poem care nu ar fi existat

am trecut pe roșu. am ajuns aici unde tot ce există face podul de sus. aici unde mușchiul lumii se încoardă și cântă.

am auzit că tanti veta a făcut un copil din plastilină. copilul suge lapte din calea lactee. a crescut mare cât un mormânt.

zilele astea seamănă între ele. viețile noastre seamănă. mă gândesc să nu mă mai mișc poate lumea mă va lăsa în urmă. inutil. sunt tot aici în prima linie. îmi cad stele în cap.

aveam o minge de foc. o loveam de pământ și provocam cutremure aurii. luam bucăți din lună și tropoteam cu ele pe scările blocului. îmi imaginam că vii. roți imense îmi zdrobeau gândurile de câte ori te așteptam. țin minte perfect că murise un poet. noi ne iubeam și pentru el.

i.

au uitat pereții în mine. ziduri albe imitând imacularea.
nu aș putea pleca de aici. nu există nimic dincolo. eu nu exist.

aș vorbi cu tata. i-aș spune că am întârziat puțin. sau poate el s-a cam grăbit.

nu mai vorbesc cu nimeni. am auzit multe povestiri despre accidentele rutiere despre căderile de la înălțime și accidentele prin plonjon în apă. am auzit cum noaptea sfarmă timpanele și ascunde clipele. nu am vrut să aflu cum. nu am vrut să aflu mai mult așa că am tăcut și am așteptat în peretele meu de carne și sânge.

unii cântă cu voce tare. nu am de gând să-i opresc.

am primit o scrisoare de la emil. mi s-a părut împăcat. nu am avut ce să-i răspund. puteam să-i spun că nimeni nu știe că locuim în același poem ca niște gâze într-o picătură de chihlimbar. frumusețea lui e să moară non stop. nu i-am spus nimic. știe că nu exist

cai negri

cai negri
zăpada mirosind a urină

undeva cancerul își desface brațele ca o caracatiță
și țipă în oameni la întâmplare

trec ușor în ritmul calului negru
nu vreau să-mi fie teamă
nu mă gândesc la nimic
număr unu doi trei patru
potcoave trâtite de șosea
nu mai trece nicio mașină
niciun tren

nu mă gândesc la nimic
am nevoie de pacea asta a câinelui care latră în urma mea
el știe că e bine să latre
nu toți oamenii îl aud
nici toți caii negri care duc undeva
călăreți oarecare


nu îmi amintesc nicio clipă mai blândă ca aceasta

doar câteva lucruri

atât de puține lucruri. un fier de călcat o brățară
prelungitorul electric
fața de masă cu moș crăciun
fereastra pe care am scris la mulți ani
2012

am ajuns de unde am plecat.

doar câteva lucruri fac diferența. oglinda
pe care am primit-o de la un prieten
în ziua în care am scris poemul despre orbire

nici acum nu văd altceva

doar câteva lucruri. cana de ceai pe care e desenat un înger verzui
și pe verso scris caligrafic pentru cea mai bună prietenă
masa de stejar
tamburina de la steve
un om de zăpadă din polistiren
câțiva îngeri mici din sticlă

și faptul că nu mai aștept. nu mai aștept.

ultimul cântec

am descoperit ultimul cântec
nu-i urmă de tristețe în el


doar oameni care-și acoperă graba cu paltoanele lor negre
străbătând iarna ca niște stoluri

totuși
un soare costeliv mușcă din ultima noastră duminică

eu aici

eu aici. dacă mă ridic pe vârfuri ajung foarte sus
dar nu mă ridic
am grijă. de multe ori Dumnezeu ne dă oameni în grijă

nu știu cine sunt. azi te-am întrebat de două ori apoi am tăcut
probabil că nici tu nu știi

am eliminat toate semnele triste
am lăsat un loc liber acolo unde lipseau oameni

cântec

încercarea mea de a salva ce se mai putea salva
a eșuat
șosele umede sunt peste tot
ca niște șerpi uriași

acum sunt aproape de tine
îți iau pulsul
și dansez în secret
pe ritmul arterei tale radiale
unele cântece se compun din întâmplare
în momente ca astea
când doi oameni
unul muribund și celălalt salvator
ajung să se cunoască pe șoseaua umedă
învinețită de neoane