Thursday, February 24, 2011

pace

azi l-am întrebat pe M dacă știe cum arată un ghiocel. e alb, i-am spus. și pentru o clipă a părut că-și amintește.

uneori cred că-l cuprinde o teamă ciudată de neîntâmplare. poate crede că asta a fost tot. viața lui stă suspendată de clipa aceea cu accidentul rutier. stop joc. motoarele lumii sunt stinse.

a fost o tâmpenie să-l întreb ce-și dorește. tocmai asta e. nu-și mai poate dori nimic. mâna dreapta atârnă ca o creangă pe lângă trupul său prelung înfrânt.

în zori l-am găsit pe șosea mergând pe contrasens în pijama și papuci. fulgii de zăpadă cădeau împotriva lui. poate că a fost singurul moment de normalitate. poate că evadarea aceasta este mai mult bună decât nebună. m-am bucurat. lasă-l. lasă-l. libertatea e mai importantă decât normalitatea.

ce vrei ce-ți dorești. pace, mi-a răspuns. am amuțit. m-am simțit ca o idioată. el ajunsese să înțeleagă mai bine decât noi , ceilalți, sănătoșii, normalii.

Friday, February 18, 2011

timpul neinventat

nu cred că inventam liniștea. ea se scurgea printre noi sacadată ruptă. M adusese cu el spaima. tremura imprceptibil sub pătura aspră albastră. mâna dreaptă încleștată pe reverul pijamalei în dungi. ochi mari catifelați de căprioară surprinsă de faruri pe șoseaua de mare viteză. momentul acela care nu ar fi trebuit să existe, dar a existat, deși nimeni nu știe nimic despre el.

și nu cred că aș fi putut să-i inventez lui M un alt timp. ceva despărțise viața de moarte într-o singură clipă.

acum aveam palma lui în a mea. acum liniile vieților noastre devenite tangente compuneau cercuri de pace. și nu conta nimic altceva. trupurile noastre rămase în urmă, cuvintele imposibil de rostit, distanța infinită dintre salon și sala de mese, toate se contopeau în zâmbetul amar a lui M care brusc înțelegea totul mult mai bine decât mine, decât noi toți.