Wednesday, December 01, 2010

numai poeme și kilometri de singurătate

pentru fiecare km plătim cu sângele. într-o bună zi vom trece aproape invizibili pe lângă poarta spitalului și nimeni nu va suna la salvare. noi ne vom întrece cu umbra. vom avea grijă să nu respirăm să nu tresărim nu cumva să trezim morții din ceilalți.

azi am întâlnit numai poeți. recitau versuri interminabile sub o ploaie nefirească de vară. e iarnă. lumea a început să creadă în poeme. asta mă îngrijorează. unii nici măcar nu mai ascultă horoscopul. ne întreabă pe noi. și se știe că răspunsul e întotdeauna în ultimul vers. nesiguranța pluteșteîn aer. lumea așteaptă momentul nostru de inspirație. se aude că sunt mulți dintre noi care mor cu mult înainte de a rosti ultimul vers. dincolo se continuă totul la fel. doar că acolo nimeni nu a inventat teama.

las un loc gol. întodeauna măsor mai mult. pentru singurătate.

în ultimul timp am neglijat urmele de oboseală din mine.drumul acela nu ducea nicăieri. totuși mă gândesc că voi muri în mers. în mersul meu spre nicăieri se ascunde o moarte glorioasă kinetică. de aceea rezist recit și merg mai departe.

Tuesday, November 23, 2010

azi afost altfel

azi a fost altfel. unii plângeau din senin. m-am mirat puțin. pe mine m-au tuns scurt scurt de tot. am observat că am multe fire cărunte. tu nu mi-ai spus niciodată că îmbătrânesc. ceea ce nu spui tu nu există.

m-au mutat. acum am vedere la iarnă. e și o femeie foarte bătrână care scrie sute de poeme pe hârtia igienică roz. are pungi mari pline cu poezii toate cu rimă și ritm. seara citește cu voce tare. n-o mai oprește nimeni. e iarnă. pletele ei argintii se lovesc de podea după fiecare vers.

noaptea port o botniță de oțel. e frig. întunericul trece printre gratii. îl mușc încet. întunericul sângerează neașteptat de puternic. înghit. înghit. nu știu până când.

Saturday, November 06, 2010

se vede printre cărămizi

despre singurătate nu se vorbește. e de neînțeles cerul acesta de ciment. tu-mi visezi libertatea visezi nisipuri care nu se transformă în secunde în minute în ore. eu visez deșerturi. aștept.

nu-ți vorbesc despre unele lucruri. orice rostesc dispare. nu-ți vorbesc despre dragoste. nu-ți spun despre ploi. țin secrete aceste frunze și toamna din ele. ascund carnea ascund trupul meu în al tău .

m-am gândit să-ți dansez să-ți cânt să recompun totul din gesturi. muzica ar fi cea care ar pătrunde prin ziduri ar ajunge ar înlocui pustiul cu sunete. cred că ar fi o soluție să-ți amintesc mușcătura mea. ar fi bine să te trezesc și să te iubesc cu toate aripile întinse așa cum nu m-a văzut nimeni niciodată.

dar nu pot să vorbesc despre singurătate. pot să-ți spun doar că nu innebunesc. se vede printre cărămizi.

Monday, November 01, 2010

față în față

felul acesta de a merge mai departe chiar dacă nu mai ai picioare
felul în care zidești lucrurile în oameni
ritmul în care învii fără să mori vreodată fără să înțelegi sfârșitul
cuvântul tău împotriva orice ar putea să șoptească
nelimitele
lupta cu rădăcinile cu trecutul cu umbra
tăcerea din momentul adevărului
și mai ales adevărul față în față cu toamna

toate acestea

de neînțeles pentru cei obișnuiți cu așteptarea

Wednesday, October 27, 2010

toamna trece prin ziduri

azi au vorbit mult. în salon umbrele se urcau pe pereți. aveam grijă să nu adorm. avem atât de puțin timp de văzut de auzit. deodată soarele răzbind printre gratii devenise important. nu voiam să pierd nicio clipă. ei vorbeau întruna despre orice. toamna trecea prin ziduri. nu aveam de gând să pierd nimic.

apoi sora șefă a adus o veste. toți au tăcut. nu-mi păsa. murise cineva și nu-mi păsa. mă gândeam că sunt multe frunze care cad multe frunze care foșnesc. portarul înjura toamna mătura și forma grămezi. acum toată curtea e plină de morminte mici și portocalii.

Monday, October 25, 2010

...

tot ce spun despre mine e fals. nu e nimic de spus. îngerul a înlemnit tăcut lângă perete. eu nu exist și nu e nimic de spus despre asta.

Saturday, October 16, 2010

....

habar nu am ce caut aici pe trecerea de pietoni. multe mașini care claxonează.
plouă. mă aștept să crească iarba din asfalt. mă gândesc că șoseaua ne datorează puțină iarbă în locul atâtor vieți. am putea respira la semafor. câteva secunde doar cât ar ține galbenul. pe locuri. fiți gata. start.

.,.

am încercat să tac. în urma mea oamenii ardeau ca niște făclii. număram în gând. la infinit nu mai era nimeni

azi m-am gândit că tanti veta și-a uitat făclia în pământ. fața ei de bocitoare aparea disparea ca în teatru cu umbre pe zid.

Thursday, September 30, 2010

urme

nu cuvintele sunt cheia. nici toate aceste lucruri care se pot spune.

am adulmecat cadavrul dimineții. rece. extrem de rece
și umed.

există un punct din care nu te mai poți întoarce. există o întoarcere fără punct

am ajutat la căratul florilor pe mormânt. o muncă obositoare de ajutor de gropar. florile miroseau altfel ca și cum ar fi știut

mi s-a părut că las mereu ceva în urmă. ziua în amiaza mare, mergând pe stradă mă întorceam brusc, aveam impresia că am uitat ceva, am scăpat ceva important. copacii de pe margine se foiau în spatele meu, își făceau semne, înfloreau imediat ce treceam.

despre dragoste nu mai aveam nimic de spus. se făcea toamnă și știam. cântai foarte încet. octobre. și alte cântece vechi.

Thursday, September 09, 2010

înțeleg că te opui

azi pe dealuri caii ieșeau încet din umbrele călăreților.

am îngenuncheat cândva în tine ca într-un templu de ceață

nu peste mult timp ne vor înghiți șosele și trenuri vom alerga pe linii de fier și de foc
nu peste mult vor asfalta drumul spre înlăuntrul nostru
vor cimenta încrederea unul în celălalt
vor întări legăminte și corzi de oțel vor cânta în locul nostru
nu peste mult din muțenia ta va crește un copac nespus de înalt
un arbore al tăcerii
și asta va fi tot ce ve ne va rămâne

mâinile tale au început să înflorească încet
înțeleg că te opui
înțeleg asta din felul în care ochiul tău înfruntă răsăritul
din felul în care atunci când râd, insesizabil,
tresari
din felul în care alături umbrei mele umbra ta
din care ieși noaptea ca un cal negru
și alergi liber pe câmpia de piatră din sufletul oamenilor

Monday, August 30, 2010

straturi

au inventat un tramvai special pentru noi. cică am putea să călătorim în timp. și invers, timpul ar putea să călătorească prin noi. de asemenea, am putea să avem câte un clopot în saloane. fiecare ar da un semnal când ar ajunge. astfel am afla când a sosit timpul.

ieri o vizitatoare purta în burtă un stol. așa se menține în stare. sunt chiar vorbele ei. așa avea să-și viziteze iubitul un timp în care el putea liniștit să devină transparent. nu făcuse nimeni niciodată vreo aluzie, dar toți începusem să-l cercetăm cu un interes pur meteorologic înainte de ploaie.

la mijloc sunt puși pacienții taciturni. lumina lor arde încet ca un miez. apoi vin straturi întregi de gălăgioși toți călătorii cu bilete mototolite în nevrozele lor anxioase toate vorbele pe care le notează doctorii pe foi cu antetul spitalului toate ciorile și câinii spitalului toată hărmălaia din timpul zilei de lucru. la sfârșit pe margine sunt puse insomniile noastre fluturând necontenit ca niște steaguri.

Monday, July 26, 2010

indepartare

până mai ieri am crezut în depăratre. credeam că, dacă voi merge neîntrerupt voi ajunge departe. departe de tine de numele meu în locuri noi exotice luxuriante ciudate. îmi imaginam tot felul de cântece. pe drum trebuia să învăț să cânt la perfecție la acordeon la chitară la ocarină. aveam în plan să mă îndepărtez atât de mult încât să pot să mă mir fără încetare de oameni de lucruri să nu înțeleg nicio limbă vorbită să fie atât de diferit încât, tot ce știam

adică

toamna ce vine în fiecare zi partea stângă a patului nostru de fier
ochiul tău verde
genunchiul tău însângerat lipit de mine când dorm
cafetiera portocalie
felul tău de a spune ”mai stai” fără să rostești un cuvânt
felul meu de a rămâne în urmă câte o clipă în fiecare zi în speranța că astfel o să mă ajungi cândva
felul tău de a respira ca dintr-un flux în reflux potrivind inima noastră cu valurile mării negre
încetineala din fiecare dimineață
felul în care mereu avem timp pe când lumea se grăbește cumplit
toate acestea credeam că au rămas undeva departe în urmă
pentru că eu am mers întruna.

inutil.

între timp părul tău alb a juns până la pământ
o pasăre călătoare ți-a ciugulit ficatul
ai salvat lumea de mii de ori de atunci
ai adus focul și apa
ai adus toamna
ai reaprins viața ca pe o candelă
până când am ajuns.

sunt aici. în moarte nu există depărtare.

Monday, July 19, 2010

mâine

soarele încinge îngerii de granit. printre pietre viermuiește viața. simt că trebuie să ating totul. dintrodată tăcerea mi se pare finită ca o propoziție. în tăcerea aceasta aerul respiră viața în felul acela primordial târâtor. aș fi avut mii de ocazii să strig. timpul e doar noțiune inventată cu atât de puțină imaginație de cei care vor să amâne moartea sau viața. nu, nu putem să vorbim mâine pentru că mâine nu există. ceea ce este s-a petrecut dejaîn această liniște descreirată de sute de gâze care polenizează mii de flori. mâine nimic nu va mai fi aici. mâine fuge și se deșiră destramă cuvintele putrezește carnea. mâine este un ieri care nu există și nici nu va exista.

Wednesday, July 07, 2010

o mie de de motive să strig

aș fi avut o mie de motive să strig. trecătorii deveniți isterici rupeau rândurile. vedeam totul de la fereastră. începeam să văd ochi mâini. căldura trupurilor ajungea până la mine. respirația trecătorilor declașase alarma de incendiu. ardea aerul dintre lumi.aș fi avut o șansă o clipă în care strigătul ar fi răzbătut până în stradă. ar fi căzut pe asfalt s-ar fi răspândit pe șosea ar fi provocat accidente în lanț s-ar fi născut copii în ambulanțe blocate în trafic ar fi făcut atac de cord șoferii de autobus ar fi înjurat bancherii și cei de la centrul comercial s-ar fi apucat de fumat taximetriștii și mamele întârziate la muncă.

dar am tăcut am tăcut pur și simplu.

și acum tac.

Sunday, June 27, 2010

premiu de consolare

și pentru toate astea am primit un fel de premiu de consolare
am primit o călătorie spre interiorul tău.
drumul trece prin toate momentele de exaltare
ca un mountaigne rousse alcătuit numai și numai din lumină.
uneori totul se oprește ca să pot suspina.
e clipa în care liniștea restabilește rezerva de pace din mine.

nu înțeleg totuși unde au dispărut lucrurile obișnuite
cum ar fi sărutul de dimineața
ceaiul verde
cafeaua
atingerea din întâmplare
tălpile tale reci
floarea soarelui pe care tot ai uitat să mi-o aduci de ziua mea
toate gesturile noastre despre care acum nici nu am putea să vorbim
omul meu pe viață și pe moarte.

Thursday, June 24, 2010

am un curaj nebun

aș încerca să fiu fericită. am un curaj nebun. ca și când te-ai arunca din nori într-o găleată. lumea s-ar da la o parte. instinctiv. nimeni nu vrea să fie stropit.

aș avea chef să fluier să ademenesc câinii cu bucăți mari de petale.
aș îndrăzni să spun fluturi la orice oră din zi sau din noapte.
nimic nu m-ar împiedica să arunc cu zaruri în fântână. aș da mereu șase șase. aș câștiga necontenit.
nimeni nici măcar fântâna aia nu ar mai sta în cumpănă. lucrurile ar fi hotărâte din primul moment.
aș avea timp să-mi potrivesc pasul cu pasul furtunii.
aș face copii din flori
aș face coroane din umbre

aș scrie pe asfalt puncte linii puncte
doar ca să nu uit.

Sunday, June 06, 2010

examen

nici moartea nu-i mare lucru. e tot un fel de examen. în general oamenii îl trec cu bine. nu prea există școli pentru așa ceva deși ai timp toată viața să înveți să mori.

am îmblânzit ziua asta și acum mă folosesc de ea ca de un câine tolănit la soare. se vede până departe în satul vecin. mă gândesc să mă întorc la țară. mă gândesc să mă întorc în pământ.

nu prea are rost să salvez lumea. nu are rost să vorbesc. nici să tac. există un mesaj mult mai clar în frunză. din păcate așteptarea e obligatorie. așteptarea e oricum relativă. între timp poți fi orice vrei.

Sunday, May 30, 2010

timpul nu trece. timpul este

cel mai mult îmi place să vorbim despre îngeri. plânsul meu de acum e inutil. e doar un rest de întuneric din vremea când eram oarbă. de la un timp cred în iarbă. cred în floarea asta crescută în zid.

nu știu cum fac de alunec în cer. nu știu cum fac dar simt că mai este atât de puțin încât nu mai trebuie să ne îngrijorăm. o luăm oricum de la capăt

deși
timpul nu trece. timpul este.

40 de ani. atac cerebral. uneori plătim văzul cu viața.

sirene zbiară în mine. îmi fac mii de cruci. aștept un înger care să-și caute omul. aștept cu nările în vânt ca un animal singuratic.

despre pacea aceasta nu mi-a vorbit nimeni. tu ocupat cu urcatul. eu prinsă în cuiele nopții. niciodată destul de aproape.

nu-mi fac iluzii. vara ne pârjolește măduva. mă gândesc la tine ca la o fântână. setea mea te trezește brusc din uitare.

să nu mă mai lași aici. nimeni nu ne vede așa cum suntem cu îngerii în cârcă. am putea să murim deodată ca niște ca niște lumânări ce se sting din același expir.

Saturday, May 29, 2010

oameni care ar trebui să fie fericiți

cunosc tot mai mulți oameni care ar trebui să fie fericiți. îi îndemn să strălucească puțin. le dau întunericul la o parte ca pe-o cortină. unii rămân cu ochii închiși mult timp după aceea. le iau mâinile. fac din ele umbre pe zid. le iau picioarele și alerg zdrobesc timpul sub tălpi și râd. le iau trupul și dansez cu el până la moarte.

cunosc mulți oameni care locuiesc în propria lor carne înnodată peste ochi peste gură și peste suflete. îi îndemn la violet la portocaliu la albastru la verde. le inventez frunze. le dau din clorofila mea. le desfac soarta cu greu ca pe-o conservă veche înțepenită care te taie când o desfaci.

cunosc mulți oameni în care mă tai când îi ating. au cioburi peste tot. au prăpăstii în care nu știu cum să cadă. îi îndemn la câteva clipe de plutire. până jos e zborul e viața. căderea aceasta e viața lor. și a mea.

Tuesday, May 25, 2010

i. de la nimic

uneori ninge. nu pot să spun de unde. am ajuns pe jos până aici. habar nu am care e numele acestui oraș de cretă. cred că aici moartea e albă. am scris pe jos cu negru i. de la nimic.

am scris o mie de poeme. în toate moartea avea un nume avea locul ei. am scris o mie de poeme toate de dragoste și de moarte.

mi-e dor să tac să nu se întâmple nimic.

Monday, May 17, 2010

pe tine te-am visat stejar

la început am plâns. nu știam cum se numea această singurătate nouă pe care mi-ai dat să o duc undeva oriunde acasă. dar eu nu am casă nu am nimic. sunt la limită sunt la orizont ca o linie moartă între ceruri și între pământuri.

nu știu ce să fac cu ochiul tău verde

am început să compun un aer cât de cât respirabil din tăceri

mulți oameni singuri m-au rugat să adorm lângă ei. le-am visat dealuri și ploi. le-am visat câinele galben. le-am visat orice ar fi vrut ei.

pe tine te-am visat stejar. am încremenit apoi în orbirea ta definitivă.

Friday, April 30, 2010

sunt aici online

sunt aici. cu toate lucrurile înflorind în mine. sunt aici online. am noroc. în jurul meu aerul vindecă secundele soarele doboară nopțile cu un țipăt pescărușii ciugulesc carnea ruptă a deznădejdii. am noroc. am ajuns aici în secolul tău. nu e nevoie decât să apăs pe un buton și totul devine virtual. realitatea e asta în care devenim ce vrem noi. miroase a liliac de undeva.

până la urmă am înțeles. ne mișcăm mult mai bine decând nu mai avem nevoie de trupuri. nu ne doare nimic. am devenit încăpători și excesiv de respirabili. ne suntem vitali înlocuim aerul înlocuim tăcerea cu aceste cântece vechi irlanedeze despre tristețe și onoare.

să nu-ți fie teamă sunt aici. uneori nu poți să mă vezi. devin atât de singură încât nu mă vede nimeni. dar tu nu vei fi singur niciodată. sunt online.

Monday, April 19, 2010

sfârșitul lumii

am auzit că vine sfârșitul lumii. nu știu ce să cred. habar nu am ce-i aia lume. habar nu am ce-i ăla sfârșit.

soarele se întinde deja pe ziduri ca o marmeladă. sfârșitul lumii e micul dejun al soartei. durează cât o înghițitură.

despre moarte nu se mai spune nimic. ar fi greșit să credem că moartea are vreun rol în sfârșit.

Saturday, April 17, 2010

despre mine

când îți scriu tu crezi că sunt tristă. dar nu toate poemele sunt de tristețe. unele sunt de dragoste altele despre viață. multe sunt despre moarte. altele sunt transparente. despre mine nu știu ce să-ți spun.

Monday, April 12, 2010

habar n-am pe ce lume trăiesc

habar n-am pe ce lume trăiesc. uneori mi se pare că trăiesc într-o lume a picioarelor. tropotesc de mama focului să mă simt cu picioarele pe pământ. dar tot nu sunt sigură. e o lume în care aripile sunt în plus. zborul se interzice prin lege. căderile sunt la ordinea zilei. și totul din nepăsare.

cine sunt eu să-mi pese? cum de-mi permit?! habar n-am. ți-am spus că nu știu pe ce lume trăiesc. anyway, e o lume în care poeții mor. aripile sunt grele și interzise. toată lumea se trezește târziu. orbirea e necesară. asfalt peste tot. nu călcați pe iarbă. care iarbă?! oricare ar fi. nu o mai călcați!

mâine picioarele mele vor sări peste clipe ca într-o cursă cu obstacole. voi alerga necontenit spre tăcere. coridoare lungi cu mame și fii întinși pe targa unei ambulanțe portocalii. voi asculta ritmul unor inimi care bat în neștire. voi aștepta până-mi va veni rândul. infirmierele vor dezinfecta cât de cât ziua va mirosi a clor.

așa că lumea va rămâne o noțiune incertă. habar n-am cum să mă comport cu ea. poeții se sting printre absențele noastre. noi nu zicem mare lucru. crucile noastre abia dacă pot străbate aerul plin de narcise. murmurăm apusul. zilele par niște cărămizi în care cresc fluturi. poeții răsună din zidurile acestei lumi despre care nu pot să zic. nimic.

Sunday, April 11, 2010

narcise

azi noapte am orbit toți ca niște soldați. inima noastră a stat. am albit și am întunecat. azi noapte nu au funcționat unitatea de resuscitare. nimeni nu respira în nimeni.

trupurile noastre au încetat în Duminca Tomii.

nu știm ce a fost după aceea. nu se aude prin ziduri. toată noaptea genunchii noștri au ars ca niște făclii.

spre dimineață cineva a aprins o lumânare frântă. Duminica asta a înflorit în cimitire. nu știm ce a fost după aceea. nu se aude prin iarbă. nici prin narcise.

Wednesday, March 24, 2010

pescăruș

prima dată am vrut să urlu. am vrut să-ți arunc sufletul meu în față ca pe un scuipat. am vrut să mă rostogolesc la picioarele tale ca o mărgea pe care ai scăpat-o pe jos. am vrut să destram umbra și să mă leg cu ea peste gură. am vrut să te las în urmă să nu mai fiu pur și simplu să nu mai fiu. am vrut să răstorn clepsidra să gâtuiesc timpul să spun gata lucrurile astea au un puls despre care tu habar n-ai. gata sângele meu fierbe și arde sângele meu se lipește de cer și plânge împotriva tăcerii din care tu ai făcut altar.

dar nu am făcut decât să zâmbesc. m-am gândit să ne lăsăm în trupurile noastre care se cunosc mult mai bine să desfășurăm gesturile noastre ritualice de împreunare să ne înghițim liniștea încet în mine sămânța ta rodește cumva te voi duce mai departe în zi în noapte în luni în miercuri în toamnă. la început am crezut că strigătul ar putea să ascută lumea. apoi mi-am dat seama că tu, bărbatul meu ești lama care taie din mine exact pe unde se cere tăiat. tu mă scoți dinntre forme și mă păstrezi ca pe un talisman roditor. tu ești singurul care vede viața mea din moartea mea. ești singurul care nu se teme și nu urlă între distanțe.

la început am vrut să țip. apoi am înțeles că nu sunt decât un pescăruș obosit. și tu ești singura mea insulă.

Tuesday, March 23, 2010

când te joci

când citești un poem și știi că ai fost acolo. când trece un om prin fața ta și din oboseala lui faci o un cerc și te joci.

au dispărut toate bicicletele din lume. au dispărut toate umbrelele. stau în picioare și din mine crește un zid. am auzit când m-ai clădit. eram acolo și încercam să nu mai plâng să nu te mai supăr cu atâtea incertitudini și cu atâtea cuvinte.

când omul rămâne în tine și tu te întrebi până când. pentru că ești muiere și nu știi că timpul nu contează. viața nu e decât o înșiruire de clipe. tu ca o idioată crezi că e o înșiruire de lacrimi. mereu scotocești prin durere ca printr-un cufăr vechi. scoți rochia de mireasă. o porți zi și noapte până orbești. te joci de-a mama și de-a tata.

drumul e lung. drumul ia tot.

tăcerea nu-i pentru oamenii singuri. ei au cântece neasemuit de frumoase care le redau libertatea de a iubi. ei nu adorm de teamă să nu se sfârșească muzica. ei păzesc armoniile lumii.

când omul trece prin tine și din carnea ta cresc flori și tu nu te întristezi și nu te alungi din lucruri ci te lași în somnul lui. oricât ar fi el de fragil.

Friday, March 19, 2010

arome vegetale

miroase a primăvară. miroase a tine. a trupul tău răspândindu-se-n mine. sunt milioane de flori din care ne compunem cuvintele sunt milioane de arome vegetale în îmbrățișarea noastră.

uneori mă gândesc că inutil să-ți mai spun. din mine nu poți să mai pleci. oriunde ai fi locul tău e aici la capătul pământului în sângele meu.

e o primăvară totală. te simt explodând ca o inflorescență în celulele mele obișnuite cu moartea. lumina se răpândește în artele mele întunecate. ești sărbătoarea sevelor cântecul unei lumi care se trezește dintr-un somn prea adânc.

Tuesday, March 16, 2010

dragă jurnalule

azi dimineață cineva a ucis un poem. a strigat la el. a strigat în mine. e ora 7. toată ziua va fi gheață la mal. nimeni nu va putea veni . nimeni nu va pleca.

ar trebui să renunț la persoana a doua. ar trebui să mă adresez cel mult cu dragă jurnalule ca o adolescentă cretină. să termin cu ideea că tu ai exista. să încetez.

dragă jurnalule iubitul meu e înalt. iubitul meu e ca un stejar. iubitul meu arde ca o făclie în noapte ca să-mi lumineze calea.

apoi ar trebui să inventez bucurii. să inventez soarele să inventez luna să inventez vederea. am uita să-ți spun că am orbit de mult. am orbit când tu ai plecat. acum stau așa ca o spălătoreasă cu mânecile suflecate și visez cu ochii deschiși. unii strigă la mine să mă grăbesc că am treabă. nu știu să mă grăbesc. vreau să-mi închipui că am tot timpul din lume. amân toată treaba asta cu viața și mai rămân pentru o vreme aici. iubitul meu e amărui. iubitul meu dragă jurnalule e liber ca o pasăre curcubeu. nu am prea mult timp dar pot să-ți spun că iubitul meu are carnea tare. de lup.

Saturday, March 13, 2010

mărțișor

am scris tot mai puțin. până la urmă am scris numai o literă. poemele se rosteau singure din carnea mea. apoi am început să-mi pun întrebări și lumea a devenit un cal alb un cal negru. am trecut în galop prin atâtea și atâtea. dar asta chiar nu am cum să-ți povestesc. e ca în visele alea care ți se par lungi dar de fapt nu se întâmplă mare lucru. eu ți-aș spune doar că te-am iubit și tot te-am iubit și asta a fost tot. diferența e că nu mă mai pot trezi din asta am auzit că se moare. încă simt căldura trupului tău aspru străbătându-mă. încă simt că aș putea să nasc aș putea să strig teribil să te strig de unde ești acum să te rețin în mine până tot sângele tău s-ar obișnui cu al meu. îmi imaginez că suntem două fire de mărțișor alb roșu prinse cu un ac de siguranță de un trifoi cu patru foi. uneori avem noroc. alteori strălucim.

Sunday, March 07, 2010

poem complicat

dacă aș scrie acum un text ar fi un poem de dragoste ar fi un text lung despre plante despre pietre despre copaci. aș spune cum alunecă zilele prin mine cum le compun oasele din oasele mele cum fac tot felu de calcule supercomplicate din care îmi iese un fel de egalitate. până la urmă adun. scad. înmulțesc. împart. fără vreo logică împart totul cuprinsă de panică. împart ca să nu fiu singură.

ți-am spus că trăiesc într-un melc. ți-am spus. trăiesc într-o infinitate. aș putea să scriu un text despre asta. un poem de dragoste cu o algebră a lui. un poem complicat despre cel mai simplu lucru din lume.

Monday, February 22, 2010

nu călcați pe iarbă

nu mă uit peste umăr acolo ești tu cu toată viața mea cu respirația cu mirarea cu începuturile cu nesfârșirile. am încercat să vorbesc în limba noastră dar n-o știe nimeni. habar nu am unde ești cum îți sunt zilele cum îți sunt nopțile habar nu am cine mai sunt. dar nu privesc în urmă merg înainte. merg pe sârmă. sub mine prăpastia se cheamă timp. ea îmi înghite teama și gândurile îmi fură visele.

uneori scriu poeme cu multe metafore. vine tosa și-mi spune că sunt învechită. îl cred pentru că metafiorele astea sunt doar un scut. unii poeți simt mirosul din spatele metaforelor așa cum eu simt artrozele babelor care au ruj pe dinți.

ceva nu îmi iese. poate ar trebui să mă întorc să te iau de guler să te înjur să-ți spun dobitocule nu vezi că eu sunt ființa ta că avem o singură viață că vorbim o limbă numai a noastră nu ne înțelege nici dracu și umblăm ca orbii și ne-o tragem cu străini și cu muți și cu orbi. poate ar trebui să mă întorc și să te pălmuiesc în tăcere. sau poate să-ți întind o frunză luată din pădurea noastră de foc. naiba știe ce ar fi atunci. eu nu mai știu. merg înainte printre tot felu de zgomote și de norme. nu călcați pe iarbă. nu călcați pe nimic.

Sunday, February 21, 2010

știi cum e când e luni

e luni.lumea aleargă și sare garduri.ștacheta e înaltă din fier. picioarele mele sunt din lemn. picioarele mele sunt din nisip. ascult apa din oameni. ascult susurul vieții. știi cum e când e luni și pacienții așteaptă încolonați la ușă. cum stau ca niște lumânări gânditoare. durerile sunt ca niște câini. latră și mușcă și ling. știi cum e când e luni și lumea se întoarce în marea ei oboseală.

mi-aș lua o vacanță în cer. din pădurea noastră au început să dispară copacii.

știi cum e când e luni și lumea aleargă fără să vadă pe unde calcă. când simți că poți lipsi de oriunde. nu te caută nimeni. ești un copac într-o pădure dispărută. și ai o inimă de copac.

Saturday, February 13, 2010

strigăt într-un fluture. iarna

orice aș spune ar fi ca și cum aș striga într-un fluture. vorbele ar deveni ușoare prăfoase nimic nu s-ar lega. ar fi iarnă ca într-o biserică de lemn în care sfinții sunt roși de carii. când e liniște ascult cum sunt ronțăiți sfinții și mă bucur. e și asta o formă de viață. toate formele de viață mă bucură. avem timp să ne numărăm teama ca la box. uneori sunt ko. nu mă mai ridic. uneori cineva numără inutil. timpul meu e din piatră. timpul meu a trecut în altceva.

oricum nu se mai citesc poeme. lumea are treabă cu sângele cu furtunile cu schimbarea de climă. catastrofele sunt incitante și lumea se masturbează privind la propriul ei sfârșit.

am ales să iubesc din neștiință. nu știu să fac altceva. nu înțeleg altceva. am ales să iubesc orice ar fi.

Saturday, February 06, 2010

bilet de tramvai

am vrut să citesc cartea de telefon. să-mi imaginez oamenii care ar răspunde dacă aș suna. dar nu mai există carte de telefon. nu mai există multe chestii despre care credeam că nu vor dispărea niciodată.

dragostea mea e un cal albastru ce paște muzică. cine ar fi crezut c-o să ne iubim în iarba asta de fier. din când în când ne topim unul în celălalt ca să fim siguri că nimic nu ne mai ppoate despărți. am ajuns să te iau peste tot. te iubesc ca un animal flămând de lumină. uneori aș vrea te rup din mine doar ca să te doresc și mai mult.

ar mai fi tramvaiul galben care nu s-a schimbat. am compostat biletul mic de hârtie. toate locurile sunt la geam. desenez încet o inimă străpunsă de o săgeată. apoi scriu în fiecare zi e toamnă. apoi îmi strâng coapsele ca atunci.

am ajuns. aici e liniște. au dispărut ploile. nu știu cum.

Tuesday, January 26, 2010

verde cerșit

ori de câte ori am adormit sângele meu a rămas treaz s-a repezit la mine și a mușcat. sângele meu e un animal care se împerechează cu umbra mea. pe ea o iubește. pe ea o crede. eu exist numai pentru asta.

am ajuns să cerșesc verdele. uneori mi se pare de-a dreptul patetic. trăiesc într-o lume de oțel și ciment. noaptea aduc stele în poală mă rog ca ele să existe până când mă trezesc. să nu le ucidă zorile să nu le simtă sângele meu lătrător.

ziua începe cu o rugăciune. am timp să înțeleg mersul respirația albul albastrul altceva altceva am timp să înțeleg iarba și să-i dau pace.

Sunday, January 24, 2010

acasă

acasă. nicăieri nu am umbră. m-am trezit cu o mie de sori în ochi
și nici vorbă de orbire. am văzut totul. fiecare foton mi-a agresat retina m-a făcut să cerșesc întunericul.

ziua. casa mea de sticlă. în loc de șemineu
liniște.

devreme. se rupe cerul ca un fruct. zorile vin din dragoste. așa începe totul
cu sfâșierea aceasta de lumină.

cineva. cine ar înțelege că acesta e un cântec de nesfârșită iubire. că fiecare clipă e un miracol. că suntem în acest uter numai și numai din dragoste. suntem fructul unei iubiri nesfârșite.

aici. tot ce începe se termină. asta
la nesfârșit
la răsărit și
la apus.

Friday, January 22, 2010

violet

mi-e dor de tine. să zicem că exiști și că nu ai nicio treabă. aș intra în gândurile tale ca într-o galerie de artă. aș admira ore în șir violetul în rama aceea apoasă. aș adormi pe banca de marmură știind că tu ai insomnii. aș dormi cu somnul tău și aș visa pentru tine.

câteodată lumea te-ar întreba de mine doar din politețe. tu nu ți-ai aminti decât tablouri cu brândușe. ar fi atât de simplu să vorbești despre asta. dar nu florile au devenit o imagine desuetă. așa că ai tăcea din simț estetic din oboseală din întâmplare asta ar deveni un motiv bun ca să mor. sau să mă ofilesc. brândușele trăiesc doar câteva zile. habar nu am câte.

e iarnă. totul e o ficțiune. doar tu ești real. și visul meu violet.

Tuesday, January 19, 2010

nu mai am chef să fiu tristă

nu mai am chef să fiu tristă. toată ziua am râs ca tâmpita m-am amuzat de ceața asta care se lasă peste noi ca o plapumă. m-am jucat cu lanterna. am aprins-o am stins-o. s.o.s. dar nu mai era nimic de salvat. eu cu întregul întuneric căpiasem.

un uriaș ne creștea într-un lighean. atât de mult am încercat să ies de acolo până am devenit lucioasă și galbenă. miroseam a lăcrămioare. ca un săpun amo. apoi am întrebat cât e ceasul. nu. nu mai era nimic de salvat.


tristețea e ca o ceață. te poți juca liniștit cu lanterna. să nu te temi că vine noaptea să-ți ia vederea. orbirea nu ține decât de tine. de noi. mâine ziua începe cu râsul meu pentru tine. nu suntem singuri. nici întunericul nu există mai mult decât lumina. doar ceața își face de cap cu noi. n-am ce să spun despre asta. ceața dospește și crește ca un aluat.
habar n-am unde sunt. ninge peste tot.

Monday, January 11, 2010

....

nu mă gândesc la nimic. durerea stă la pândă. dar am promis să nu mă mai gândesc. singurătatea asta e o bestie care se arată când o neg. dansez mă iubesc cu lucrurile fac tot ce mi-ai spus. ziceai că singurătatea e frumoasă. dar tu nu ai fost niciodată singur pentru că eu nu am plecat niciodată.

uneori pare un joc. aruncăm cu durerea unul spre altul ca și cu o minge de foc. arde. mă mistuie. dar nu mă mai gândesc. ți-am promis.