Spitalul îmi înghite gândurile. Încerc să plec, dar simt că nu pot să mă iau de tot din acest loc. Azi mi-a rămas acolo mersul lipit de mersul obosit al mamei lui târşind în urma căruciorului întreaga ei vină de femeie. Pentru ce plătim ? El îmi înalţă un zâmbet atât de amar încât îmi doresc să orbesc. Simt cum pătrunde ca un ac fierbinte în conştiinţa mea leneşă ce se scurge pe deasupra lucrurilor. O zi bună, îmi spune. Şi ţie, mă bâlbâi încercând să-l privesc . Mulţumesc, îmi spune sfâşiindu-mi toate amintirile despre lume.
Plec. Între timp o cioară se aşează pe pervazul salonului. Are o sută de ani . Cred că mă ştie de când m-am iubit cu umbra ta în prima pădure.
No comments:
Post a Comment