu le spun să-şi aducă un cântec cu ei. sau o pasăre ceva care să umple prăpastia. până acum nimeni nu m-a crezut. nimeni n-o să mă creadă nici mâine când îmi va veni rândul.

Thursday, January 25, 2007

sânge de om liber

pipăi libertatea cu toate degetele zdrobite. nu mai simt mare lucru, dar ştiu, aşa cum ştie un liliac, că zborul e încă acolo. orbirea e doar o pedeapsă. poate am greşit când am spus "da". de câte ori am spus "da" ceva s-a stins. am alergat până în beznă şi înapoi. nimeni nu s-a încumetat să mă oprească.

lângă mine creşte un animal de pradă. îi dau să mănânce vorbele mele. amândoi ştim că nu se va sătura cu atât.

dacă vine iarna mă voi strecura în ea aşa cum făceam atunci când eram virgini. mă voi preface în lup. îmi voi împleti urletul în părul mireselor moarte. poate aşa voi înţelege şi cea din urmă îndepărtare.

libertatea începe ciudat. după o clipă sau două curge un sânge gros ca un sirop de cireşe. e dulce şi abia te poţi abţine să-l bei. te gândeşti stăruitor că e totuşi primul tău sânge de om liber.

ochiul din burta balenei

mi-am lăsat ochiul în burta balenei. nu-mi trebuie văzul întreg. nu-mi trebuie nebunia întreagă. mă împleticesc opacă pe străzile orbilor. pisicile se împerechează cu un zgomot care mă înfioară. îmi doresc să se termine mai repede . mi-e teamă că s-ar putea trezi ceva neaştepta şi groaznic în mine.

îmi ghicesc singură în palmă. liniile vieţii se întretaie ca nişte orizonturi pe care le-am văzut în poze. toate sunt negre pe fond violet. doar că aici lumina cade din mine. şi eu nu mai pot. nu mai pot. las necunoscutul să mă îmbrăţişeze ca un mort.

de fiecare dată apare câte un erou care plânge. îl iau în braţe. el se ascute ca o lamă şi mă taie în două în patru mă divizează fără jenă multiplicând identităţi fecundabile. îmi mănâncă spiritul cu vârful briceagului scoate din mine esenţa. o scoate din mine pe cea mai frumoasă femeie din lume şi o înghite.

Tuesday, January 23, 2007

să nu uit

azi am murit. sau azi am înviat. e o zi bună pentru orice.

tomberoane

iluzia devenise un ghem. o vărsam în timp ce ea creştea la loc
sufletul meu se umpluse cu şobolani
sufletul meu era un tomberon în care se adunau toate mâţele din cartier
să mănânce resturile.
iluzia îmi rodea viaţa umbra uterul
carnea mea era carnea ei
o alungam dar se poticnea cu ghearele în ochiul meu argintiu
îmi desfăşura coloana vertebrală
o făcea infinită
îmi smulgea copilul din burtă şi-l dădea ciorilor din unele dimineţi
de primăvară
ele trăiau sute de ani
eu muream sute de ani
mâţele schimbau noaptea vieţile între ele
niciodată nu ştiam în zori din care viaţă să mor.

normalitate cu lighioană şi nori

mi-e dor de această normalitate. mă simt în siguranţă aici. braţele tale cuprin dîntregul cer întins în dormitorul nostru mic. noi plutind încolăciţi. eşti un nor strălucitor din care muşc puţin. sângerezi ca dintr-un himen. ştiu că te-am început. m-ai început. îmi era dor să mă salvezi din nou. sunt o aparenţă. sunt o lighioană stupidă care muşcă din nori şi din perechea ei înainte de a rămâne grea de lumină.

Monday, January 22, 2007

poeţii sunt oameni răi

poeţii sunt oameni răi. ei se ucid unul pe altul cu mai multă ură decât o fac soldaţii. ei ştiu că se ucid. ei ştiu că se urăsc. ei sunt ca nişte maşini de tocat suflete. lângă ei sunt oamenii care dansează şi cântă şi plâng. poeţii privesc cu mitrare dint-un fel de moarte verticală apoi îşi caută cuvintele ce ar putea să doară cel mai tare. ei nu alină o durere ci o cresc cu atâta râvnă de parcă toată lumea ar depinde de ea. ei se urăsc până la urmă şi nu se mai privesc în oglindă. nu-şi fac copii. nu se mai rogă pentru că dumnezeu înţelege doar vorbele simple. nimic nu e simplu când un poet iubeşte este un genocid. toţi trebuie să moară sfâşiaţi de iubirea lui care urlă şi ucide ca un lup hămesit.

Sunday, January 21, 2007

biletul

tocmai îţi spuneam că avem un poem nesfârşit
numai al nostru
din care nimeni nu înţelege nimic
tocmai îţi arătam o gaură mare în perete
prin care a fugit şobolanul
după ce ne-a ros toată casa
îţi spuneam că nu mai avem casă
când ai scos din buzunar un bilet
pe care scria ceva indescifrabil
doar noi puteam citi
era un bilet de sinucigaş
acolo se spune că suntem liberi
dumnezeu înţelege că nu se mai poate
ne lasă o frânghie pentru amândoi sau la alegere
un hău
câte un tub de diazepam
sau să ne iubim până la moarte. cum vrem.

tu spui că ar trebui să ne prefacem
că nu ştim cum se termină toată treaba asta
dar eu nu pot să mă mai prefac
lumea începe să fie plină de lighioane care-mi seamănă
nu pot să te mint. înţeleg tot ce spui
şi tot ceea ce nu spui înţeleg

ştiu cum se termină. hai s-o facem odată.

s-au împlinit câteva miracole până acum

rupi gândul îţi rozi marginile ajungi la mine cu vârful
îmi aşezi în poală trupul tău obosit
spui că eşti liber
spun că eşti liber
ne luăm câteva măsuri de siguranţă. ne vor invada conştiinţele
ne vor lega de stâlpi

am înlocuit teama cu un cuvânt.
nu mă mai feresc de nimic. iau în plin toate echinocţiile

o femeie te cheamă cu un alt nume.
îi asculţi chemarea şi te prefaci în scrum.

s-au împlinit câteva miracole
am scăpat din strâmtoarea aceea ca o felină am alunecat
din trupul meu
am înlocuit tăcerea cu un cântec. e destul de devreme în felul acesta
nu mai moare nimeni

s-au împinit câteva miracole până acum
şi mai urmează ceva

Friday, January 19, 2007

gând

câinele galben al spitalului există. îmi linge teama cu privirea lui moale
de câte ori plec mă aduce înapoi acolo unde sunt legitime aşteptările.
într-o zi vei veni şi vei vedea că el chiar există.

sunt prea departe de formă. îmi amintesc că păstram limitarea ca ultim element de siguranţă
acum sunt răspândită în mii de bucăţi plutitoare
sunt părţile unui univers în suspensie
supus magnetismului tău nefiresc

au înnebunit crinii
muşcă din carnea mea şi se zbat
au viaţa lor isterică
se reped la gâtul toamnei şi plâng când îi aşez în vaza de pe birou.

Wednesday, January 17, 2007

am greşit

am greşit când am vrut să-ţi fiu aripă
am greşit când ţi-am fost ochi
apoi plămân apoi când m-am îngropat în tine
şi am uitat să mai plâng
când am vărsat trupul meu liber în trupul tău mort
picătură cu picătură
când am fugit lăsând în urmă neliniştea
când am cuprins sămânţa ta şi te-am declarat arborele vieţii
am greşit când ţi-am găsit umbra şi am simţit-o deplin
când am făcut dragoste cu semiîntunericul din tine
fără ca tu să ştii
când te-am crescut ca pe o tulpină în memoria mea vegetală
şi când ţi-am încredinţat femeia cu un suspin
şi tu nici nu ai ştiut că mă porţi

nimeni nu ţi-a spus niciodată
că nu poţi să pleci din toate greşelile mele.

Tuesday, January 16, 2007

toate acestea au mai fost

nu se mai întâmplă nimic. ai desenat o umbră
după un timp umbra te-a înghiţit
şi multe alte lucruri au devenit previzibile

ai uitat şi dorinţele vechi s-au împlinit miraculos peste noapte
vine o vreme când nu mai e nevoie să aştepţi
când e o grabă în toate
întâmplările îţi fură braţele îţi macină picioarele
alergi cu tot ce-ţi rămâne. ajungi
locul este acelaşi. ştii sigur că ai mai fost. toţi oamenii din jurul tău au mai fost.

nu ţi-e teamă deloc. e ceva ca un scut care-ţi creşte în piept.
nimic nu te poate atinge. inima ta ca un scut foarte greu
se lasă toată pe mine.

nu se mai întâmplă nimic
din când în când
câinele galben mai muşcă din umbra aceea.

Monday, January 15, 2007

amprente

pari foarte aproape de mine. atât de aproape încât pot să-ţi
împletesc aerul. îmi lipsesc degetele. îmi lipsesc momentele esenţiale. amprentele.

aud că eşti bine. că nu mai eşti poet
ci un fel de săgeată
că ai zborul în oase ca o pasăre de sticlă prin care se vede tot cerul

nu mă mai tem de lucrurile mute. le împrumut profilul meu sălbatic

nu am scris nicun poem de când am aflat că nu mai eşti poet
am visat ca un animal ce nu ţine minte
am dansat uneori cu oamenii singuri
aşa îmi făceam curaj pentru o nouă zi
în care lumea se prefăcea în praf
sub zborul tău transparent

nu am mai scris niciun poem de când am aflat că m-a înghiţit o lighioană
care-mi fură viaţa din zori până în noapte
îmi înlocuieşte clipele cu altele
ale nu ştiu cui

Sunday, January 14, 2007

sala oglinzilor

stau în mine. aştept. stau în mine. aştept. stau în mine. aştept.
aş putea să-ţi arăt locul acesta. să dau un mic anunţ cum că el ar exista. cum că eu aş exista.

dar nu.

pentru că nu existăm cu adevărat dacă nu ştie nimeni. mă joc.
a fi
şi
a nu fi. mă joc de-a v-aţi-ascunselea cu mineaştept în locuri periculoase. în sala oglinzilor

Saturday, January 13, 2007

fade out

mi-e teamă să te trezesc. lumea dispare încet
n-aş vrea să observi nervurile acestui cântec
care se desprinde din tine ca o frunză
tu eşti un copac sau un poet
înspăimântat de trecerea anotimpurilor
n-aş vrea să te trezesc să-ţi arăt moartea
nu pot să-ţi spun că vom trece
tu eşti poet
nu pot să-ţi spun nimic în cuvinte
pielea ta ar exploda sub cântecul aspru al ploii
de aceea ţin în palme liniştea şi te hrănesc cu ea
eşti un poet ca un pământ din care venim
în care ne întoarcem
dar tu nu trebuie să ştii
nimic despre însămânţările noastre
eşti un poet într-o gară pustie
eşti un poet care nu respiră
ci tresare între plecările şi sosirile
umbrelor noastre

ai încercat vreodată să înţelegi apa?

Friday, January 12, 2007

poem

totul e poezie. eu tu ploaia asta
atunci de ce să nu ne recităm întruna
de ce să nu plângem urmărind cu degetul un rând mai sus
acolo unde e cerul
sau mai jos
acolo unde

nimic nu poate înlocui poemul
pe care din teamă de cuvinte nu-l scriu chiar acum.

m-ai crede dacă ţi-aş spune că sunt bine?

m-ai crede dacă ţi-aş spune că sunt bine?

mă simt ca o zeiţă înflorind în zid
simt pulsul vieţii amplificat cu tine ca vibraţie
aici între bătăile inimii trece metroul
şi abia asta mă face să simt că trăiesc

sunt nemuritoare până în adâncul fiinţei
îmi răstorn rădăcinile de ciment
îţi compun cântece percutante
sparg dărâm construiesc mă înnoiesc
evit să te nasc
încerc să te compun din urmele albe ale dezastrelor

în oasele mele ceva casant
îmi subminează zborul
scheletele noastre fac dragoste
nemurirea face dragoste
dragostea face dragoste
noi
la capătul lucrurilor care fac dragoste
icnim eliberaţi în acest orgasm din care lumea întreagă iese epuizată

mi-e dor de o câmpie

îmi amintesc lucrurile care nu mor. toate au umbre ciudate
şi seamănă izbitor cu aceşti copii bolnavi
supravieţuitorii avorturilor
sunt eroii mei
sunt nemuritorii care îmbălsămează lumea decedată a celor adulţi

mi-e dor de o câmpie şi de Dumnezeu

îmi împletesc cozile ca o zeiţă ce sunt
îţi dau voie să mă ucizi
o dată
de două ori
de o mie de ori
apoi îţi povestesc cum a fost
tu înnebuneşti
vezi câmpia aceea şi adevărul adevărat
înnebuneşti aşa cum eşti
în pielea goală
cu mine ca o iederă devorându-te

Thursday, January 11, 2007

...

mai dorm câteva zile...

Sunday, January 07, 2007

fărâmituri

lasă lucrurile să fie simple. împodobeşte-le doar trecerea.
chiar acum când îţi vorbesc devin mai bătrână
îmi apar semnele morţii ca nişte globuri vineţii
atârnând de pomul vieţii

aşa sunt eu. las toate momentele de reculegere să se adune
până se strânge o tăcere întreagă
o folosesc ca să te pomenesc de ziua ta de ziua noastră

îmi apăs fruntea în zid. simt că limitările s-au strâns reci pe fruntea mea
şi că oricând aş putea să le sfarm
ar veni păsări uriaşe ca să culeagă fărâmiturile
şi eu nu m-aş opune

Saturday, January 06, 2007

melancolii bolnăviciose

sunt doar o tăcere pe care poţi s-o tai cu lama

dimineaţa îmi vine să mă salvez. elaborez strategii
las câţiva martori să mă ajungă
le dau motive să mă bănuiască
de viaţă de moarte
de orice ar fi între ele

nu mă întorc după chei
voi deschide cumva
nimic nu e cu adevărat închis
sunt un spărgător iscusit. găsesc întotdeauna momentul să deschid lacătul.

nu mă pregătesc pentru nimic. ziua îmi alunecă peste şolduri ca un furou
o las acolo pe gresie
şi intru.
cât de aproape eşti când nu ştii
când nu eşti pregătit.

vorbele mă feresc de multe zâmbete inutile.
ele mă feresc de nebunia curată. ar trebui să le înfig în timpanele nopţii
în locul acestor metafore perimate.

la sfârşitul zilei
ca acum
sunt doar o tăcere lipicioasă
pe cearceaful cu imprimeuri portocalii


Thursday, January 04, 2007

nu te uita

nu te uita! nu te uita! mi-e teamă!
nu mai pot să mă ascund
am rămas dezgolită în faţa ta
ochii mei nu sunt ochi de fiară
am rămas atârnată de o pândă
de cea care îmi poartă numele şi mă târăşte noaptea prin carnea bărbatului meu
am rămas aici la limita aniamlică a supravieţuirii cu sângele tău pe incisivi. nu te uita!

nu pot să îndur gândul că ai plâns în clipa aceea.

Tuesday, January 02, 2007

asumări

acum chiar că sunt o lighioană. mă ascund în pielea mea sălbatică şi aştept să înceapă ceva.

muşc din viaţă ca dintr-un măr. sunt o evă fără nicio mustrare de conştiinţă. voi afla ce înseamnă toate aceste lucruri. voi cunoaşte adevărul şi adevărul mă va transforma într-o muritoare. ştiu asta de la bun început.

îmi asum lucrurile zborul prezenţa ta imposibilă
îmi asum adevărul relativ şi pe cel continuu
îmi asum dimensiunea unei dureri de nesuportat
şi vorbitul în somn
îmi asum toată dragostea
toată orbirea
tot hăţişul de întrebări şi răspunsuri
poţi să ştii că-mi asum lumea asta ca o balenă ce ne-a înghiţit din greşeală

i.

mai ştii vreo ieşire din chestia asta?

mi-e dor de i.

de un concert pentru pian

fără orchestră.