Wednesday, March 30, 2011

mâine nu va întreba nimeni de tine

mâine nu va întreba nimeni de tine lucrurile se vor întâmpla ca de obicei voi trece pe galben când va veni ora nu voi spune nimic poate voi rămâne cu ochii pironiți în pământ și pământul va înflori ca un trup timpul se va acorda pe neașteptate cu noi pentru prima oară vom fi perfect sincronizați poate vor fi unii care vor cânta în metrou fără să știe nimic despre tine alții vor cumpăra narcise galbene poate că în aer va fi un fel de muțenie trupul tău va arde greu ca un lemn verde cu siguranță vor fi unii care vor aștepta ca de obicei

Tuesday, March 22, 2011

cine ești

cine ești
de ce nu-mi amintesc de tine
care e treaba cu liniștea. de ce o aud mereu
când ești aici

cine ești
de ce nu mă auzi
cum se cheamă casa aceasta
din piatră pe care nu mi-am dorit-o
unde e casa mea
unde e trupul meu limpede rece

cum se numesc treptele astea spre zid
de ce taci când toată lumea tace
de ce e rupt aerul ăsta
cum se numesc copiii noștri de piatră
cum se numește grădina asta
spatele blocului
metroul
tramvaiul galben

unde sunt toate lucrurile
și toate ființele

care e numele tău
cine ești

Thursday, March 17, 2011

2

în poze nu ți se vede ochiul. ești împăturit la dungă
arăți proaspăt. încerc să-mi aduc aminte unde erai
în anul 2 mii

nu poți să știi nimic despre mine. nu știi
cum am născut în câmp ca o țărancă
apoi am alunecat ca un glonte prin mintea bărbaților
am avut grijă de somnul unora
de moartea altora
am numărat la infinit în saloane cumplite
verzi
am ascuns teama în noptiera de fier
am ars toate scrisorile de dragoste
apoi le-am rescris de sute de ori
am ucis și am fost ucisă
nu poți ști mai nimic
despre cum am ajuns aici
după ce am trăit o iarnă întreagă
într-o lebădă cu totul și cu totul din gheață

Tuesday, March 15, 2011

de aici

de aici pot să privesc. dacă adorm
somnul meu stă de pază
dacă mor
moartea mea se înmulțește în întuneric
dacă tac
ca de obicei
tăcerea se lasă în oameni
și îi orbește

Monday, March 14, 2011

nu mă aștept la nimic

habar nu am cum se termină așteptările
săli pline de oameni care numără
în timp ce se nasc și se căsătoresc și fac copii
unii întârziați pierd trenul
pierd startul
alții obișnuiți să aștepte uită cu totul
de călătorie de viață de moarte
rămân încremeniți între linii
pe băncile roșii din plastic

azi am vorbit foarte puțin.
te-am așteptat un timp. ai venit
singur
fără trup
fără suflet
cu o servietă grea
din marmură
m-ai pătruns cu un icnet
apoi ai lăsat robinetul să curgă
mi-am imaginat repede o ploaie
până la urmă
am înghițit ploaia și am continuat
să te aștept

plecările și sosirile mă înspăimântă
au ceva din respirațiile poticnite ale bolnavilor de tbc
au ceva din inspirul și expirul unei lumi
care se crapă când tușește
scuipând toți oamenii și toți norii
de-a valma

m-am așezat pe valiza de marmură
putând în mine embrionul fierbinte
al trecerii tale
nu mă aștept la nimic

Sunday, March 13, 2011

pe vremea asta

de aici febra ta seamănă cu un cal. nechează strident
înfierbântează tăcerea galopează în sus
spre tâmpla unui Dumnezeu de ceară

cam pe vremea asta mă îngrijorez
că iarna rămâne prea mult
că sunt șiruri întregi de vertebre înțepenite
pe marginea șoselei ce duce la tine
și catene infinite îngropate în frig
alcătuiesc esența vieții unora sau altora
la întâmplare
îmi imaginez că am pierdut tot timpul și și toate malurile
caii fierbinți aleargă degeaba
spre raiul cailor
cam pe vremea asta îmi închipui tot ce e mai rău

Saturday, March 12, 2011

e azi

cât de stupid poți să fii când te naști. cum poți s-o iei de la capăt ca un fleț. cum te aștepți ca soarta să-ți dea ceva și soarta nu-ți dă nimic. îți ia mereu. îți ia vederea. îți ia mințile. îți ia pielea trandafirie părul negru sângele. te stoarce ca pe o zdreanță.



nu ai timp nici măcar să te prefaci că trăiești. țăcănitul metreonomului nu încetează deloc. eu cred că suntem unu la unu cu orbirea cu mizeria și cu teama. suntem unu la unu cu strigătul. ceasul bate în noi cu barda. ne taie timpanele și limba. de la o vreme vorbim prin semne și prin batiste albe.



când crezi că s-a făcut în sfârșit liniște, o durere cumplită te împarte în două. te trezești responsabil întins bine peste cerul unui întuneric din tablă. copiii tăi sunt expuși nopților de oțel. încremenești sub respirația unei lumi mai tăioase ca lama. nu înțelegi absolut nimic. viața ta nu face nici cât o ceapă degerată. dar nu-ți mai pasă. vrei un mâine pentru ceilalți. pentru ai tăi. inima ta face parte din raportul de gardă al secției de terapie intensivă. zilele se măsoară cu goana cu galopul secundelor prin tâmplele tale încinse. vrei din tot sufletul să treacă.vrei să fii orice. să fii foarte bătrân. trecut.



e azi. te las să te trezești. să o iei de la capăt. îți amintesc că mai e foarte puțin. ar fi bine să inventezi un cântec pentru noi toți cei care te rănim atunci când suntem. și când nu.

Tuesday, March 08, 2011

am încetinit

am încetinit. nimic nu se compară cu după amiaza asta de dragoste.
în care am lăsat lumea să caute un loc potrivit unde să doarmă
ca un cîine
ca o reptilă verde
ne-am lăsat morții în sertarele iernii
am lăsat umbrele noastre tembele să se cațere pe ziduri
și să urle în felul lor dramatic
obscen

și noi

rămași singuri
ne-am sorbit unul pe celălalt dintr-o sete simplă
năucitoare
necăutând nimic altceva
nerecunoscând unicul moment de suspin
din după amiaza aceasta primitivă.