nu-l mai numesc în nici un fel. îl lepăd în drum. atunci destinul se umflă puţin peste margini.
iarăşi am provocat soarta. am luat-o de guler şi i-am strigat
că pe dinăuntru suntem încă vii . că ne jucăm cu mingea pe acelaşi maidan fierbinte.
că avem curaj. rostogolim cercul mare de fier fără teamă printre suspinele noastre subţiri .
nu-l mai numesc în nici un fel
dar până e aici noaptea se topeşte lascivă în jurul lui
îmi imaginez acelaşi cuvânt rostit în o mie de limbi toate materne. acum sunt născătoarea acestei lumi
mă rup. în sfârşit mă rup din lumina aspră a facerii lui.
el e în toate ca o umbră ascuţită şi muşcătoare.
el este şi soarele acesta mexican care-mi aminteşte că peste coşmaruri am piele.
zidurile apar mult mai târziu. când începem să ne punem întrebări.
avem deja ochi.
repet. am ochi albaştri. repet .
arunc poemele în aer. apoi lipesc afişe pe stâlpii din sufletele morţilor cum
că el e încă dorit
că eu îl doresc
că uneori îl îngrop în deşert ca să-l caut
că-l pierd între disperări
şi îl nasc fără să-l mai numesc în vreun fel.
No comments:
Post a Comment