la fel

azi dimineaţă m-am uitat pe fereastră. nu ploua nu ningea fericirea era cât era.

m-am aplecat să-mi ridic moralul. dar nu am simţit nimic. receptorii durerii îngheţaseră peste noapte. mama călca nişte cămăşi de-ale tatălui meu. vrea să le dea cuiva. eu ştiu că vrea să i le dea lui, tatălui meu mort, iubitului ei.

acum îmi beau cafeaua cu un prieten virtual . ne punem la îndoială existenţele. îi spun că nu poţi fi doar „o glumă cu aripi” dar el nu mai ţine minte când a spus asta.

am un noroc teribil cu zilele astea înşirate ca nişte mărgele transparente pe firul incandescent al vieţii tale.

îmi pun cizmele noi. cobor.

în stradă sunt cozi imense la bilete. desigur undeva există un ghişeu. aştept. între timp îmi beau cafeaua cu nişte străini. ne iubim din picioare. naştem, alăptăm, unii mor. ceilalţi ne învingem frica. rămânem cu parestezii penibile în tot trupul.

probabil nu vom pleca niciodată niciunde. aşteptarea ne-a intrat în carne ca un lanţ ruginit. cineva îmi schimbă apa şi mâncarea la ore exacte. eu îi dau copiii mei şi câteva sfaturi tehnice. îl întreb cum e azi. mai bine. totuşi ne îndreptăm spre ceva, concluzionez în timp ce se porneşte ploaia.

e la fel. o zi ca o mărgea de sticlă prin care te văd şi mă vezi. plouă întârziat. privirile ni se sparg de pereţi. suntem cât suntem.