dimineaţa se împrăştie în prea multe schije care nimeresc aiurea în gândurile noastre. pe coridor M îşi fereşte privirea. o văd atât de subţire, minusculă între pereţii memoriei. ceva i-a răpit amintirea despre lume. sau i-a lăsat amintirile şi i-a răpit chiar lumea.
e greu de spus până unde se poate ajunge împingând cadrul imens de metal. nu-i aşa? mă întreabă întruna strecurându-şi privirea pe sub uşa de ceaţă dintre noi. nu-i aşa?
nu pot să o mint. tac. şi tăcerea mi se înşurubează în creier, apoi în carne, în uter. o nasc pe M de o mie de ori. zbier şi mă rog să se ridice întunericul. ea mă priveşte dintre fiare. fiul ei de trei ani ţine minte perfect că M e mama lui. ea ştie doar că e o mamă fără istorie.
memoria ei e tot mai mult o mlaştină care o înghite.
rămân afară şi-i arunc strigătul meu ca o frânghie de foc. o strig pe toate numele ei pierdute. mă aude, ştiu sigur, pentru că-i văd mâinile încleştându-se pe mânerele cauciucate în timp ce paşii i se împleticesc sub panica mută.
nici măcar în gând nu-i vorbesc despre viitor. M simte că mă ascund printre cuvinte şi tăceri penibile. acum e uriaşă, ocupă coridorul, întregul spital, umple întreaga lume cu ea, cea fără trecut, cea de mâine. nu-i aşa?
No comments:
Post a Comment