nimeni nu mă întreabă nimic. au lăsat un singur bec aprins. ca să văd întunericul. ca să-l ştiu.
respiraţia mea e însoţită de a celuilalt. cel căruia în unele nopţi îi spun tu.
dacă tac îmi creşte un munte pe piept. nu-mi pasă prea mult. nu mai am nimic de spus. totuşi nu mă culc încă de teamă să nu-i fiu asemenea mortului de la subsol.
pe neaşteptate răsar flori din crăpăturile pereţilor scorojiţi. le simt mirosul ierbos şi intru în panică. tot ce e viu poate să moară. poate să doară. tot ce e viu îmi este diferit şi mă sperie pentru că viaţa latră ca un câine şi muşcă.
No comments:
Post a Comment