anul libelulă

nu ştiu cum din prima clipă mi se face prea târziu.
viaţa mea a început greşit
cu ultima clipă
saupoate că s-a terminat înainte de a începe

sunt singură. şi cu asta am spus tot ceea ce era de spus

oamenii se strâng în braţe se sărută
se iubesc unii dansează alţii beau şi mănâncă
mulţi râd şi strigă afară în stradă
oamenii sunt unii cu alţii

aici pereţii mă obligă să-mi stârnesc toate durerile până obţin imacularea

iubitul meu a orbit

stau dreaptă ca o linie se dă startul la ceva. nu ştiu la ce.
e un început care-mi contrazice fiinţa
mă las provocată dintr-un fel de curiozitate
să văd cât pot să respir fără

oare cum mor libelulele?
crezi că în zbor ca oamenii care se iubesc?
lasă şi ei în urmă un oftat?
se întorc şi ele după aceea nebune să locuiască în absenţele astea?
oare cum fac libelulele? cum?

cred că va fi un an libelulă

vom abandona orice formă cunoscută
ne vom naşte pentru o clipă din altceva

şi dacă ne vom recunoaştem şi de data asta
aşa
ca fluturii?
dacă inevitabil ne vom iubi şi în singura zi a existenţei noastre?
dacă vom afla că am murit de câteva ori
trecând sfâşietor prin toţi orbii?
dacă va fi aşa?

2

lumea a devenit ca o farfurie de supă
sorbim din ea şi încă ne e foame şi sete
devenim trupuri acolo unde ar trebui să fim transparenţe
devenim imaginari doar când
călcăm pe visul celui de dinaintea noastră

abator

ziua de mâine e doar un congelator imens pentru vite
liniştea îngheaţă în mijlocul depărtării / acolo
unde absenţele sunt sicrie mari îngropate în muţenie
dumnezeu ne vede în carnea noastră
şi ne strigă ceva/ de neînţeles


eşti bine/vremea asta schizofrenică te închide iarăşi într-o carcasă ciudată
vezi lumea din burta unui pustiu de carne şi gheaţă
îţi împlineşti liniştea căutând
o respiraţie albă/ ca a ta

o

fata asta are un creier enorm. îi e teamă de ea şi pe bună dreptate. se ghemuieşte în copila de ea. încearcă să nu crească dar creierul ei a luat-o înainte. e hidos de mare. e monstruos de inteligentă pentru vârsta ei. şi ea ştie. se ascunde după o păpuşă stricată. de mult păpuşile nu mai înseamnă decât o stare deteriorată a copilăriei. de mult femeia din ea se luptă cu creierul ei care nu o lasă să citească romane de dragoste, să plângă la un film sau să-l sune pe el. el nici nu ştie că ea e femeie. el nici nu ştie că ea...este.

1

nu pot să îndur gândul că ai plâns în clipa aceea

din singurătate ne amintim altfel toate întâmplările
ca dintr-o câmpie
ai putea să crezi că infinitul eşti tu

îmi aranjez părul după ureche
nimeni nu observă că plâng. mă acopăr cu gesturi
ele se strecoară ca o ploaie în ochii trecătorilor. semaforul se face verde foarte târziu
atunci când nu mai am unde să plec. aştept încă o tură. spun pass

nu mă frământ prea mult în legătură cu asta
ştiu că oricum se schimbă ceva

e ora de ceai. îmi las părul pe umeri
îmi netezesc cutele de la rochie. tivul se lasă puţin pe o parte. e asimetria nevăzută care mai îmblânzeşte perfecţiunea şi mă învie din imaculare
mă las în voia simbolurilor. mă las în voia simţului olfactiv
creşte lumea aromelor
şi din ea
tu
esenţa amară a singurei clipe
de armonie.

C.

C. m-a întrebat de ce îţi scriu ţie. de ce nu plâng şi urlu în baie. de ce rămân în limitele estetice ale durerii. nu am ştiut ce să-i spun. poate că aşa sunt cu adevărat. îmi amintesc de toamna aceea în care nu era destul să privesc. am vorbit . ca şi acum.

nu puteam să-i spun că am găsit locul acesta în care să te aştept. aici suntem în siguranţă. nu ne ameninţă uitarea.

trăiesc cu durerea aceasta cu mii de feţe. fără ea bănuiesc că nu aş mai fi deloc. mi-e bine. sunt vie. strălucesc ca dintr-o febră.

tu

am obligaţia să respir. asta mă aruncă în cea mai cruntă închisoare. nu mai pot să aleg. pârtieee!... alunec spre ceva. presupun că mă voi opri totuşi în moarte. în linişte. în alb în negru. într-o lamă de cuţit ce îmi va despica pentru încă o veşnicie destinul.
am obligaţia să respir. să strâng rufele de pe sfoară. să pun deşteptătorul să sune la 6:30 să las cartea din mână să las vorba în vânt să nu privesc prea mult ploaia nici măruntaiele pământului.
am obligaţia să respir. atât am vrut să-ţi spun. şi că am găsit un loc. te aştept acolo. îţi vorbesc pe acuns. cum cine eşti?! TU . eşti persona mea a doua.

M armistiţiul

M nu mă mai înfruntă. e atât de liniştit încât pot să-i îi ling rănile
îi împătur privirea la dungă
o aşez pe grilajul de fier al patului de spital.
M nu se mai sperie. nu mai aşteaptă. nu mai creşte fluturi în minte.
cred că adoarme privind porumbeii de pe acoperişul vecin.
doar seara târziu lasă câte un oftat să-i alunece imperceptibil
să se prelingă pe linoleumul verde până la camera de gardă
să-l ia cu mopul ei mizerabil şi să-l stoarcă infirmiera din tura de noapte.

M îmi zâmbeşte fără subînţelesuri
la fiecare întrebare
primesc doar un zâmbet care nu mai înseamnă nimic

într-o zi va fi o paradă. el se va înălţa nu ştiu cum
şi
ca un războinic bătrân va sparge tăcerea cu muchia
lui cea mai veche
va fi o paradă cândva
M va fi în fruntea acestor umbre
învingător pentru ultima oară
noi vom aplauda
în loc de moarte
vom aplauda pur şi simplu
nimeni nu va plânge
în ziua aceea

M fluierături

tăcerea face o tumbă în mine
plutesc mai departe în iluzie ca într-o apă stătută
M e la locul lui şi deschide coridoare înguste cu fluierături ascuţite
sfâşiindu-mi liniştea ca pe-o rochie uşoară de vară

M e la locului lui şi doar asta contează

lumea crede că sunt încă aici. lumea se înfăşoară în trupul meu de siguranţă
doar M ştie că am evadat de la primul strigăt
m-am prefăcut în aripă stângă. am scris câteva poeme foarte lungi
din care nimeni nu înţelege nimic
apoi i-am făcut un semn discret lui M
el se transformase în fluier
cânta
şi mâinile lui ajungeau la mine oricât de departe plecam
mă prindea cu grijă între două degete
mă îngropa în curtea lui
printre alte lighioane
aveam şi eu un mormânt mic de tot
ca un dâmb

eu sunt la locul meu. M ştie mai bine
din iluzia asta lipseşte sufletul
lipseşte viaţa şi moartea

M iguana

e soare şi tot spitalul pare o iguană bătrână lipită de asfaltul cald
pe alei bâzâie viaţa ca un bondar beat de lumină
doar în saloane frigul a rămas adânc
până la oase
M e singur într-o amintire în care copiii lui sunt oameni la casele lor
îl salut doar ca să-i dau de veste că-i zi.
izbucneşte în plâns
apoi se lipeşte de faianţă şi urlă
atunci îi dau drumul în prăpastia infinită din el

iarba creşte fragedă şi provocatoare în curtea spitalului
îmi vine s-o calc dar îmi amintesc că nu mai am tălpi

ascult la maxim clocotul din plămânii lui M

toate vizitatoarele par înmugurite
gata să izbucnească în floare
gleznele lor sunt prea subţiri şi fragede
în curând vizitatoarele vor fâlfâi nerăbdarea
ca pe-o aripă de oţel ce-mi va secţiona gândul în două

ele vor pleca prea devreme trecând peste singurătăţi
săltându-se uşor ca peste nişte praguri tocite.

M va privi printre clipele moarte în picioare
şi va zâmbi de parcă ar şti.

M trandafirul japonez

M a venit azi la mine cu un trandafir japonez
într-un ghiveci îngust
l-am aşezat pe un pervaz
şi ferastra s-a dat la o parte.
M a spus că e bine
că nu-i este frig niciodată
şi că nu-i e teamă de ploaia aceasta.
era chiar frumoasă aşa neînfricată
trupul ei mărunt se unduia între spasme
ea părea un trandafir japonez într-un ghiveci prea îngust
încercând să se smulgă din rădăcini

să-mi scrii, i-am spus, încercând să-i prind liniştea.
M îmi trimite scrisori lungi şi delicate

nu i-am desluşit niciodată prea bine mâinile
încâlcite în semne ciudate
împingând înţelesuri contorsionate în aerul dens

buzele ei frâmântă neobosite viermii neşansei

pentru o clipă în tăcerea dintre două cuvinte imense
un rânjet a devenit zâmbet larg
cât o fereastră spre ploaia
ce se pornise torenţială în ea.

M nu-i aşa?

dimineaţa se împrăştie în prea multe schije care nimeresc aiurea în gândurile noastre. pe coridor M îşi fereşte privirea. o văd atât de subţire, minusculă între pereţii memoriei. ceva i-a răpit amintirea despre lume. sau i-a lăsat amintirile şi i-a răpit chiar lumea.


e greu de spus până unde se poate ajunge împingând cadrul imens de metal. nu-i aşa? mă întreabă întruna strecurându-şi privirea pe sub uşa de ceaţă dintre noi. nu-i aşa?


nu pot să o mint. tac. şi tăcerea mi se înşurubează în creier, apoi în carne, în uter. o nasc pe M de o mie de ori. zbier şi mă rog să se ridice întunericul. ea mă priveşte dintre fiare. fiul ei de trei ani ţine minte perfect că M e mama lui. ea ştie doar că e o mamă fără istorie.


memoria ei e tot mai mult o mlaştină care o înghite.


rămân afară şi-i arunc strigătul meu ca o frânghie de foc. o strig pe toate numele ei pierdute. mă aude, ştiu sigur, pentru că-i văd mâinile încleştându-se pe mânerele cauciucate în timp ce paşii i se împleticesc sub panica mută.


nici măcar în gând nu-i vorbesc despre viitor. M simte că mă ascund printre cuvinte şi tăceri penibile. acum e uriaşă, ocupă coridorul, întregul spital, umple întreaga lume cu ea, cea fără trecut, cea de mâine. nu-i aşa?

M despre mine, numai de bine

despre mine, numai de bine. azi iarăşi am trecut strada fără să mă asigur. camionul verde mă loveşte cumplit în fiecare coşmar.e unu martie am pieptul plin de mărţişoare. lumea e roşie. eu albă. sunt bine. mă pregătesc de parastas. îmormântările sunt puţin prea devreme. M doarme. până şi M e bine. îmi ia privirea şi mi-o sugrumă discret cu şnurul de la mărţişorul asistentei şefe.


tata îngheaţă în pământ. mă gândesc doar la mâinile lui.


mi-e frig, dar n-am cui să spun. trebuie să-mi fie primăvară. sunt în grafic. sunt în cursă. alerg cu tot sângele înainte. mi-e puţin cam rău de la metafore, dar devin repede atât de concretă încât pot să răspund oricând de toate întâmplările. M se închide ca un ghiocel într-un mort. eu îi simt pulsul ascuns. îl resuscit până la indecenţă. mă urăşte acum. se urăşte că ar fi putut să fie viu şi nu e. îl urăsc pentru că aş fi putut să fiu şi nu sunt.


despre mine şi despre M, numai de bine. tata are mâinile îngheţate în sicriul lui de stejar.

M gaura neagră

mă întreb ce naiba caut eu aici. probabil că şi M se întreabă acelaşi lucru. afară s-ar putea să fie aerul. aici ne respirăm unii pe alţii muşcând din setea de libertate, din colţurile proaspăt văruite, din noptiera vecinului de salon.


afară s-ar putea să fie azi. M nu se mai ridică din patul de fier. citeşte ziarul de ieri. aici nu ajung întâmplările la timp. întârzierile sunt evidente. trăim cu un decalaj tot mai mare în noi.


ies afară. adun în plămâni tot aerul şi tot prezentul posibil. închid ochii şi apăs pedala până în podea. momentul acesta îmi zbiară prin măduva oaselor ca o isterie fără nici un viitor. simt pericolul rupându-mi din viaţă ca dintr-o bucată de prescură.


fiarele zbiară din coşmarul cu M. un cireş se frânge şi sângerează cu mine.


revin în pielea mea de pânză albă. în jurul lui M timpul a încremenit până la urmă. în locul lui alergăm toţi ceilalţi. M nu are ochi nu are trup nu are buze. el e doar gaura neagră din mine care mă soarbe când uit ce caut aici.

M vaporul

mor şi eu cu M, dar moartea mea rămâne lipită pe un perete ca o fereastră oarbă. pe-acolo el iese în plină febră afară. să nu răceşti, îi strig în urmă, ia-ţi şi tu o vestă ceva. el spune că nu. dar îşi mai ia un nume şi pleacă.


după ce aflu că trecerile lui rămân toate atârnate ca nişte tablouri mă mai liniştesc. M pictează cu arome şi uleiuri pe pânză. în toate tablourile lui oamenii au aripi şi rădăcini. când mă mir se supără . evident. îi las vesta pe spate fără să-l ating.


aerul s-a inflamat cumplit între noi. nu ştiu cum să tratez inflamaţia asta.


spitalul scârţâie ca un vapor sub tone de portocale. e ora de vizită. medicii sunt ca nişte fluturi timizi albi sau complet verzi, unii albaştri foarte frumoşi. în orele de vizită fluturii primesc mere şi zâmbete de la aparţinători. M lasă ancora şi opreşte să smulgă săruturi. acum e un căpitan de vas ce a înfruntat cu bine furtuna. peste o oră se vor întoarce gândacii şi tot personalul va uita ce a fost. M va face febră ca să uite şi el.


am mai tratat boala asta cândva. toţi pacienţii au aripi şi rădăcini. desenez ferestre pe ziduri. îmi amintesc perfect că nu se poate face nimic altceva.


mor şi eu cu M. am oasele verzi. M s-a plictisit să conducă vaporul. toate spitalele ar trebui să fie arbori, îmi spune. poate doar aşa.

M zâmbetul

Zâmbetul lui M s-a lăţit peste toată asistenta şefă. Ea, roşie, în plină vârstă de mijloc, deschide glumele ca pe nişte umbreluţe pe care le roteşte apoi prin salon în timp ce plesneşte fesierii lui scofâlciţi ca să înfigă acul de seringă.


M se prinde în orice joc.


Eu mă lipesc de propria-mi absenţă şi zâmbesc pe dinăuntru. Acum el pare o minge de ping-pong ce sare în toate direcţiile fără să lovească nimic. O simplă atingere şi M îţi sare în braţe, sub fustă sau direct în suflet. Asistenta medicală e bucuroasă în pielea ei de femeie. Umple atât de bine halatul şi îşi face treaba perfect. Doare? Sigur că nu l-a durut. Nici dacă îi tăia piciorul nu ar fi simţit. Ea nu mai râde. Uitase.


Zâmbetul rămâne cocoţat pe chipul lui M tot timpul cât asistenta se fâstâceşte şi până ea devine mamă apoi asistentă apoi şefă. Vocea ei hârâie tot felul de sfaturi şi reguli. Dar M se ia mai departe de toţi şi de toate. E tot un giumbuşluc cauciucat care sare în capul celor ce merg la cantină. Împarte tot felul de remarci aromate. Femeile se înroşesc, apoi se încălzesc şi rămân lipite de mâinile lui neobişnuit de lungi.


Îmi iau avânt şi trec pe sub focul de artificii pe care M tocmai l-a pornit din ochi sărbătorind ora cinei. Atunci îmi amintesc că nu i-am reţinut culoarea ochilor. Mai spre seară trec să-i văd. Sunt de culoarea blândă a nopţii. M plânge. Zâmbetul i-a rămas ca un lampion rupt pe chip.


M plânge mocnit sub umbrelă.

M totul sau nimic

M construieşte clipe cu fiecare pas. paşii lui sunt de plumb. îi trage după el învingând secunda aceea despre care nu mai vorbim. are chipul brăzdat de urmele cheloide ale dezastrului. are asprimea unui soldat trecut prin iad. în mine l-am denunţat deja ca pe un ucigaş al neşansei . nu-mi lasă loc de trecere. nu-mi lasă nici o scăpare. M e călăul meticulos al hazardului.


zidul are o singură fereastră. prin ea zăresc limpezimile tăioase ale libertăţii. aici sau acolo. totul sau nimic. M alege totul. eu nu i-am oferit nimic.


icnetele paşilor spastici se izbesc ca nişte gloanţe de zidul tăcerii mele. teama lui rugoasă ricoşează în mine. îmi amintesc bine că nu i-am promis nimic. dacă din neatenţie i-am promis totuşi ceva, mă va executa fără nici un fel de milă. am ajuns să cerşesc milă şi îndurare pentru că eu pot şi el nu. sau pentru că el poate şi eu nu. nu mai ştiu.


îi măsor tensiunea arterială. el îmi măsoară teama. stăm încordaţi unul în faţa altuia. clipele strălucesc ca nişte licurici muribunzi sub tălpile lui amorţite.

M cerbul

ziua aceasta pare a fi din metal. zăngănitul ei mă urmăreşte pe trepte, în lift, printre paturile de fier paralele şi egal spaţiate. M se ridică puţin pe coate şi mă priveşte de parcă m-ar dezghioca. de la picioare până în creştet. se opreşte o secundă prea mult cu privirea undeva pe trupul meu. nu mă gândesc unde. M umple salonul cu vocea lui. îmi dă bună ziua. mă întreabă cum mai sunt. bine, îi răspund încurcată, dându-mi seama că eu trebuia să-l întreb asta.


în timp ce-i iau reflexele se preschimbă-n oricine.


îmi simt venele prea vizibile şi fragile gata să izbucnească în sângerare. mă strecor prin spaţiul dintre mine şi privirea lui M. niciodată nu mi-a fost teamă de el, dar mi-am dorit mereu să nu văd dincolo de braţele puternice ale acestui bărbat, să nu aud mai mult decât tunetul vocii lui. reflexele-i sunt abolite. multe dintre spaţiile lui sunt abolite.


la sfârşitul programului mai trec prin salon. M e acum un cerb prăbuşit sub o clipă de plumb. gata, îmi spune pe un ton ambiguu care nu mă lămureşte dacă e o afirmaţie sau o întrebare. da, îi spun şi eu, gândindu-mă că nu mai contează acum dacă e o întrebare sau nu.


spaţiul miroase ascuţit a urină de cerb. acum ştiu că aici e teritoriul unui coşmar în care mă voi întoarce mereu.

M bomboane

toată ziua M a aruncat în mine cu bomboane. stătea cocoţată pe picioarele ei de fier şi râdea întruna ca şi cum numai asta ar fi susţinut-o în aer. plutea ştrengăreşte pe deasupra noastră călare pe râsul ei pistruiat. am încercat să o prind cu o privire atât de serioasă încât nici eu n-am crezut-o. M chicotea provocând toate ecourile posibile pe coridoarele negre antiderapante.

sunt o insectă albă prinsă în secvenţa adezivă a timpului ei. mă zbat să scap de alb. să fiu văzută până nu-mi pierd toată consistenţa. privirea ei fâlfâie prin mine. îmi simt ochii fierţi. opaci.

cred că am spus ceva nepotrivit. bine că nu s-a auzit nimic. acum hohotesc şi pereţii chircindu-se. plăcile de faianţă cad ca nişte bucăţi imense de biscuiţi livizi. eu sunt strivită şi responsabilă de toate acestea.

M are nişte incisivi enormi care muşcă din durere ca dintr-o vată de zahăr.

mi-e teamă de râsul ei ca de o pantă abruptă. dacă alunec puţin mă trezesc jos de tot printre bomboane şi cioburi de oglindă.

M nodul

sfârşesc prin a mă spânzura de un clopot.


nu pot să merg decât într-o lume a picioarelor. respir în lumea plămânilor. fac infarct în lumea inimilor obosite.


la capătul realităţii e un nod umed. nu pot să-l desfac cu unghiile. nici cu dinţii.


azi M, în loc să fie un bărbat în toată firea, se împrăştia sub ochii de cărbune ai iubitei. i-am luat împreună. doi în una şi aceeaşi dramă. maşinăria de produs fiare e mereu nesătulă.


trag de frânghie ca de intestinul unui animal sacrificat pe altarul neputinţei. mă înfăşor în mielul cald ştiind că asta e o cruzime admisă.


M nu înţelege nimic. e ca un arc rupt. ea se apleacă asupra lui. nu am văzut-o altfel decât aplecată asupra lui ca un copil asupra unei mingi de ciment. îl rostogoleşte cu greu spre clipa următoare. nici ea nu pricepe nimic. crede că totul va trece ca o răceală. câteodată îi stă înfăşurată ca un fular în jurul gâtului. eu mă gândesc la plăcuţa lui cu şuruburi. nu pot să zâmbesc deloc şi asta mă irită cumplit pentru că până acum întotdeauna am zâmbit, chiar şi fără motiv. acum îmi rod nodul în faţa lor. M se smulge din înfăşurare. îi aud vertebrele zângănind. tot ca un arc rupt e.


când ies din spital realitatea mi se târeşte pe urme ca o râmă lipiciosă şi maronie.

M post-it

la prima oră
am lăsat aceste întâmplări să tragă şapte piei de pe mine, să-mi mănânce suprafeţele. foamea lor trebuie hrănită cu descuamările noastre. sunt liniştită în miezul meu. stau în lotus un timp. îngerul păzitor îşi tot face treabă în jurul meu.


ora 6:30
am uitat când e ziua lui. acum îmi dau seama cât de puţini oameni ating. poate că şi lor li se iau cele şapte piei. poate că şi eu sunt numai o întâmplare. nici atât, ar spune acum. de fapt îmi place să-mi spună că nu exist. îmi place că mă scoate din iluzie cu un singur cuvânt.


ora 8
îngerul păzitor se plictiseşte şi mă aruncă în apă. sau în maşină. sau în faţa trenului intercity dintre oraşele noastre. mimez disperarea. niciodată nu am mimat orgasmul. am avut noroc.



ora 8 şi ceva
picioarele mă duc singure ca nişte vaci care ştiu drumul spre casă. o să ajung undeva unde lumea nu are picioare şi întâmplările au ajuns până la carne, până la sânge, la mamă, la tată, la embrionii lor blestemaţi. îmi proptesc un zâmbet pe chip. salut. îngerul rămâne la poartă. M e aici cu ochii ei în flăcări. mă arde o clipă, dar mă clătesc repede numărând bucăţile de faianţă.



între timp
M are un tată adevărat care l-a scos dintre fiarele contorsionate ale maşinii. apoi i-a dat sângele lui. mai apoi l-a născut în vana cu apă termală învăţându-l care sunt părţile corpului. M vorbeşte în consoane ciudate. doar tatăl lui ştie ce spune. mmmnnnnttttttt, spune el. şi eu te iubesc, îi răspunde tatăl. într-o zi M m-a privit doar o secundă în ochi. am aflat ceea ce tatăl lui ştia de la început. M e închis acolo în el. hai să-l scoatem afară la lumină, mi-a spus. hai. şi i-am arătat lumea. şi lumea se amesteca în el cu ceaţa morţilor. apoi i-am arătat că durerea e doar un coridor de trecere. apoi a scris t a t a , de mână. apoi a scris M. apoi i-am recitat „scrisoarea a treia” şi l-a văzut pe eminescu zâmbindu-i din spatele memoriei. cuvintele se rotunjeau în cântec. M are un tată adevărat care i-a născut în fiecare zi şi noapte câte o lume. acum e obosit, dar M îi zâmbeşte. unii spun că râde prea mult, dar eu ştiu că are motive.


ora 14
îngerul mă ia de la poartă şi mă duce în copilul meu. rămân acolo până mâine când mă întorc să inventez o nouă zi pentru M.


miezul nopţii
am uitat când e ziua lui. am uitat că nu exist. mă trezesc în toiul nopţii alungându-mi trupul din vise.

M - Roata dinţată

Mă trezisem cu sentimentul acut că fac parte dintr-un angrenaj. Dacă nu-mi deschideam ochii exact în acel moment, nimic din acest complex uriaş nu ar mai fi funcţionat. Pentru o clipă am fost tentată să-mi ţin respiraţia, dar imediat după aceea mi-am amintit că sorocul nu se împlinise şi că aveam stomacul gol, dincolo de uşă era un puhoi de oameni bolnavi care mă aşteptau într-o resemnare de-un verde murdar şi că iubitul meu nu m-ar fi recunoscut niciodată în starea asta precară… trebuia să deschid ochii. I-am deschis rănindu-mă de lumină.

Eram o roată dinţată.

Femeia imensă în halat bleu-ciel era deja acolo şi mă privea cu un rânjet larg binevoitor încercând să-mi facă pe plac. O ghiceam sub pielea ei bine întinsă peste faldurile tonice şi excesive de carne, o ghiceam plictisită şi plină de obidă că trebuia să-mi aducă ceaiul şi ouăle sleite . Mă tot întrebam când au timp să le facă de se răcesc în zori. Poate aşa sunt de la început, din prima secundă se sleiesc miraculos pentru a păstra acest ansamblu de diformităţi înconjurătoare bine îmbinat.
-Nu are zahăr . Ceaiul. Nu are zahăr, îmi repetă ea aproape şuierând în efortul de a nu-şi pierde zâmbetul printre dinţii prea mari , deşi dacă aş fi privit-o mai bine pe faţa ei mare şi roşie se insinuase o mică şi umană asimetrie.
-Nu-i nimic . Mai bine aşa. Ce să ne mai îndulcim degeaba, i-am spus ştiind că risc să ascult o rafală de fornăituri care însemnau că râde cu poftă. Mă zgribulisem de tot. Nu mai priveam. Cred că nici nu am mai avut ochi pentru o secundă, dar simţeam aerul greu din camera prea verde, uşa prea albă, articulaţiile inflamate şi artrozice ale celor de dincolo ţăcănind ca un imens metronom chiar în stomacul meu chircit de durere.
-Lăsa-ţi-le aici, mulţumesc, am rostit pentru a mă salva într-un final, şi imensa femeie se scutură de câteva zâmbete supraadăugate , apoi plecă uşurată înjurând în gând pe toţi tâmpiţii aştia de mucoşi care nu fac toată ziua nimic pe când ea..

Ceaiul era într-adevăr fără zahăr. Cred că era chiar şi fără ceai, dar era fierbinte şi avea gust de cazan.



M.- nume, prenume, sex, vârsta


Părul ei de culoarea focului se revărsa mătăsos peste spătarul scaunului umplea toată privirea mea şi a celorlalţi, apoi aprindea coridorul lung pe care se târa un şarpe negru de mochetă antiderapantă. La început nu i-am văzut decât această văpaie care mirosea a flori grele incitant şi liniştitor în acelaşi timp.
-Credeam că a venit primăvara, i-am spus , dar vocea îmi suna de parcă ar fi fost din mase plastice.
Ea mă privi atunci pentru prima oară de sub părul ei roşu . Se porni o ploaie stranie care îngheţa în aer picurii preschimbându-i în ace transparente până atingeau pamântul înfigându-se în tăcerea noastră ca într-o coardă. Nu mă aştepatm să mă menajeze, să-mi dea un răspuns politicos, deşi acum aş fi dat orice ca să se întâmple asta.
-Nu, n-a venit, rosti ea cu un calm desăvârşit întinzând pe faţa mea liniştea ca pe o cremă uşoară de zi.

Simţeam un fel de jenă pentru că ştiam atât de multe despre ea. Îi ştiam numele prenumele data şi locul naşterii domiciliul, ultimul ciclu… îmi părea rău că ştiu toate acestea dinainte şi tare mult aş fi vrut să le ştie şi ea despre mine. Îmi venea să plâng de ciudă că ea nu-mi ştie numele sau prenumele, că nu-i păsa de starea mea civilă numărul de sarcini naşteri sau avorturi. Îmi era ciudă că eram doar un halat alb ca o pată aproape invizibilă pe aerul ei roşu aprins.
Mâinile alunecară uşor pe roţile imense şi în următoarea clipă se întorsese spre mine, îşi înfipse privirea ca o săgeată de catifea în ochii mei spălăciţi, zâmbi detaşat, îmi întinse mâna cu manichiura perfectă şi se prezentă cu nume şi prenume deschizând simplu ca pe o umbrelă o prăpastie între noi. Am realizat că tentativa mea de a-i spune doar prenumele ar fi echivalat cu a mă arunca în hăul tocmai deschis. M-am prezentat cu numele întreg , adăugând la urmă,” medicul dumneavoastră de salon”, care a sunat ca şi cum eram de la room-service sau chiar mai rău. Cred că a mai spus ceva de genul „mă bucur”, sau „îmi pare bine”, o formulă pe care nu am mai auzit-o pentru că încercam să-mi amintesc că eu sunt rotiţa dinţată şi trebuie să funcţionez ca unsă spre binele tuturor, până una alta.

atac de panică

stă ghemuită într-un colţ. e în panică. spaţiile o înghit. interiorul ei o înghite. se agaţă de umbre şi de câteva linii negre de pe zid. libertatea aceasta o sperie până la moarte. simte că se descompune în mii de particule între care nu mai există nici o legătura. respiră cu plămânii stânşi în pumni. o străpung milioane de ace pe dinăuntru ca atunci când se certa cu el. ca atunci când se descompunea sub ochii lui şi el nici măcar nu observa. stă ghemuită în colţul ei de lume ştiind că nu se poate face nimic. niciodată nu a reuşit să scape de anulare. şi el nu a ştiut niciodată. nici acum.

Liliana

Dintr-o amintire mult prea vagă picură încă sângele ei.
Muşcăturile s-au văzut mult mai târziu când toţi s-au întrebat unde e jocul.Liliana era o fată cu părul negru şi foarte lung. Avea ochi de căprioară. Parcă mereu ar fi vrut să întrebe ceva. Ar fi vrut să ştie când.
Într-o zi a devenit mama lumii acesteia de embrioni înghesuiţi în tăceri.

(Colega mea de bancă a murit cu o andrea înfiptă în uter. Acum numele ei poartă stigmatul unei generaţii întregi de morţi.)

Din fiecare cer implorat cade o ploaie ce-i spală păcatele. Liliana e atât de frumoasă, dar acum o înlocuieşte un ţipăt. O aud strigându-mi un nume din pântecul unui prunc uriaş.

(A iubit doi bărbaţi, dar nu a iertat-o nici unul.)

Tramvaiul trece cutremurând ultimul ei urlet, trece peste ultimul ei sânge care i se scurge din vagin împreună cu toate vieţile ce i-au locuit trupul.Atunci a plecat. Chiar atunci, cu tramvaiul nr1 care trecea prin faţa gării, ea a plecat mai departe luând şi embrionii fiebinţi ai iubirii cu ea.

încă puţin

Cuvintele acestea sunt doar nişte gheare agăţate de marginea vieţii. Ştiu că într-o zi voi uita şi-mi voi da drumul în prăpastia aceea fără Dumnezeu. Acolo nu plânge nimeni. Acolo ne cresc pietrele pe dinăuntru. Tu mi-ai spus că nu ştii unde e. Înlăuntrul nostru e în Dumnezeu. Ar fi timpul să ne iubim fără să ne mai smulgem din tulpinile pe care ni le-a dat.

Crezi că nu ştiu că uneori eşti o ploaie? Crezi că nu ştiu că mă surp din tine şi înghit tot mâlul tot întunericul tot ecoul? Crezi că nu ştiu?

Mai rămân puţin aici suspendată între certitudini. Mai rămân puţin aici în visul tău nisipos. Apoi mă prefac într-o apă oarecare şi trec.

o zi bună

Spitalul îmi înghite gândurile. Încerc să plec, dar simt că nu pot să mă iau de tot din acest loc. Azi mi-a rămas acolo mersul lipit de mersul obosit al mamei lui târşind în urma căruciorului întreaga ei vină de femeie. Pentru ce plătim ? El îmi înalţă un zâmbet atât de amar încât îmi doresc să orbesc. Simt cum pătrunde ca un ac fierbinte în conştiinţa mea leneşă ce se scurge pe deasupra lucrurilor. O zi bună, îmi spune. Şi ţie, mă bâlbâi încercând să-l privesc . Mulţumesc, îmi spune sfâşiindu-mi toate amintirile despre lume.

Plec. Între timp o cioară se aşează pe pervazul salonului. Are o sută de ani . Cred că mă ştie de când m-am iubit cu umbra ta în prima pădure.

jurnal de fiecare zi şi noapte

Mergem. Nu ne pasă până unde. La ora la care ajungem unii aproape că nu mai au picioare, alţii nu mai au glas. Le împrumutăm dintre ale noastre. Acum ei ne urăsc pentru că prea le suntem prea asemenea. La prânz aflăm că nu mai există de mult soarele vertical care ne-ar fi putut anula umbra . Că s-au schimbat totuşi unele lucruri. Prescriu o reţetă pentru calmante destul de puternice. Pentru câteva clipe îmi asum responsabilitatea. Apoi văd un abur în colţul gurii lui şi-mi pare un surâs. Nu înţelegem nici unul nimic, dar ciudat cum nu suntem deloc angoasaţi. Luăm la rând toate ce ni se dau. El şi-a uitat numele între fiarele contorsionate ale caroseriei. Eu îi îmblânzesc nesomnul cu orice apuc.

După amiaza cireşul din vis îmi fură tot sângele .

Pe când mă trezesc e deja seară. Mi-e dor de trupul meu sănătos, de tălpile mele adevărate. Serile au mirosul lor feromonic. Te incită ca un voal pe un obraz de cadână. Mi-e dor de dansul de trupul şi de tălpile mele. Dar acum locuiesc în debaraua sufletului tău de bărbat. Îţi spun doar ca să ştii, toate aceste lucruri au plămânii mei. Pereţiii aceştia albi ştiu când vine noaptea şi respiră adânc din aerul nostru amar şi captiv.

Esenţial este ca în fiecare noapte să uităm câte ceva. Dimineţile apar ca nişte lebede dintre uitări.

suntem potriviţi

Dimineaţa e doar o glazură din zahăr ars. O sparg încet pătrunzând în miezul unei zile obişnuite. Nimic nu mă surprinde. Toţi sunt fraţii şi surorile mele. Ne transportăm între vieţi în sicriele noastre verticale de fier. Toate gesturile ni se potrivesc perfect cu sforile şi cu toate celelalte utilităţi. Nu mă îngrijorează nimic. Suntem potriviţi aici. Suntem absenţii paşnici ai orizontului nostru.

afişe pe stâlpi

nu-l mai numesc în nici un fel. îl lepăd în drum. atunci destinul se umflă puţin peste margini.
iarăşi am provocat soarta. am luat-o de guler şi i-am strigat
că pe dinăuntru suntem încă vii . că ne jucăm cu mingea pe acelaşi maidan fierbinte.
că avem curaj. rostogolim cercul mare de fier fără teamă printre suspinele noastre subţiri .

nu-l mai numesc în nici un fel
dar până e aici noaptea se topeşte lascivă în jurul lui

îmi imaginez acelaşi cuvânt rostit în o mie de limbi toate materne. acum sunt născătoarea acestei lumi
mă rup. în sfârşit mă rup din lumina aspră a facerii lui.
el e în toate ca o umbră ascuţită şi muşcătoare.
el este şi soarele acesta mexican care-mi aminteşte că peste coşmaruri am piele.

zidurile apar mult mai târziu. când începem să ne punem întrebări.
avem deja ochi.

repet. am ochi albaştri. repet .

arunc poemele în aer. apoi lipesc afişe pe stâlpii din sufletele morţilor cum
că el e încă dorit
că eu îl doresc
că uneori îl îngrop în deşert ca să-l caut
că-l pierd între disperări
şi îl nasc fără să-l mai numesc în vreun fel.

un fel de urlet

iarăşi mă nasc urlând aici între oglinzi
forcepsul ruginit mă ajută să mă expulsez direct pe linia de start
acum sunt campionul tăcerii. îmi iau noua viaţă în serios.
lumea cu fanioanele ei stridente îmi fâlfâie în faţă tot felul de vorbe
cineva îmi şopteşte adânc în ureche numindu-mă iubito
eu îmi ascund cu pudoare un oftat adevărat
buzele mă trădează printre cuvinte

de data asta mă nasc liberă, îmi spun
urlând din cuşca unei lighioane de mult îmblânzite

nimic

n-a mai rămas nimic. întotdeauna m-am întrebat ce va rămâne după ce ne trece şi teama. n-a mai rămas nimic.

iubitul meu doarme

iubitul meu doarme. eu îi iau somnul adânc şi mi-l înfăşor în jurul trupului. dimineaţa ne va găsi înlănţuiţi în acelaşi vis. el nu va mai şti nimic. eu îmi voi aminti totul. el îşi va continua truda. eu aşteptarea.

mesaj în limba pinguină

cred că vorbim inutil în toate limbile pământului
toate rămân fără vocale când e vorba să fim pur şi simplu
nu mai avem litera mică în litera Mare
aşa cum eu sunt în tine

nu mai avem nici semnul mirării!

oricâte cuvinte ţi-aş spune acum
mesajul s-ar pierde printre consoane

mai bine mă ghemuiesc în somnul tău alb
ca să te visez în noaptea aceasta polară
şi să-ţi tot spun "te iubesc"
în limba noastră pinguină

toţi ştim

toţi ştim
lumina ţipă
tăcerile trosnesc
aşteptările cântă
toţi ştim că de mâine e mâine
jocurile sunt făcute
aici pe pământ
locul comun ne ia locul
toţi ştim
zidul
aripa
şarpele
pantera
în aer
în apă
mediile de ceaţă se suprapun
iubirea mea
iubirea ta
iubirea altora
sunt schisme ale tăcerilor de carne
toţi ştim
cataclismul e în toţi
cei care ştim
suntem
orbi
dansăm cu întunericul
cu tălpile celuilalt
dansăm cu plăgile deschise

aproximări

Azi Moartea mi-a mirosit tălpile. Am înţeles că fiecare zi e bună pentru a nu mai fi. Eu trec mai încet. Prea încet. Pe lângă mine aleargă oameni fără chip spre prăpăstii fără sfârşit. Sunt vinovată de această puţină fericire. Care poate că e numai o linişte. Poate e doar aproximaţia pe care o folosesc în definirea unui anumit fel de supravieţuire. Cine să mai ştie. Mă las cu totul pe ziua de mâine.

Azi liniştea este ca o panteră neagră ce-mi toarce în braţe.

între timp am aflat

La ora asta nu pot să fiu patetică. Te doresc ca în prima zi. Am aflat despre moarte şi naştere. Am aflat despre înstrăinarea şi despre războiul din noi. Am aflat despre mine şi despre tine. Ştiu toate acestea. Anii se măsoară în copii şi în părinţii noştri morţi. În prietenii muribunzi. În inundaţii şi molime. În nunţi şi botezuri. Eu mă trezesc cu tine deasupra şi plâng. Înţeleg că sunt pe drum. Înţeleg ceea ce tu nu vei şti niciodată. Ar trebui să mă bucure taina aceasta. Să te las afară. Între inundaţii şi nunţi. Să las lumea să te atingă fără să te vadă. Să las lumea să te mănânce şi să scuipe cojile. Ar trebui doar să mă ghemuiesc în locul acesta strâmt dintre tine şi tine. Să plâng mocnit pentru toţi morţii ce vor fi până la urmă.

la fel

azi dimineaţă m-am uitat pe fereastră. nu ploua nu ningea fericirea era cât era.

m-am aplecat să-mi ridic moralul. dar nu am simţit nimic. receptorii durerii îngheţaseră peste noapte. mama călca nişte cămăşi de-ale tatălui meu. vrea să le dea cuiva. eu ştiu că vrea să i le dea lui, tatălui meu mort, iubitului ei.

acum îmi beau cafeaua cu un prieten virtual . ne punem la îndoială existenţele. îi spun că nu poţi fi doar „o glumă cu aripi” dar el nu mai ţine minte când a spus asta.

am un noroc teribil cu zilele astea înşirate ca nişte mărgele transparente pe firul incandescent al vieţii tale.

îmi pun cizmele noi. cobor.

în stradă sunt cozi imense la bilete. desigur undeva există un ghişeu. aştept. între timp îmi beau cafeaua cu nişte străini. ne iubim din picioare. naştem, alăptăm, unii mor. ceilalţi ne învingem frica. rămânem cu parestezii penibile în tot trupul.

probabil nu vom pleca niciodată niciunde. aşteptarea ne-a intrat în carne ca un lanţ ruginit. cineva îmi schimbă apa şi mâncarea la ore exacte. eu îi dau copiii mei şi câteva sfaturi tehnice. îl întreb cum e azi. mai bine. totuşi ne îndreptăm spre ceva, concluzionez în timp ce se porneşte ploaia.

e la fel. o zi ca o mărgea de sticlă prin care te văd şi mă vezi. plouă întârziat. privirile ni se sparg de pereţi. suntem cât suntem.

...

În fiecare noapte visez cu tine şi cu alte lucruri care nu mai există.

azi nu a plouat

azi era să plouă, dar nu a plouat. mă gândesc că tu ai un tablou cu o iarnă pe mare ascuns după uşa din baie. cred că că l-ai uitat acolo după ce s-a uscat. şi eu aş fi vrut să merg la mare acum. niciodată n-am văzut marea iarna. e încă un vis. mi-am imaginat mereu că voi merge la mare în iarna în care voi şti că mor. dacă mă chemai acum aş fi mers călcând pe firul unei predestinări. ar fi fost ca şi cum m-ai fi chemat în moarte. aş fi fost de o fericire ciudată şi deplină ca un tuberculos care în ultimele clipe începe să respire dintr-odată foarte uşor. cuprinsă de o exaltare stranie aş fi lăsat vântul usturător să mă biciuiască . apoi te-aş fi privit ca dintr-un tablou pe care l-ai uitat după uşa din baie. puţin şters de la abur. poate încă neterminat. doar tu ai fi ştiut că ţi-a fost totuşi prea frig ca să-l termini. erai prea obosit ca să-l termini. şi era prea întuneric. ziua se târa fără identitate şi tu nu o puteai cuprinde în cuvinte. nici în culoare. totuşi marea ţi se zbătea sub o ploaie de iarnă dintr-o pânză aburită. ochiul meu ar fi rămas nefiresc de albastru în colţul de jos deschizându-se în mijlocul numelui tău semnat în alb. resemnat în alb.

oricum, azi nu ar fi existat fără toate acesteA.

antibiotic

sufăr de o boală obişnuită. ştiu că se tratează dacă respect dozele şi toate indicaţiile celor din jur. lumea şi-a făcut un obicei din a-mi administra tot felul de remedii cu un gust oribil. sunt tot mai des absentă din mine. am învăţat să fug în pijama din pielea mea. sunt foarte departe undeva pe un tren de marfă călătorind clandestin într-o direcţie bună. cel mai trist este că trebuie să mă întorc să-mi iau din când în când doza.să iau fiecare zi cu de-a sila ca pe un antibiotic foarte amar.

respir în pumni

ştii cît de puţin loc îmi trebuie? respir în pumni. mă retrag din toate amintirile, din aer, din apă, din trupul tău, din carnea lucrurilor.
îmi donez organele îmi donez corneea. ciudat cum din ochi nu-mi rămâne decât lacrima penibilă şi oarbă. acum sunt tot mai puţină, dar păstrez conturul desenat de tine cu degetul pe oglindă. doar acolo am rămas eu, aceeaşi cu tine cel ce plângi pe ascuns.