mi-e tare dor de tata

mi-e dor de tata.

acum sunt mai departe de lucruri. e greu până te prinzi că nimic nu e nou
nimic nu e vechi
toate sunt mai aproape sau mai departe

acum lucrurile au devenit toate departe
şi toamna asta e departe
tata e ghemuit la infinit în sicriul lui de stejar

de ziua lui i-am luat un training albastru.
cred că e singurul cadou pe care i l-am făcut.

mai e puţin şi se termină. eu sunt mică şi tot mai departe
ochiul lui abia mă mai vede. toamnele durează o secundă
cât un zâmbet la fotograf
şi gata

toate aceste cărţi cu numele tatălui meu pe copertă
toate aceste însemnări cu pixul pe margine
ore întregi de iubire de oameni
ore întregi de curiozitate
ore întregi de mirare

toate sunt ca noi
dar foarte departe

un cântec, ceva

mă simţeam atât de frumoasă
în felul meu tăcut
ezitant şi stângaci
simţeam că strălucesc atunci
în ziua aceea
nu eram formată din cap trunchi şi picioare
eram un gând
o părere
un fel de cântec din care tu făceai alte cântece

cred că mă simţeam ca o simfonie cumva

în blugii mei strâmţi şi tricoul meu lung până la genunchi
eram un cântec din care tu puteai să te alcătuieşti

avem noroc

avem noroc
că moartea nu se poate scrie.
am ajunge să citim numai moarte.
am ajunge să iubim numai muribunzi.
locurile de joacă s-ar tranforma în pietre.
pietrele s-ar transforma în pietre.
am arunca în noi
cu noi.
am arunca în noi
cu copiii pe care i-am culege toamna
din câte-o salcie.

totuşi

ce noroc avem
să scriem numai şi numai din dragoste
să murim din dragoste
să facem dragoste din dragoste
şi copii din dragoste.

ce noroc avem că vine toamna
şi se aşează blând
pe noi
şi noi o iubim
şi ne iubim
şi toamna se miră.
copiii noştri se miră.
cum de avem atâta noroc
să nu scriem moartea
ci să o trăim în repetate straturi
până când reuşim să o disimulăm
sărbătorind tot felu de chestii.

uneori ne bucurăm din te miri ce.
copiii noştri
care ştiu totul de cum îi naştem
se miră.

în orice caz
noi avem un mare şi nesperat noroc
că nu trebuie să vorbim deloc despre moarte.