Monday, February 27, 2006

M totul sau nimic

M construieşte clipe cu fiecare pas. paşii lui sunt de plumb. îi trage după el învingând secunda aceea despre care nu mai vorbim. are chipul brăzdat de urmele cheloide ale dezastrului. are asprimea unui soldat trecut prin iad. în mine l-am denunţat deja ca pe un ucigaş al neşansei . nu-mi lasă loc de trecere. nu-mi lasă nici o scăpare. M e călăul meticulos al hazardului.


zidul are o singură fereastră. prin ea zăresc limpezimile tăioase ale libertăţii. aici sau acolo. totul sau nimic. M alege totul. eu nu i-am oferit nimic.


icnetele paşilor spastici se izbesc ca nişte gloanţe de zidul tăcerii mele. teama lui rugoasă ricoşează în mine. îmi amintesc bine că nu i-am promis nimic. dacă din neatenţie i-am promis totuşi ceva, mă va executa fără nici un fel de milă. am ajuns să cerşesc milă şi îndurare pentru că eu pot şi el nu. sau pentru că el poate şi eu nu. nu mai ştiu.


îi măsor tensiunea arterială. el îmi măsoară teama. stăm încordaţi unul în faţa altuia. clipele strălucesc ca nişte licurici muribunzi sub tălpile lui amorţite.

Saturday, February 25, 2006

M cerbul

ziua aceasta pare a fi din metal. zăngănitul ei mă urmăreşte pe trepte, în lift, printre paturile de fier paralele şi egal spaţiate. M se ridică puţin pe coate şi mă priveşte de parcă m-ar dezghioca. de la picioare până în creştet. se opreşte o secundă prea mult cu privirea undeva pe trupul meu. nu mă gândesc unde. M umple salonul cu vocea lui. îmi dă bună ziua. mă întreabă cum mai sunt. bine, îi răspund încurcată, dându-mi seama că eu trebuia să-l întreb asta.


în timp ce-i iau reflexele se preschimbă-n oricine.


îmi simt venele prea vizibile şi fragile gata să izbucnească în sângerare. mă strecor prin spaţiul dintre mine şi privirea lui M. niciodată nu mi-a fost teamă de el, dar mi-am dorit mereu să nu văd dincolo de braţele puternice ale acestui bărbat, să nu aud mai mult decât tunetul vocii lui. reflexele-i sunt abolite. multe dintre spaţiile lui sunt abolite.


la sfârşitul programului mai trec prin salon. M e acum un cerb prăbuşit sub o clipă de plumb. gata, îmi spune pe un ton ambiguu care nu mă lămureşte dacă e o afirmaţie sau o întrebare. da, îi spun şi eu, gândindu-mă că nu mai contează acum dacă e o întrebare sau nu.


spaţiul miroase ascuţit a urină de cerb. acum ştiu că aici e teritoriul unui coşmar în care mă voi întoarce mereu.

Thursday, February 23, 2006

M bomboane

toată ziua M a aruncat în mine cu bomboane. stătea cocoţată pe picioarele ei de fier şi râdea întruna ca şi cum numai asta ar fi susţinut-o în aer. plutea ştrengăreşte pe deasupra noastră călare pe râsul ei pistruiat. am încercat să o prind cu o privire atât de serioasă încât nici eu n-am crezut-o. M chicotea provocând toate ecourile posibile pe coridoarele negre antiderapante.

sunt o insectă albă prinsă în secvenţa adezivă a timpului ei. mă zbat să scap de alb. să fiu văzută până nu-mi pierd toată consistenţa. privirea ei fâlfâie prin mine. îmi simt ochii fierţi. opaci.

cred că am spus ceva nepotrivit. bine că nu s-a auzit nimic. acum hohotesc şi pereţii chircindu-se. plăcile de faianţă cad ca nişte bucăţi imense de biscuiţi livizi. eu sunt strivită şi responsabilă de toate acestea.

M are nişte incisivi enormi care muşcă din durere ca dintr-o vată de zahăr.

mi-e teamă de râsul ei ca de o pantă abruptă. dacă alunec puţin mă trezesc jos de tot printre bomboane şi cioburi de oglindă.

Wednesday, February 22, 2006

M nodul

sfârşesc prin a mă spânzura de un clopot.


nu pot să merg decât într-o lume a picioarelor. respir în lumea plămânilor. fac infarct în lumea inimilor obosite.


la capătul realităţii e un nod umed. nu pot să-l desfac cu unghiile. nici cu dinţii.


azi M, în loc să fie un bărbat în toată firea, se împrăştia sub ochii de cărbune ai iubitei. i-am luat împreună. doi în una şi aceeaşi dramă. maşinăria de produs fiare e mereu nesătulă.


trag de frânghie ca de intestinul unui animal sacrificat pe altarul neputinţei. mă înfăşor în mielul cald ştiind că asta e o cruzime admisă.


M nu înţelege nimic. e ca un arc rupt. ea se apleacă asupra lui. nu am văzut-o altfel decât aplecată asupra lui ca un copil asupra unei mingi de ciment. îl rostogoleşte cu greu spre clipa următoare. nici ea nu pricepe nimic. crede că totul va trece ca o răceală. câteodată îi stă înfăşurată ca un fular în jurul gâtului. eu mă gândesc la plăcuţa lui cu şuruburi. nu pot să zâmbesc deloc şi asta mă irită cumplit pentru că până acum întotdeauna am zâmbit, chiar şi fără motiv. acum îmi rod nodul în faţa lor. M se smulge din înfăşurare. îi aud vertebrele zângănind. tot ca un arc rupt e.


când ies din spital realitatea mi se târeşte pe urme ca o râmă lipiciosă şi maronie.

Tuesday, February 21, 2006

M post-it

la prima oră
am lăsat aceste întâmplări să tragă şapte piei de pe mine, să-mi mănânce suprafeţele. foamea lor trebuie hrănită cu descuamările noastre. sunt liniştită în miezul meu. stau în lotus un timp. îngerul păzitor îşi tot face treabă în jurul meu.


ora 6:30
am uitat când e ziua lui. acum îmi dau seama cât de puţini oameni ating. poate că şi lor li se iau cele şapte piei. poate că şi eu sunt numai o întâmplare. nici atât, ar spune acum. de fapt îmi place să-mi spună că nu exist. îmi place că mă scoate din iluzie cu un singur cuvânt.


ora 8
îngerul păzitor se plictiseşte şi mă aruncă în apă. sau în maşină. sau în faţa trenului intercity dintre oraşele noastre. mimez disperarea. niciodată nu am mimat orgasmul. am avut noroc.



ora 8 şi ceva
picioarele mă duc singure ca nişte vaci care ştiu drumul spre casă. o să ajung undeva unde lumea nu are picioare şi întâmplările au ajuns până la carne, până la sânge, la mamă, la tată, la embrionii lor blestemaţi. îmi proptesc un zâmbet pe chip. salut. îngerul rămâne la poartă. M e aici cu ochii ei în flăcări. mă arde o clipă, dar mă clătesc repede numărând bucăţile de faianţă.



între timp
M are un tată adevărat care l-a scos dintre fiarele contorsionate ale maşinii. apoi i-a dat sângele lui. mai apoi l-a născut în vana cu apă termală învăţându-l care sunt părţile corpului. M vorbeşte în consoane ciudate. doar tatăl lui ştie ce spune. mmmnnnnttttttt, spune el. şi eu te iubesc, îi răspunde tatăl. într-o zi M m-a privit doar o secundă în ochi. am aflat ceea ce tatăl lui ştia de la început. M e închis acolo în el. hai să-l scoatem afară la lumină, mi-a spus. hai. şi i-am arătat lumea. şi lumea se amesteca în el cu ceaţa morţilor. apoi i-am arătat că durerea e doar un coridor de trecere. apoi a scris t a t a , de mână. apoi a scris M. apoi i-am recitat „scrisoarea a treia” şi l-a văzut pe eminescu zâmbindu-i din spatele memoriei. cuvintele se rotunjeau în cântec. M are un tată adevărat care i-a născut în fiecare zi şi noapte câte o lume. acum e obosit, dar M îi zâmbeşte. unii spun că râde prea mult, dar eu ştiu că are motive.


ora 14
îngerul mă ia de la poartă şi mă duce în copilul meu. rămân acolo până mâine când mă întorc să inventez o nouă zi pentru M.


miezul nopţii
am uitat când e ziua lui. am uitat că nu exist. mă trezesc în toiul nopţii alungându-mi trupul din vise.

Sunday, February 19, 2006

M - Roata dinţată

Mă trezisem cu sentimentul acut că fac parte dintr-un angrenaj. Dacă nu-mi deschideam ochii exact în acel moment, nimic din acest complex uriaş nu ar mai fi funcţionat. Pentru o clipă am fost tentată să-mi ţin respiraţia, dar imediat după aceea mi-am amintit că sorocul nu se împlinise şi că aveam stomacul gol, dincolo de uşă era un puhoi de oameni bolnavi care mă aşteptau într-o resemnare de-un verde murdar şi că iubitul meu nu m-ar fi recunoscut niciodată în starea asta precară… trebuia să deschid ochii. I-am deschis rănindu-mă de lumină.

Eram o roată dinţată.

Femeia imensă în halat bleu-ciel era deja acolo şi mă privea cu un rânjet larg binevoitor încercând să-mi facă pe plac. O ghiceam sub pielea ei bine întinsă peste faldurile tonice şi excesive de carne, o ghiceam plictisită şi plină de obidă că trebuia să-mi aducă ceaiul şi ouăle sleite . Mă tot întrebam când au timp să le facă de se răcesc în zori. Poate aşa sunt de la început, din prima secundă se sleiesc miraculos pentru a păstra acest ansamblu de diformităţi înconjurătoare bine îmbinat.
-Nu are zahăr . Ceaiul. Nu are zahăr, îmi repetă ea aproape şuierând în efortul de a nu-şi pierde zâmbetul printre dinţii prea mari , deşi dacă aş fi privit-o mai bine pe faţa ei mare şi roşie se insinuase o mică şi umană asimetrie.
-Nu-i nimic . Mai bine aşa. Ce să ne mai îndulcim degeaba, i-am spus ştiind că risc să ascult o rafală de fornăituri care însemnau că râde cu poftă. Mă zgribulisem de tot. Nu mai priveam. Cred că nici nu am mai avut ochi pentru o secundă, dar simţeam aerul greu din camera prea verde, uşa prea albă, articulaţiile inflamate şi artrozice ale celor de dincolo ţăcănind ca un imens metronom chiar în stomacul meu chircit de durere.
-Lăsa-ţi-le aici, mulţumesc, am rostit pentru a mă salva într-un final, şi imensa femeie se scutură de câteva zâmbete supraadăugate , apoi plecă uşurată înjurând în gând pe toţi tâmpiţii aştia de mucoşi care nu fac toată ziua nimic pe când ea..

Ceaiul era într-adevăr fără zahăr. Cred că era chiar şi fără ceai, dar era fierbinte şi avea gust de cazan.



M.- nume, prenume, sex, vârsta


Părul ei de culoarea focului se revărsa mătăsos peste spătarul scaunului umplea toată privirea mea şi a celorlalţi, apoi aprindea coridorul lung pe care se târa un şarpe negru de mochetă antiderapantă. La început nu i-am văzut decât această văpaie care mirosea a flori grele incitant şi liniştitor în acelaşi timp.
-Credeam că a venit primăvara, i-am spus , dar vocea îmi suna de parcă ar fi fost din mase plastice.
Ea mă privi atunci pentru prima oară de sub părul ei roşu . Se porni o ploaie stranie care îngheţa în aer picurii preschimbându-i în ace transparente până atingeau pamântul înfigându-se în tăcerea noastră ca într-o coardă. Nu mă aştepatm să mă menajeze, să-mi dea un răspuns politicos, deşi acum aş fi dat orice ca să se întâmple asta.
-Nu, n-a venit, rosti ea cu un calm desăvârşit întinzând pe faţa mea liniştea ca pe o cremă uşoară de zi.

Simţeam un fel de jenă pentru că ştiam atât de multe despre ea. Îi ştiam numele prenumele data şi locul naşterii domiciliul, ultimul ciclu… îmi părea rău că ştiu toate acestea dinainte şi tare mult aş fi vrut să le ştie şi ea despre mine. Îmi venea să plâng de ciudă că ea nu-mi ştie numele sau prenumele, că nu-i păsa de starea mea civilă numărul de sarcini naşteri sau avorturi. Îmi era ciudă că eram doar un halat alb ca o pată aproape invizibilă pe aerul ei roşu aprins.
Mâinile alunecară uşor pe roţile imense şi în următoarea clipă se întorsese spre mine, îşi înfipse privirea ca o săgeată de catifea în ochii mei spălăciţi, zâmbi detaşat, îmi întinse mâna cu manichiura perfectă şi se prezentă cu nume şi prenume deschizând simplu ca pe o umbrelă o prăpastie între noi. Am realizat că tentativa mea de a-i spune doar prenumele ar fi echivalat cu a mă arunca în hăul tocmai deschis. M-am prezentat cu numele întreg , adăugând la urmă,” medicul dumneavoastră de salon”, care a sunat ca şi cum eram de la room-service sau chiar mai rău. Cred că a mai spus ceva de genul „mă bucur”, sau „îmi pare bine”, o formulă pe care nu am mai auzit-o pentru că încercam să-mi amintesc că eu sunt rotiţa dinţată şi trebuie să funcţionez ca unsă spre binele tuturor, până una alta.

Sunday, February 12, 2006

atac de panică

stă ghemuită într-un colţ. e în panică. spaţiile o înghit. interiorul ei o înghite. se agaţă de umbre şi de câteva linii negre de pe zid. libertatea aceasta o sperie până la moarte. simte că se descompune în mii de particule între care nu mai există nici o legătura. respiră cu plămânii stânşi în pumni. o străpung milioane de ace pe dinăuntru ca atunci când se certa cu el. ca atunci când se descompunea sub ochii lui şi el nici măcar nu observa. stă ghemuită în colţul ei de lume ştiind că nu se poate face nimic. niciodată nu a reuşit să scape de anulare. şi el nu a ştiut niciodată. nici acum.

Saturday, February 04, 2006

Liliana

Dintr-o amintire mult prea vagă picură încă sângele ei.
Muşcăturile s-au văzut mult mai târziu când toţi s-au întrebat unde e jocul.Liliana era o fată cu părul negru şi foarte lung. Avea ochi de căprioară. Parcă mereu ar fi vrut să întrebe ceva. Ar fi vrut să ştie când.
Într-o zi a devenit mama lumii acesteia de embrioni înghesuiţi în tăceri.

(Colega mea de bancă a murit cu o andrea înfiptă în uter. Acum numele ei poartă stigmatul unei generaţii întregi de morţi.)

Din fiecare cer implorat cade o ploaie ce-i spală păcatele. Liliana e atât de frumoasă, dar acum o înlocuieşte un ţipăt. O aud strigându-mi un nume din pântecul unui prunc uriaş.

(A iubit doi bărbaţi, dar nu a iertat-o nici unul.)

Tramvaiul trece cutremurând ultimul ei urlet, trece peste ultimul ei sânge care i se scurge din vagin împreună cu toate vieţile ce i-au locuit trupul.Atunci a plecat. Chiar atunci, cu tramvaiul nr1 care trecea prin faţa gării, ea a plecat mai departe luând şi embrionii fiebinţi ai iubirii cu ea.

încă puţin

Cuvintele acestea sunt doar nişte gheare agăţate de marginea vieţii. Ştiu că într-o zi voi uita şi-mi voi da drumul în prăpastia aceea fără Dumnezeu. Acolo nu plânge nimeni. Acolo ne cresc pietrele pe dinăuntru. Tu mi-ai spus că nu ştii unde e. Înlăuntrul nostru e în Dumnezeu. Ar fi timpul să ne iubim fără să ne mai smulgem din tulpinile pe care ni le-a dat.

Crezi că nu ştiu că uneori eşti o ploaie? Crezi că nu ştiu că mă surp din tine şi înghit tot mâlul tot întunericul tot ecoul? Crezi că nu ştiu?

Mai rămân puţin aici suspendată între certitudini. Mai rămân puţin aici în visul tău nisipos. Apoi mă prefac într-o apă oarecare şi trec.

Friday, February 03, 2006

o zi bună

Spitalul îmi înghite gândurile. Încerc să plec, dar simt că nu pot să mă iau de tot din acest loc. Azi mi-a rămas acolo mersul lipit de mersul obosit al mamei lui târşind în urma căruciorului întreaga ei vină de femeie. Pentru ce plătim ? El îmi înalţă un zâmbet atât de amar încât îmi doresc să orbesc. Simt cum pătrunde ca un ac fierbinte în conştiinţa mea leneşă ce se scurge pe deasupra lucrurilor. O zi bună, îmi spune. Şi ţie, mă bâlbâi încercând să-l privesc . Mulţumesc, îmi spune sfâşiindu-mi toate amintirile despre lume.

Plec. Între timp o cioară se aşează pe pervazul salonului. Are o sută de ani . Cred că mă ştie de când m-am iubit cu umbra ta în prima pădure.

Thursday, February 02, 2006

jurnal de fiecare zi şi noapte

Mergem. Nu ne pasă până unde. La ora la care ajungem unii aproape că nu mai au picioare, alţii nu mai au glas. Le împrumutăm dintre ale noastre. Acum ei ne urăsc pentru că prea le suntem prea asemenea. La prânz aflăm că nu mai există de mult soarele vertical care ne-ar fi putut anula umbra . Că s-au schimbat totuşi unele lucruri. Prescriu o reţetă pentru calmante destul de puternice. Pentru câteva clipe îmi asum responsabilitatea. Apoi văd un abur în colţul gurii lui şi-mi pare un surâs. Nu înţelegem nici unul nimic, dar ciudat cum nu suntem deloc angoasaţi. Luăm la rând toate ce ni se dau. El şi-a uitat numele între fiarele contorsionate ale caroseriei. Eu îi îmblânzesc nesomnul cu orice apuc.

După amiaza cireşul din vis îmi fură tot sângele .

Pe când mă trezesc e deja seară. Mi-e dor de trupul meu sănătos, de tălpile mele adevărate. Serile au mirosul lor feromonic. Te incită ca un voal pe un obraz de cadână. Mi-e dor de dansul de trupul şi de tălpile mele. Dar acum locuiesc în debaraua sufletului tău de bărbat. Îţi spun doar ca să ştii, toate aceste lucruri au plămânii mei. Pereţiii aceştia albi ştiu când vine noaptea şi respiră adânc din aerul nostru amar şi captiv.

Esenţial este ca în fiecare noapte să uităm câte ceva. Dimineţile apar ca nişte lebede dintre uitări.