Monday, February 22, 2010

nu călcați pe iarbă

nu mă uit peste umăr acolo ești tu cu toată viața mea cu respirația cu mirarea cu începuturile cu nesfârșirile. am încercat să vorbesc în limba noastră dar n-o știe nimeni. habar nu am unde ești cum îți sunt zilele cum îți sunt nopțile habar nu am cine mai sunt. dar nu privesc în urmă merg înainte. merg pe sârmă. sub mine prăpastia se cheamă timp. ea îmi înghite teama și gândurile îmi fură visele.

uneori scriu poeme cu multe metafore. vine tosa și-mi spune că sunt învechită. îl cred pentru că metafiorele astea sunt doar un scut. unii poeți simt mirosul din spatele metaforelor așa cum eu simt artrozele babelor care au ruj pe dinți.

ceva nu îmi iese. poate ar trebui să mă întorc să te iau de guler să te înjur să-ți spun dobitocule nu vezi că eu sunt ființa ta că avem o singură viață că vorbim o limbă numai a noastră nu ne înțelege nici dracu și umblăm ca orbii și ne-o tragem cu străini și cu muți și cu orbi. poate ar trebui să mă întorc și să te pălmuiesc în tăcere. sau poate să-ți întind o frunză luată din pădurea noastră de foc. naiba știe ce ar fi atunci. eu nu mai știu. merg înainte printre tot felu de zgomote și de norme. nu călcați pe iarbă. nu călcați pe nimic.

Sunday, February 21, 2010

știi cum e când e luni

e luni.lumea aleargă și sare garduri.ștacheta e înaltă din fier. picioarele mele sunt din lemn. picioarele mele sunt din nisip. ascult apa din oameni. ascult susurul vieții. știi cum e când e luni și pacienții așteaptă încolonați la ușă. cum stau ca niște lumânări gânditoare. durerile sunt ca niște câini. latră și mușcă și ling. știi cum e când e luni și lumea se întoarce în marea ei oboseală.

mi-aș lua o vacanță în cer. din pădurea noastră au început să dispară copacii.

știi cum e când e luni și lumea aleargă fără să vadă pe unde calcă. când simți că poți lipsi de oriunde. nu te caută nimeni. ești un copac într-o pădure dispărută. și ai o inimă de copac.

Saturday, February 13, 2010

strigăt într-un fluture. iarna

orice aș spune ar fi ca și cum aș striga într-un fluture. vorbele ar deveni ușoare prăfoase nimic nu s-ar lega. ar fi iarnă ca într-o biserică de lemn în care sfinții sunt roși de carii. când e liniște ascult cum sunt ronțăiți sfinții și mă bucur. e și asta o formă de viață. toate formele de viață mă bucură. avem timp să ne numărăm teama ca la box. uneori sunt ko. nu mă mai ridic. uneori cineva numără inutil. timpul meu e din piatră. timpul meu a trecut în altceva.

oricum nu se mai citesc poeme. lumea are treabă cu sângele cu furtunile cu schimbarea de climă. catastrofele sunt incitante și lumea se masturbează privind la propriul ei sfârșit.

am ales să iubesc din neștiință. nu știu să fac altceva. nu înțeleg altceva. am ales să iubesc orice ar fi.

Saturday, February 06, 2010

bilet de tramvai

am vrut să citesc cartea de telefon. să-mi imaginez oamenii care ar răspunde dacă aș suna. dar nu mai există carte de telefon. nu mai există multe chestii despre care credeam că nu vor dispărea niciodată.

dragostea mea e un cal albastru ce paște muzică. cine ar fi crezut c-o să ne iubim în iarba asta de fier. din când în când ne topim unul în celălalt ca să fim siguri că nimic nu ne mai ppoate despărți. am ajuns să te iau peste tot. te iubesc ca un animal flămând de lumină. uneori aș vrea te rup din mine doar ca să te doresc și mai mult.

ar mai fi tramvaiul galben care nu s-a schimbat. am compostat biletul mic de hârtie. toate locurile sunt la geam. desenez încet o inimă străpunsă de o săgeată. apoi scriu în fiecare zi e toamnă. apoi îmi strâng coapsele ca atunci.

am ajuns. aici e liniște. au dispărut ploile. nu știu cum.