nopți albe

te-am respirat adânc. aș fi vrut să rămâi. să ne dezbrăcăm trupurile și absolut goi
ca niște umbre fierbinți să facem dragoste direct cu sufletele
să ne jucăm de-a orice.
în subconștientul nostru moartea ar fi crescut ca imbecila
și noi
am fi râs de ea
pentru că nu mai avem nevoie de sfârșit
dacă nu există un început
teoria asta am fi inventat-o în timp ce cântam
într-un mod straniu
din foștii noștri plămâni fumegând
din fostele noastre trupuri îmbrățișate

aș fi vrut să rămâi cumva
ca din întâmplare
abia dacă să ne dăm seama de asta
ci doar să ne întindem foarte mult la povești
ca două babe în fața porții
noi am fi avut șansa să ne asigurăm ieșirea
undeva în culisele lumii
am fi putut să ne spunem adio de o mie de ori
tu mă puteai înjughia de două ori pe seară
și eu
să chicotesc puțin înainte să mor
tu să te sperii de fiecare dată că pumnalul a fost real
și moartea reală

am fi putut să ne înțelegem prin semne
atingerile ar fi fost inventate
nimic fals nu se poate strecura în limbajul ăsta
al lunii prin care noi comunicăm neîntrerupt
despre care se crede că e o limbă sumeriana
dar nu e decât o limba argintie a nopților mele albe

tăcerea ucide

am ajuns prima.
în tine pustiul devenise imaculat.
aveam să urc mult până să înțeleg
cum stau lucrurile. așa. ca o tăcere pe care să o tai cu lama.

îmi amintesc dragostea. de fapt
îmi amintesc un dragon.
nopțile ard
îngustate mult sub aripa solzoasă a iubirii noastre.

îmi amintesc că tăcerea ucide
până la urmă
orice tăcere ucide
din neștiință.

azi au tăiat gâtlejul dragonului
sângele lui a scăldat maidanul
flori de oțel au crescut din asfaltul înghețat
pământul nu mai respira
făcuse stop
sau pur și simplu făcuse o pauză între culori.

nu mă doare nimic. nu-mi este deloc teamă

nu mă doare nimic. am ajuns aici la margine
cu gândul să respir. inutil.
oamenii pleacă acasă. au treburi importante.
autobuze pline cu navetiști
biciclete mari scârțâind încet pe șosea
absolut toți oamenii pleacă acasă


eu sunt o străină în tine

nu-mi este deloc teamă. habar nu am
cum începe toamna
e un moment pe care îl pierd mereu
mă lipesc de pământ și ascult cum vii cum pleci
cum întârzii în mine
ca un miez
ca o sămânță din care să mă nasc
cândva
când absolut nimeni nu se va mai aștepta.

deja

toată această moarte de care mă lipesc cu retina
tot acest foșnet din care înțeleg numai sfârșitul
un sfârșit trist
adică FIN
scris negru pe fond alb.

tristețea blândă și definitivă
tristețea care consumă din oasele noastre ca un câine arămiu
oboseala fructului copt
căderea lui spre arome

mă trezesc plângând încet
împingând durerea ca pe un invalid
ajutând-o să urce trepte în mine
până la capătul vagului

am auzit că există o singură toamnă
nu mai multe

seMn simplu încarcerat

clipa înțepenea. devenea tare. avea caracterul unei roci. spărgea și nu se lăsa zdrobită. durea și nu se lăsa dorită. sau cam așa ceva

îmi rămăsese gustul de pământ în cerul gurii. gust de pământ în cer și o ploaie tâmpită matinală zornăindu-mi în minte. aveam aceeași vârstă cu M deși între noi generații întregi de orbi molfăiau întunericul. mirosea a mazăre și chiftele. pereții stăteau drepți. drepți.

tot ce spun poate fi folosit împotriva mea. tac. zâmbetul lui M se înfige în mine ca un pumnal. tac. ar fi cumplit să-i arăt că mă doare. durerea nu face parte din noi. durerea a cuprins lumea și a încarcerat fibra tare a lupului.

la meteo se anunță o toamnă amânată. se anunță o lipsă în anotimpuri. pentru e M nu contează. zidurile se lipesc de trupul lui extrem de subțire contorsionat sub mâinile orbilor.

în momentul acesta nu pot să-mi iau libertatea de niciunde. de obicei găsesc un cuvânt o fisură o urmă o lacrimă dar acum totul a încremenit. clipa e înțepenită ca un dumicat în gâtul lui dumnezeu.

m-am pus cu lumea

pot să spun că am creat câteva scene de un dramatism extrem
am alungat teama cântând
am dat din mâini și din picioare
am mușcat am zbierat la anotimpuri
știind că ele îmi fură tinerețea.
totuși am iubit excesiv
toamna.
am sărit peste cadavrele dimineții.
lumea s-a pus cu mine
și eu
eu m-am pus cu ea
pe viață și pe moarte
mai mult pe moarte
mizam pe întuneric
mizam pe orbirea mea
pe orbirea altora
dar acum
totul e vizibil
deodată m-am trezit într-un spectru incandescent
îmi ard ochii în cap
timpul s-a dizolvat și curge sălciu prin arterele mele prea vii
aflate la vedere

trebuia să aștept
trebuia să las lucrurile să zbiere
trebuia să mă ascund în regnuri vegetale

lumea se miră.

lumea se vede în sfârșit
și se miră
de propria ei carne
de propria ei voce
de toamna ei
care e și a mea.

am acostat un înger

mă simt de parcă aș fi acostat un înger.

alunec pe treptele nesfârșite ale orașului. vitrinele bubuie de neoane.
ochii îngerului sunt însângerați. vreau să-l scot de aici. să-l scot afară în câmp sau mai bine să-l urc pe un bloc și să-i dau drumul

totul se preface în noapte. nu știu unde naiba să mă mut până în zori. nu am nimic. singurătatea mă mușcă. e o cățea pe care o hrănesc din carnea mea .

nu mai am absolut nimic. decât mersul pe jos.

îngerul a îmbătrânit și s-a trântit pe asfalt. în locul lui o băltoacă. nimic altceva. aș vrea să fiu un câine să-l beau fără să-mi pese. mi-e o sete cumplită. nu-mi pasă.

...

...și voiam să-ți mai spun că mai presus de dragoste e tot dragostea. adică, Dumnezeu.

există un soi de simplitate de care mi-e dor. acea armonie despre care cu greu poți vorbi fără să o tulburi.

restul e un joc. felul în care ne stăpânim teama de a nu fi respinși, felul în care încercăm să ne vindem așa zisele calități sau în care încercăm să apucăm fericirea de sfoară ca pe un zmeu. un joc fără miză. recunosc, îl joc și eu uneori. cuvintele animă sau distrug. tăcerea poate să ucidă. liniștea însă aduce împăcare. de aceea nu mă voi întrista dacă nu-mi vorbești. voi crede că tăcerea ta e o liniște.

ce-am mai făcut de atunci

de atunci nu am făcut nimic altceva
te-am așteptat
uneori timpul făcea tumbe în mine
mă arunca din tren din tramvai din viteza luminii
îmi smulgea inima și mă lăsa pe drumuri
fără un clopot fără nimic
zumzetul verii mă înnebunea până la urmă
mă ascundeam în câini în copacii obosiți de pe marginea șoselei

alteori te așteptam pur și simplu
așteptam în toți acești bărbați înfrânți pe care i-aș fi putut iubi

...

poate dacă m-ai aștepta într-o duminică.

poemul meu de azi

Noi doi (sau în fine)
poezie [ ]
Descrierea lumii, IX


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Catalin Pavel [Catalin Pavel ]

2007-10-08 | |




noi doi
adică dezastrul precedat de
panouri reflectorizante regulamentare
d e z a s t r u

noi doi
adică tu în sala de aşteptare
cu durerea de stomac pe care
femeile o ascund de atîtea ori,
zîmbind frumos atît bărbaţilor cît şi femeilor
obţinînd de la secretariat hatişeriful
necesar ca să petreci în fiecare zi
o oră în oglindă şi una la fereastră
şi eu încuiat în budă la aeroport
ştergîndu-mi faţa de transpiraţia rece a fricii
că n-am să mai apuc să-ţi
sărut ochii şi să-mi închipui
cum barba mea îţi provoacă
o uşoară neplăcere în timp ce
te strîng în braţe ca
un copil o jucărie în vis

noi doi
care n-avem nici un viitor dar sîntem îngrijoraţi de
rombul soarelui de care depindem
în care hidrogenul şi heliul
joacă o nesfîrşită partidă
de barbut

noi doi adică
oraşul ideal în incendiul ideal
şi în miezul lui
fagurele dragostei fizice
cu uşa trîntită a fiecărei respiraţii
şi farul din Alexandria stins la fiecare strigăt,

noi doi adică
literele cifrelor numărului tău de telefon
scamele hainelor tale
unghiile degetelor tale de la picioare
pe care în lumina brichetei
vad că de fapt le mişti încetişor
fără să fi menţionat asta
şi reproşurile pe care ţi le fac
în încercarea de a mă convinge să nu mă schimb eu

noi doi adică
ceea ce ştim unul despre altul:
faţa ta cînd nu mai asculţi ce zic ci urmăreşti în minte un cîntec stupid sau nu
faţa mea cînd nu mai ascult ce zici şi ascult dacă inima bate normal sau nu
faţa ta cu ochii închişi,
atît de tristă încît nu văd cum aş putea să nu te iubesc,
şi faţa mea care trebuie să aibă pe undeva un secret,
pe care eu nu-l cunosc, dar care pe tine te-a atras, şi căruia
îi eşti recunoscătoare cînd apare din cînd în cînd,
astfel convingîndu-te că nu mă iubeşti degeaba

noi doi adică
scrisorile mele de dragoste
scrise peste scrisorile tale de dragoste
mie fiindu-mi dor de tine în
aceeaşi secundă în care ţi-e ţie dor de mine
ceea ce produce un curent de zece microamperi
suficient ca să zbîrlească mustăţile bazilonilor

noi doi adică
acea lume factorială
alcătuită din mine şi din tine şi din
supărarea noastră de multe ori,
cînd sîntem despărţiţi,
şi uimitoarea fericire pe care o putem scoate uneori
din ceea ce pentru unii este doar
o după-amiază împreună

noi doi adică
lipsa noastră de noi doi
în cantităţi suficiente
o lipsă care nu se împlineşte nici măcar de sărbători
o lipsă care este permanentă
de aceea noi doi
ne simţim atît de rău
din ce în ce mai rău
pe măsură ce această lipsă
continuă să nu se transforme
într-o prezenţă strigătoare la cer,
nemaipomenit de fastuoasă, sfidătoare, stufoasă
care nu recuperează nimic, nimic
şi piramida viitorului nostru
va rămîne incompletă fără pietricelele
cîte unei marţi, cîte unei joi

noi doi adică
glumele pe care eu trebuie să le fac
ca să nu zic o prostie
şi care se dovedesc prostii şi mai mari,
şi plînsul tău ca să nu taci
care se dovedeşte mai lung decît orice tăcere

noi doi,
adică nici o întoarcere posibilă,
adică mai departe e blocat
adică staţionarea interzisă
şi singura soluţie e să părem că ne certăm atît de violent
încît chiar şi poliţia să se jeneze să ne pună vreo întrebare

noi doi, adică
o întîmplare petrecută în două jumătăţi
cîte o jumătate de întîmplare
la fiecare sută de ani şi mie de kilometri
pînă cînd cele două jumătăţi
se dovedeşte că nici măcar nu se
potriveau iubito
ca să vezi ce au făcut filmele din noi
da, întîmplarea noastră
se nepotriveşte
şi mecanismul în loc să meargă uns
şi să producă tablă zincată
merge greşit şi face oameni fericiţi,
doar doi oameni,
ce-i drept, şi
tot la fiecare sută de ani şi
mie de kilometri

noi doi,
sau în fine

uite

uite
ți-am lăsat un semn aici
între specii
am lăsat o urmă pe care numai tu s-o găsești
într-o zi
când va veni iarna
sau va veni timpul

distanța face din noi un fel de lupi
singurătățile noastre umblă flămânde
pe străzile unor orașe dispărute de mult
eu ți-am spus cândva
frumusețea e să ai o umbră de piatră
dar tu
tu să te strecori prin toate zidurile
prin toate ruinele astea
până ajuns în mine ca într-un templu pe jumătate ars
să spui simplu
uite
și eu să-mi amimntesc totul

gând

nu-mi pot imagina cum toți ceilalți oameni trăiesc fără muzică.

poemele sunt doar pentru poeți. toți ceilalți sunt muți și orbi și fericiți.

nu înțeleg depărtatrea. nu înțeleg multe lucruri.

împăcarea aceasta îmi vine din dragoste. într-o bună zi m-am trezit iubind întregul univers. aerul pietrele cerul asfaltul arborii totul orice. nimic nu ieșea afară din lume. nimic nu rămânea pe dinafara sufletului. nici urmă de teamă. nimic de pierdut. m-am trezit iubind ca un tuberculos la ultima suflare. m-am trezit perfectă în umbra lumii.

așa am trecut prin ziduri. lacrimile au devenit ploi. am trecut și am iertat deși nu era nevoie de iertare. era nevoie numai de dragoste. de răsuflarea mea de femeie.

joc

dela o vreme nu-mi mai imaginez nimic. e ca într-un joc. realități de toate felurile se înșiră ca niște gablonțuri. în mine războaiele s-au terminat de mult. accept. simplu.

îmi amintesc că am citit romanul tău cu un nesaț de care nu aș mai fi în stare. ca și cum viața mea ar fi atârnat de fiecare cuvânt. ca și cum continuitatea ar fi fost esența. am așteptat apoi ca un stâlp. era ceva care vibra în așteptarea mea. ca firele de înaltă tensiune. autobuze întregi cu navetiști veneau plecau trenuir de marfa de calatori personale rapide vapoare avioane orice. toate fără tine. lume se micșora pe nesimțite seara devenea rece. seara devenea pustie. pustiul devenea pustiu și eu înțelegeam aceste lucruri prea bine.
până la urmă mi-am imaginat tot felul de circumstanțe. cum te-au arestat unii crezând că ești vreun luptător în gherila acelei țări cu nume ciudat, cum tot căutând ai ajuns în tibet(fără mine) și te-ai gândit ataât de intens la mine încât simțeam aerul tare și nespus de clar al locului, cum ai călătorit în compania unor oameni care ți-au furnizat materiale pentru încă vreo zece cărți pe care le vei scrie pe malul oceanului în casa de lemn, cândva.


mi-am imaginat că ai trecut gardurile ghimpate că ai jurat că ai făcut dragoste și că ai lăsat urme că ai adus lumea în tine ca să-mi povestești. numai de aceea. să-mi spui cum a fost.

dar acum mă joc altceva. mă joc de-a realitatea. o stupizenie. să nu încerci niciodată.

nu știu cine

nu știu cine a tras linie. cum au apărut aceste ziduri. cum eu ca o iederă nebună
m-am cățărat în vârful lumii am crescut ca o buruiană din zid ca să te pot iubi
mai mult și mai mult și mai mult
până când lumea s-a transformat în piatră
și am cioplit în ea o inimă tare
o inimă pe care să n-o distrugă pustiul din noi

nu știu cine ne-a lăsat afară. nu știu de ce nu ne aude nimeni

am strigat în limba pescărușilor în limba ierbii în limba șerpilor
am fost o lighioană
și am mușcat în carnea lumii
am adulmecat sângele tău oriunde
am adulmecat dragostea în piatră
am sfâșiat cu ghearele întunericul
de câteva ori am rupt liniștea ca să nasc

dar acum nu mai știu

cine a tras linie
cine ne-a lăsat afară
în umbră.

D

sunt moartă. toți suntem morți. ne mișcăm aici anacronici patetici . avem tupeul să ne fie teamă să iubim să ne facem griji și planuri. trupurile noastre sunt carnea și totul e o mare veche ruginită mașină de tocat. urmăm. suntem anihilați din primul moment. suntem viermii unei lumi care se autodigeră. sunt moartă în tine în voi toți. sunt moartă.

dacă m-ai întreba de ce totuși ți-aș răspunde târându-mă cu nesfârșită dragoste. de Dumnezeu.

îmi amintesc totul

nu te întreb nimic. e frig. mi-am aminit unele lucruri pe care aș fi vrut să le uit. lumea asta e făcută din cicatrici. suntem oile însemnate cu sânge. suntem o turmă tristă care paște iarba amară.

am ajuns să nu te mai întreb nimic. am ajuns să-mi amintesc totul.

duminicile nu ne mai ajung pentru pace. liniștea sfâșie carnea lumii. ajunsă aici mă tranform în altceva așa cum mi-ai spus am focul în sânge. nu pot să domolesc nimic. nu-ți mai spun despre nopțile în care trupul meu fuge în al tău

ca să plouă.

dezlegare la narcise

nu te îngrijora au crescut garduri din oameni. fiecare cu treaba lui de exemplu eu am de păzit acest trup de luni până vineri. duminică asmut aerul în plămânii înfloriți ai vecinului de salon. au adus narcise galbene. le-au pus în vaze de sticlă. azi a fost dezlegare la galben. nimic nu-mi amintește de tine. nopțile au devenit un fel de borne acum nu se mai numără zilele ci nopțile e mai bine așa visez o primăvară de sticlă într-o vază de carne. visez narcise izbucnind din trupul unui Dumnezeu înmărmurit

mâine nu va întreba nimeni de tine

mâine nu va întreba nimeni de tine lucrurile se vor întâmpla ca de obicei voi trece pe galben când va veni ora nu voi spune nimic poate voi rămâne cu ochii pironiți în pământ și pământul va înflori ca un trup timpul se va acorda pe neașteptate cu noi pentru prima oară vom fi perfect sincronizați poate vor fi unii care vor cânta în metrou fără să știe nimic despre tine alții vor cumpăra narcise galbene poate că în aer va fi un fel de muțenie trupul tău va arde greu ca un lemn verde cu siguranță vor fi unii care vor aștepta ca de obicei

cine ești

cine ești
de ce nu-mi amintesc de tine
care e treaba cu liniștea. de ce o aud mereu
când ești aici

cine ești
de ce nu mă auzi
cum se cheamă casa aceasta
din piatră pe care nu mi-am dorit-o
unde e casa mea
unde e trupul meu limpede rece

cum se numesc treptele astea spre zid
de ce taci când toată lumea tace
de ce e rupt aerul ăsta
cum se numesc copiii noștri de piatră
cum se numește grădina asta
spatele blocului
metroul
tramvaiul galben

unde sunt toate lucrurile
și toate ființele

care e numele tău
cine ești

2

în poze nu ți se vede ochiul. ești împăturit la dungă
arăți proaspăt. încerc să-mi aduc aminte unde erai
în anul 2 mii

nu poți să știi nimic despre mine. nu știi
cum am născut în câmp ca o țărancă
apoi am alunecat ca un glonte prin mintea bărbaților
am avut grijă de somnul unora
de moartea altora
am numărat la infinit în saloane cumplite
verzi
am ascuns teama în noptiera de fier
am ars toate scrisorile de dragoste
apoi le-am rescris de sute de ori
am ucis și am fost ucisă
nu poți ști mai nimic
despre cum am ajuns aici
după ce am trăit o iarnă întreagă
într-o lebădă cu totul și cu totul din gheață

de aici

de aici pot să privesc. dacă adorm
somnul meu stă de pază
dacă mor
moartea mea se înmulțește în întuneric
dacă tac
ca de obicei
tăcerea se lasă în oameni
și îi orbește

nu mă aștept la nimic

habar nu am cum se termină așteptările
săli pline de oameni care numără
în timp ce se nasc și se căsătoresc și fac copii
unii întârziați pierd trenul
pierd startul
alții obișnuiți să aștepte uită cu totul
de călătorie de viață de moarte
rămân încremeniți între linii
pe băncile roșii din plastic

azi am vorbit foarte puțin.
te-am așteptat un timp. ai venit
singur
fără trup
fără suflet
cu o servietă grea
din marmură
m-ai pătruns cu un icnet
apoi ai lăsat robinetul să curgă
mi-am imaginat repede o ploaie
până la urmă
am înghițit ploaia și am continuat
să te aștept

plecările și sosirile mă înspăimântă
au ceva din respirațiile poticnite ale bolnavilor de tbc
au ceva din inspirul și expirul unei lumi
care se crapă când tușește
scuipând toți oamenii și toți norii
de-a valma

m-am așezat pe valiza de marmură
putând în mine embrionul fierbinte
al trecerii tale
nu mă aștept la nimic

pe vremea asta

de aici febra ta seamănă cu un cal. nechează strident
înfierbântează tăcerea galopează în sus
spre tâmpla unui Dumnezeu de ceară

cam pe vremea asta mă îngrijorez
că iarna rămâne prea mult
că sunt șiruri întregi de vertebre înțepenite
pe marginea șoselei ce duce la tine
și catene infinite îngropate în frig
alcătuiesc esența vieții unora sau altora
la întâmplare
îmi imaginez că am pierdut tot timpul și și toate malurile
caii fierbinți aleargă degeaba
spre raiul cailor
cam pe vremea asta îmi închipui tot ce e mai rău

e azi

cât de stupid poți să fii când te naști. cum poți s-o iei de la capăt ca un fleț. cum te aștepți ca soarta să-ți dea ceva și soarta nu-ți dă nimic. îți ia mereu. îți ia vederea. îți ia mințile. îți ia pielea trandafirie părul negru sângele. te stoarce ca pe o zdreanță.



nu ai timp nici măcar să te prefaci că trăiești. țăcănitul metreonomului nu încetează deloc. eu cred că suntem unu la unu cu orbirea cu mizeria și cu teama. suntem unu la unu cu strigătul. ceasul bate în noi cu barda. ne taie timpanele și limba. de la o vreme vorbim prin semne și prin batiste albe.



când crezi că s-a făcut în sfârșit liniște, o durere cumplită te împarte în două. te trezești responsabil întins bine peste cerul unui întuneric din tablă. copiii tăi sunt expuși nopților de oțel. încremenești sub respirația unei lumi mai tăioase ca lama. nu înțelegi absolut nimic. viața ta nu face nici cât o ceapă degerată. dar nu-ți mai pasă. vrei un mâine pentru ceilalți. pentru ai tăi. inima ta face parte din raportul de gardă al secției de terapie intensivă. zilele se măsoară cu goana cu galopul secundelor prin tâmplele tale încinse. vrei din tot sufletul să treacă.vrei să fii orice. să fii foarte bătrân. trecut.



e azi. te las să te trezești. să o iei de la capăt. îți amintesc că mai e foarte puțin. ar fi bine să inventezi un cântec pentru noi toți cei care te rănim atunci când suntem. și când nu.

am încetinit

am încetinit. nimic nu se compară cu după amiaza asta de dragoste.
în care am lăsat lumea să caute un loc potrivit unde să doarmă
ca un cîine
ca o reptilă verde
ne-am lăsat morții în sertarele iernii
am lăsat umbrele noastre tembele să se cațere pe ziduri
și să urle în felul lor dramatic
obscen

și noi

rămași singuri
ne-am sorbit unul pe celălalt dintr-o sete simplă
năucitoare
necăutând nimic altceva
nerecunoscând unicul moment de suspin
din după amiaza aceasta primitivă.

pace

azi l-am întrebat pe M dacă știe cum arată un ghiocel. e alb, i-am spus. și pentru o clipă a părut că-și amintește.

uneori cred că-l cuprinde o teamă ciudată de neîntâmplare. poate crede că asta a fost tot. viața lui stă suspendată de clipa aceea cu accidentul rutier. stop joc. motoarele lumii sunt stinse.

a fost o tâmpenie să-l întreb ce-și dorește. tocmai asta e. nu-și mai poate dori nimic. mâna dreapta atârnă ca o creangă pe lângă trupul său prelung înfrânt.

în zori l-am găsit pe șosea mergând pe contrasens în pijama și papuci. fulgii de zăpadă cădeau împotriva lui. poate că a fost singurul moment de normalitate. poate că evadarea aceasta este mai mult bună decât nebună. m-am bucurat. lasă-l. lasă-l. libertatea e mai importantă decât normalitatea.

ce vrei ce-ți dorești. pace, mi-a răspuns. am amuțit. m-am simțit ca o idioată. el ajunsese să înțeleagă mai bine decât noi , ceilalți, sănătoșii, normalii.

timpul neinventat

nu cred că inventam liniștea. ea se scurgea printre noi sacadată ruptă. M adusese cu el spaima. tremura imprceptibil sub pătura aspră albastră. mâna dreaptă încleștată pe reverul pijamalei în dungi. ochi mari catifelați de căprioară surprinsă de faruri pe șoseaua de mare viteză. momentul acela care nu ar fi trebuit să existe, dar a existat, deși nimeni nu știe nimic despre el.

și nu cred că aș fi putut să-i inventez lui M un alt timp. ceva despărțise viața de moarte într-o singură clipă.

acum aveam palma lui în a mea. acum liniile vieților noastre devenite tangente compuneau cercuri de pace. și nu conta nimic altceva. trupurile noastre rămase în urmă, cuvintele imposibil de rostit, distanța infinită dintre salon și sala de mese, toate se contopeau în zâmbetul amar a lui M care brusc înțelegea totul mult mai bine decât mine, decât noi toți.

liniște pian liniște

începeam orice frază cu numele tău. litere mari cuprinse de panică. fraze scurte nerespirate. liniște. pian. liniște.

din fiecare om țin minte doar mâinile. mâini aspre puternice uscate atingând aerul cu uimire.

am inventat un instrument muzical de neatins. aștept în holul spitalului. câțiva însoțitori plâng. eu nu le țin minte lacrimile. nu țin minte decât muzica și paradoxala armonie a clipei.

tu nu știi cum încape numele tău în mine ca un embrion strălucitor.

nimic al meu

nimic al meu. trupul acesta din care muști e otravă. am rămas prea mult în urmă. oamenii au plecat acasă. copiii au luat săniile cu urme cu tot.

nimic de uitat. țin minte totul. țin minte cu sângele. durerea curge prin sloiuri în venele mele strâmte.

e mai bine așa. dacă scriam acum cel mai frumos poem de dragoste ai fi înnebunit. știu.

nimic de uitat în afara numelui meu de femeie rătăcit printre lucruri.

libertăți carnivore

zac aici în mine ca într-o prăpastie. tu apari întotdeauna extrem de târziu. obosit tuns cu privirea albă spartă de cine știe ce lighioană. între noi câțiva copii bat mingea de pământ. lutul e moale și mingea sare foarte puțin iritându-i. am albit așteptând. habar nu am câte lucruri se petrec între timp. tot mâine mâine mâine ca și cum aș trăi în celulele unui alergător. dar marginea fuge și ea. nu cu aceeași viteză. dar fuge până când se compensează această întârziere a ta. părul tău lung și cărunt împletește alfabetul morților. am vrut să spun dar nu am spus nimic. schimbăm politețuri. ce mai fac. bine. nu pot să dorm cu adevărat. trupul meu doarme de milioane de ori pe secundă. dar eu nu. sunt cuprinsă de cea mai verticală trezie de cea mai albă trezie dintre toate. în casa mea parchetul naște arbori. e un fel de înălțare spre tine. un fel de a rămâne copac în somnul celorlalți și de a fi carne vie în schimbul de noapte.

numai poeme și kilometri de singurătate

pentru fiecare km plătim cu sângele. într-o bună zi vom trece aproape invizibili pe lângă poarta spitalului și nimeni nu va suna la salvare. noi ne vom întrece cu umbra. vom avea grijă să nu respirăm să nu tresărim nu cumva să trezim morții din ceilalți.

azi am întâlnit numai poeți. recitau versuri interminabile sub o ploaie nefirească de vară. e iarnă. lumea a început să creadă în poeme. asta mă îngrijorează. unii nici măcar nu mai ascultă horoscopul. ne întreabă pe noi. și se știe că răspunsul e întotdeauna în ultimul vers. nesiguranța pluteșteîn aer. lumea așteaptă momentul nostru de inspirație. se aude că sunt mulți dintre noi care mor cu mult înainte de a rosti ultimul vers. dincolo se continuă totul la fel. doar că acolo nimeni nu a inventat teama.

las un loc gol. întodeauna măsor mai mult. pentru singurătate.

în ultimul timp am neglijat urmele de oboseală din mine.drumul acela nu ducea nicăieri. totuși mă gândesc că voi muri în mers. în mersul meu spre nicăieri se ascunde o moarte glorioasă kinetică. de aceea rezist recit și merg mai departe.

azi afost altfel

azi a fost altfel. unii plângeau din senin. m-am mirat puțin. pe mine m-au tuns scurt scurt de tot. am observat că am multe fire cărunte. tu nu mi-ai spus niciodată că îmbătrânesc. ceea ce nu spui tu nu există.

m-au mutat. acum am vedere la iarnă. e și o femeie foarte bătrână care scrie sute de poeme pe hârtia igienică roz. are pungi mari pline cu poezii toate cu rimă și ritm. seara citește cu voce tare. n-o mai oprește nimeni. e iarnă. pletele ei argintii se lovesc de podea după fiecare vers.

noaptea port o botniță de oțel. e frig. întunericul trece printre gratii. îl mușc încet. întunericul sângerează neașteptat de puternic. înghit. înghit. nu știu până când.

se vede printre cărămizi

despre singurătate nu se vorbește. e de neînțeles cerul acesta de ciment. tu-mi visezi libertatea visezi nisipuri care nu se transformă în secunde în minute în ore. eu visez deșerturi. aștept.

nu-ți vorbesc despre unele lucruri. orice rostesc dispare. nu-ți vorbesc despre dragoste. nu-ți spun despre ploi. țin secrete aceste frunze și toamna din ele. ascund carnea ascund trupul meu în al tău .

m-am gândit să-ți dansez să-ți cânt să recompun totul din gesturi. muzica ar fi cea care ar pătrunde prin ziduri ar ajunge ar înlocui pustiul cu sunete. cred că ar fi o soluție să-ți amintesc mușcătura mea. ar fi bine să te trezesc și să te iubesc cu toate aripile întinse așa cum nu m-a văzut nimeni niciodată.

dar nu pot să vorbesc despre singurătate. pot să-ți spun doar că nu innebunesc. se vede printre cărămizi.

față în față

felul acesta de a merge mai departe chiar dacă nu mai ai picioare
felul în care zidești lucrurile în oameni
ritmul în care învii fără să mori vreodată fără să înțelegi sfârșitul
cuvântul tău împotriva orice ar putea să șoptească
nelimitele
lupta cu rădăcinile cu trecutul cu umbra
tăcerea din momentul adevărului
și mai ales adevărul față în față cu toamna

toate acestea

de neînțeles pentru cei obișnuiți cu așteptarea

toamna trece prin ziduri

azi au vorbit mult. în salon umbrele se urcau pe pereți. aveam grijă să nu adorm. avem atât de puțin timp de văzut de auzit. deodată soarele răzbind printre gratii devenise important. nu voiam să pierd nicio clipă. ei vorbeau întruna despre orice. toamna trecea prin ziduri. nu aveam de gând să pierd nimic.

apoi sora șefă a adus o veste. toți au tăcut. nu-mi păsa. murise cineva și nu-mi păsa. mă gândeam că sunt multe frunze care cad multe frunze care foșnesc. portarul înjura toamna mătura și forma grămezi. acum toată curtea e plină de morminte mici și portocalii.

...

tot ce spun despre mine e fals. nu e nimic de spus. îngerul a înlemnit tăcut lângă perete. eu nu exist și nu e nimic de spus despre asta.

....

habar nu am ce caut aici pe trecerea de pietoni. multe mașini care claxonează.
plouă. mă aștept să crească iarba din asfalt. mă gândesc că șoseaua ne datorează puțină iarbă în locul atâtor vieți. am putea respira la semafor. câteva secunde doar cât ar ține galbenul. pe locuri. fiți gata. start.

.,.

am încercat să tac. în urma mea oamenii ardeau ca niște făclii. număram în gând. la infinit nu mai era nimeni

azi m-am gândit că tanti veta și-a uitat făclia în pământ. fața ei de bocitoare aparea disparea ca în teatru cu umbre pe zid.

urme

nu cuvintele sunt cheia. nici toate aceste lucruri care se pot spune.

am adulmecat cadavrul dimineții. rece. extrem de rece
și umed.

există un punct din care nu te mai poți întoarce. există o întoarcere fără punct

am ajutat la căratul florilor pe mormânt. o muncă obositoare de ajutor de gropar. florile miroseau altfel ca și cum ar fi știut

mi s-a părut că las mereu ceva în urmă. ziua în amiaza mare, mergând pe stradă mă întorceam brusc, aveam impresia că am uitat ceva, am scăpat ceva important. copacii de pe margine se foiau în spatele meu, își făceau semne, înfloreau imediat ce treceam.

despre dragoste nu mai aveam nimic de spus. se făcea toamnă și știam. cântai foarte încet. octobre. și alte cântece vechi.

înțeleg că te opui

azi pe dealuri caii ieșeau încet din umbrele călăreților.

am îngenuncheat cândva în tine ca într-un templu de ceață

nu peste mult timp ne vor înghiți șosele și trenuri vom alerga pe linii de fier și de foc
nu peste mult vor asfalta drumul spre înlăuntrul nostru
vor cimenta încrederea unul în celălalt
vor întări legăminte și corzi de oțel vor cânta în locul nostru
nu peste mult din muțenia ta va crește un copac nespus de înalt
un arbore al tăcerii
și asta va fi tot ce ve ne va rămâne

mâinile tale au început să înflorească încet
înțeleg că te opui
înțeleg asta din felul în care ochiul tău înfruntă răsăritul
din felul în care atunci când râd, insesizabil,
tresari
din felul în care alături umbrei mele umbra ta
din care ieși noaptea ca un cal negru
și alergi liber pe câmpia de piatră din sufletul oamenilor

straturi

au inventat un tramvai special pentru noi. cică am putea să călătorim în timp. și invers, timpul ar putea să călătorească prin noi. de asemenea, am putea să avem câte un clopot în saloane. fiecare ar da un semnal când ar ajunge. astfel am afla când a sosit timpul.

ieri o vizitatoare purta în burtă un stol. așa se menține în stare. sunt chiar vorbele ei. așa avea să-și viziteze iubitul un timp în care el putea liniștit să devină transparent. nu făcuse nimeni niciodată vreo aluzie, dar toți începusem să-l cercetăm cu un interes pur meteorologic înainte de ploaie.

la mijloc sunt puși pacienții taciturni. lumina lor arde încet ca un miez. apoi vin straturi întregi de gălăgioși toți călătorii cu bilete mototolite în nevrozele lor anxioase toate vorbele pe care le notează doctorii pe foi cu antetul spitalului toate ciorile și câinii spitalului toată hărmălaia din timpul zilei de lucru. la sfârșit pe margine sunt puse insomniile noastre fluturând necontenit ca niște steaguri.

indepartare

până mai ieri am crezut în depăratre. credeam că, dacă voi merge neîntrerupt voi ajunge departe. departe de tine de numele meu în locuri noi exotice luxuriante ciudate. îmi imaginam tot felul de cântece. pe drum trebuia să învăț să cânt la perfecție la acordeon la chitară la ocarină. aveam în plan să mă îndepărtez atât de mult încât să pot să mă mir fără încetare de oameni de lucruri să nu înțeleg nicio limbă vorbită să fie atât de diferit încât, tot ce știam

adică

toamna ce vine în fiecare zi partea stângă a patului nostru de fier
ochiul tău verde
genunchiul tău însângerat lipit de mine când dorm
cafetiera portocalie
felul tău de a spune ”mai stai” fără să rostești un cuvânt
felul meu de a rămâne în urmă câte o clipă în fiecare zi în speranța că astfel o să mă ajungi cândva
felul tău de a respira ca dintr-un flux în reflux potrivind inima noastră cu valurile mării negre
încetineala din fiecare dimineață
felul în care mereu avem timp pe când lumea se grăbește cumplit
toate acestea credeam că au rămas undeva departe în urmă
pentru că eu am mers întruna.

inutil.

între timp părul tău alb a juns până la pământ
o pasăre călătoare ți-a ciugulit ficatul
ai salvat lumea de mii de ori de atunci
ai adus focul și apa
ai adus toamna
ai reaprins viața ca pe o candelă
până când am ajuns.

sunt aici. în moarte nu există depărtare.

mâine

soarele încinge îngerii de granit. printre pietre viermuiește viața. simt că trebuie să ating totul. dintrodată tăcerea mi se pare finită ca o propoziție. în tăcerea aceasta aerul respiră viața în felul acela primordial târâtor. aș fi avut mii de ocazii să strig. timpul e doar noțiune inventată cu atât de puțină imaginație de cei care vor să amâne moartea sau viața. nu, nu putem să vorbim mâine pentru că mâine nu există. ceea ce este s-a petrecut dejaîn această liniște descreirată de sute de gâze care polenizează mii de flori. mâine nimic nu va mai fi aici. mâine fuge și se deșiră destramă cuvintele putrezește carnea. mâine este un ieri care nu există și nici nu va exista.

o mie de de motive să strig

aș fi avut o mie de motive să strig. trecătorii deveniți isterici rupeau rândurile. vedeam totul de la fereastră. începeam să văd ochi mâini. căldura trupurilor ajungea până la mine. respirația trecătorilor declașase alarma de incendiu. ardea aerul dintre lumi.aș fi avut o șansă o clipă în care strigătul ar fi răzbătut până în stradă. ar fi căzut pe asfalt s-ar fi răspândit pe șosea ar fi provocat accidente în lanț s-ar fi născut copii în ambulanțe blocate în trafic ar fi făcut atac de cord șoferii de autobus ar fi înjurat bancherii și cei de la centrul comercial s-ar fi apucat de fumat taximetriștii și mamele întârziate la muncă.

dar am tăcut am tăcut pur și simplu.

și acum tac.

premiu de consolare

și pentru toate astea am primit un fel de premiu de consolare
am primit o călătorie spre interiorul tău.
drumul trece prin toate momentele de exaltare
ca un mountaigne rousse alcătuit numai și numai din lumină.
uneori totul se oprește ca să pot suspina.
e clipa în care liniștea restabilește rezerva de pace din mine.

nu înțeleg totuși unde au dispărut lucrurile obișnuite
cum ar fi sărutul de dimineața
ceaiul verde
cafeaua
atingerea din întâmplare
tălpile tale reci
floarea soarelui pe care tot ai uitat să mi-o aduci de ziua mea
toate gesturile noastre despre care acum nici nu am putea să vorbim
omul meu pe viață și pe moarte.

am un curaj nebun

aș încerca să fiu fericită. am un curaj nebun. ca și când te-ai arunca din nori într-o găleată. lumea s-ar da la o parte. instinctiv. nimeni nu vrea să fie stropit.

aș avea chef să fluier să ademenesc câinii cu bucăți mari de petale.
aș îndrăzni să spun fluturi la orice oră din zi sau din noapte.
nimic nu m-ar împiedica să arunc cu zaruri în fântână. aș da mereu șase șase. aș câștiga necontenit.
nimeni nici măcar fântâna aia nu ar mai sta în cumpănă. lucrurile ar fi hotărâte din primul moment.
aș avea timp să-mi potrivesc pasul cu pasul furtunii.
aș face copii din flori
aș face coroane din umbre

aș scrie pe asfalt puncte linii puncte
doar ca să nu uit.

examen

nici moartea nu-i mare lucru. e tot un fel de examen. în general oamenii îl trec cu bine. nu prea există școli pentru așa ceva deși ai timp toată viața să înveți să mori.

am îmblânzit ziua asta și acum mă folosesc de ea ca de un câine tolănit la soare. se vede până departe în satul vecin. mă gândesc să mă întorc la țară. mă gândesc să mă întorc în pământ.

nu prea are rost să salvez lumea. nu are rost să vorbesc. nici să tac. există un mesaj mult mai clar în frunză. din păcate așteptarea e obligatorie. așteptarea e oricum relativă. între timp poți fi orice vrei.

timpul nu trece. timpul este

cel mai mult îmi place să vorbim despre îngeri. plânsul meu de acum e inutil. e doar un rest de întuneric din vremea când eram oarbă. de la un timp cred în iarbă. cred în floarea asta crescută în zid.

nu știu cum fac de alunec în cer. nu știu cum fac dar simt că mai este atât de puțin încât nu mai trebuie să ne îngrijorăm. o luăm oricum de la capăt

deși
timpul nu trece. timpul este.

40 de ani. atac cerebral. uneori plătim văzul cu viața.

sirene zbiară în mine. îmi fac mii de cruci. aștept un înger care să-și caute omul. aștept cu nările în vânt ca un animal singuratic.

despre pacea aceasta nu mi-a vorbit nimeni. tu ocupat cu urcatul. eu prinsă în cuiele nopții. niciodată destul de aproape.

nu-mi fac iluzii. vara ne pârjolește măduva. mă gândesc la tine ca la o fântână. setea mea te trezește brusc din uitare.

să nu mă mai lași aici. nimeni nu ne vede așa cum suntem cu îngerii în cârcă. am putea să murim deodată ca niște ca niște lumânări ce se sting din același expir.

oameni care ar trebui să fie fericiți

cunosc tot mai mulți oameni care ar trebui să fie fericiți. îi îndemn să strălucească puțin. le dau întunericul la o parte ca pe-o cortină. unii rămân cu ochii închiși mult timp după aceea. le iau mâinile. fac din ele umbre pe zid. le iau picioarele și alerg zdrobesc timpul sub tălpi și râd. le iau trupul și dansez cu el până la moarte.

cunosc mulți oameni care locuiesc în propria lor carne înnodată peste ochi peste gură și peste suflete. îi îndemn la violet la portocaliu la albastru la verde. le inventez frunze. le dau din clorofila mea. le desfac soarta cu greu ca pe-o conservă veche înțepenită care te taie când o desfaci.

cunosc mulți oameni în care mă tai când îi ating. au cioburi peste tot. au prăpăstii în care nu știu cum să cadă. îi îndemn la câteva clipe de plutire. până jos e zborul e viața. căderea aceasta e viața lor. și a mea.

i. de la nimic

uneori ninge. nu pot să spun de unde. am ajuns pe jos până aici. habar nu am care e numele acestui oraș de cretă. cred că aici moartea e albă. am scris pe jos cu negru i. de la nimic.

am scris o mie de poeme. în toate moartea avea un nume avea locul ei. am scris o mie de poeme toate de dragoste și de moarte.

mi-e dor să tac să nu se întâmple nimic.

pe tine te-am visat stejar

la început am plâns. nu știam cum se numea această singurătate nouă pe care mi-ai dat să o duc undeva oriunde acasă. dar eu nu am casă nu am nimic. sunt la limită sunt la orizont ca o linie moartă între ceruri și între pământuri.

nu știu ce să fac cu ochiul tău verde

am început să compun un aer cât de cât respirabil din tăceri

mulți oameni singuri m-au rugat să adorm lângă ei. le-am visat dealuri și ploi. le-am visat câinele galben. le-am visat orice ar fi vrut ei.

pe tine te-am visat stejar. am încremenit apoi în orbirea ta definitivă.

sunt aici online

sunt aici. cu toate lucrurile înflorind în mine. sunt aici online. am noroc. în jurul meu aerul vindecă secundele soarele doboară nopțile cu un țipăt pescărușii ciugulesc carnea ruptă a deznădejdii. am noroc. am ajuns aici în secolul tău. nu e nevoie decât să apăs pe un buton și totul devine virtual. realitatea e asta în care devenim ce vrem noi. miroase a liliac de undeva.

până la urmă am înțeles. ne mișcăm mult mai bine decând nu mai avem nevoie de trupuri. nu ne doare nimic. am devenit încăpători și excesiv de respirabili. ne suntem vitali înlocuim aerul înlocuim tăcerea cu aceste cântece vechi irlanedeze despre tristețe și onoare.

să nu-ți fie teamă sunt aici. uneori nu poți să mă vezi. devin atât de singură încât nu mă vede nimeni. dar tu nu vei fi singur niciodată. sunt online.

sfârșitul lumii

am auzit că vine sfârșitul lumii. nu știu ce să cred. habar nu am ce-i aia lume. habar nu am ce-i ăla sfârșit.

soarele se întinde deja pe ziduri ca o marmeladă. sfârșitul lumii e micul dejun al soartei. durează cât o înghițitură.

despre moarte nu se mai spune nimic. ar fi greșit să credem că moartea are vreun rol în sfârșit.

despre mine

când îți scriu tu crezi că sunt tristă. dar nu toate poemele sunt de tristețe. unele sunt de dragoste altele despre viață. multe sunt despre moarte. altele sunt transparente. despre mine nu știu ce să-ți spun.

habar n-am pe ce lume trăiesc

habar n-am pe ce lume trăiesc. uneori mi se pare că trăiesc într-o lume a picioarelor. tropotesc de mama focului să mă simt cu picioarele pe pământ. dar tot nu sunt sigură. e o lume în care aripile sunt în plus. zborul se interzice prin lege. căderile sunt la ordinea zilei. și totul din nepăsare.

cine sunt eu să-mi pese? cum de-mi permit?! habar n-am. ți-am spus că nu știu pe ce lume trăiesc. anyway, e o lume în care poeții mor. aripile sunt grele și interzise. toată lumea se trezește târziu. orbirea e necesară. asfalt peste tot. nu călcați pe iarbă. care iarbă?! oricare ar fi. nu o mai călcați!

mâine picioarele mele vor sări peste clipe ca într-o cursă cu obstacole. voi alerga necontenit spre tăcere. coridoare lungi cu mame și fii întinși pe targa unei ambulanțe portocalii. voi asculta ritmul unor inimi care bat în neștire. voi aștepta până-mi va veni rândul. infirmierele vor dezinfecta cât de cât ziua va mirosi a clor.

așa că lumea va rămâne o noțiune incertă. habar n-am cum să mă comport cu ea. poeții se sting printre absențele noastre. noi nu zicem mare lucru. crucile noastre abia dacă pot străbate aerul plin de narcise. murmurăm apusul. zilele par niște cărămizi în care cresc fluturi. poeții răsună din zidurile acestei lumi despre care nu pot să zic. nimic.

narcise

azi noapte am orbit toți ca niște soldați. inima noastră a stat. am albit și am întunecat. azi noapte nu au funcționat unitatea de resuscitare. nimeni nu respira în nimeni.

trupurile noastre au încetat în Duminca Tomii.

nu știm ce a fost după aceea. nu se aude prin ziduri. toată noaptea genunchii noștri au ars ca niște făclii.

spre dimineață cineva a aprins o lumânare frântă. Duminica asta a înflorit în cimitire. nu știm ce a fost după aceea. nu se aude prin iarbă. nici prin narcise.

pescăruș

prima dată am vrut să urlu. am vrut să-ți arunc sufletul meu în față ca pe un scuipat. am vrut să mă rostogolesc la picioarele tale ca o mărgea pe care ai scăpat-o pe jos. am vrut să destram umbra și să mă leg cu ea peste gură. am vrut să te las în urmă să nu mai fiu pur și simplu să nu mai fiu. am vrut să răstorn clepsidra să gâtuiesc timpul să spun gata lucrurile astea au un puls despre care tu habar n-ai. gata sângele meu fierbe și arde sângele meu se lipește de cer și plânge împotriva tăcerii din care tu ai făcut altar.

dar nu am făcut decât să zâmbesc. m-am gândit să ne lăsăm în trupurile noastre care se cunosc mult mai bine să desfășurăm gesturile noastre ritualice de împreunare să ne înghițim liniștea încet în mine sămânța ta rodește cumva te voi duce mai departe în zi în noapte în luni în miercuri în toamnă. la început am crezut că strigătul ar putea să ascută lumea. apoi mi-am dat seama că tu, bărbatul meu ești lama care taie din mine exact pe unde se cere tăiat. tu mă scoți dinntre forme și mă păstrezi ca pe un talisman roditor. tu ești singurul care vede viața mea din moartea mea. ești singurul care nu se teme și nu urlă între distanțe.

la început am vrut să țip. apoi am înțeles că nu sunt decât un pescăruș obosit. și tu ești singura mea insulă.

când te joci

când citești un poem și știi că ai fost acolo. când trece un om prin fața ta și din oboseala lui faci o un cerc și te joci.

au dispărut toate bicicletele din lume. au dispărut toate umbrelele. stau în picioare și din mine crește un zid. am auzit când m-ai clădit. eram acolo și încercam să nu mai plâng să nu te mai supăr cu atâtea incertitudini și cu atâtea cuvinte.

când omul rămâne în tine și tu te întrebi până când. pentru că ești muiere și nu știi că timpul nu contează. viața nu e decât o înșiruire de clipe. tu ca o idioată crezi că e o înșiruire de lacrimi. mereu scotocești prin durere ca printr-un cufăr vechi. scoți rochia de mireasă. o porți zi și noapte până orbești. te joci de-a mama și de-a tata.

drumul e lung. drumul ia tot.

tăcerea nu-i pentru oamenii singuri. ei au cântece neasemuit de frumoase care le redau libertatea de a iubi. ei nu adorm de teamă să nu se sfârșească muzica. ei păzesc armoniile lumii.

când omul trece prin tine și din carnea ta cresc flori și tu nu te întristezi și nu te alungi din lucruri ci te lași în somnul lui. oricât ar fi el de fragil.

arome vegetale

miroase a primăvară. miroase a tine. a trupul tău răspândindu-se-n mine. sunt milioane de flori din care ne compunem cuvintele sunt milioane de arome vegetale în îmbrățișarea noastră.

uneori mă gândesc că inutil să-ți mai spun. din mine nu poți să mai pleci. oriunde ai fi locul tău e aici la capătul pământului în sângele meu.

e o primăvară totală. te simt explodând ca o inflorescență în celulele mele obișnuite cu moartea. lumina se răpândește în artele mele întunecate. ești sărbătoarea sevelor cântecul unei lumi care se trezește dintr-un somn prea adânc.

dragă jurnalule

azi dimineață cineva a ucis un poem. a strigat la el. a strigat în mine. e ora 7. toată ziua va fi gheață la mal. nimeni nu va putea veni . nimeni nu va pleca.

ar trebui să renunț la persoana a doua. ar trebui să mă adresez cel mult cu dragă jurnalule ca o adolescentă cretină. să termin cu ideea că tu ai exista. să încetez.

dragă jurnalule iubitul meu e înalt. iubitul meu e ca un stejar. iubitul meu arde ca o făclie în noapte ca să-mi lumineze calea.

apoi ar trebui să inventez bucurii. să inventez soarele să inventez luna să inventez vederea. am uita să-ți spun că am orbit de mult. am orbit când tu ai plecat. acum stau așa ca o spălătoreasă cu mânecile suflecate și visez cu ochii deschiși. unii strigă la mine să mă grăbesc că am treabă. nu știu să mă grăbesc. vreau să-mi închipui că am tot timpul din lume. amân toată treaba asta cu viața și mai rămân pentru o vreme aici. iubitul meu e amărui. iubitul meu dragă jurnalule e liber ca o pasăre curcubeu. nu am prea mult timp dar pot să-ți spun că iubitul meu are carnea tare. de lup.

mărțișor

am scris tot mai puțin. până la urmă am scris numai o literă. poemele se rosteau singure din carnea mea. apoi am început să-mi pun întrebări și lumea a devenit un cal alb un cal negru. am trecut în galop prin atâtea și atâtea. dar asta chiar nu am cum să-ți povestesc. e ca în visele alea care ți se par lungi dar de fapt nu se întâmplă mare lucru. eu ți-aș spune doar că te-am iubit și tot te-am iubit și asta a fost tot. diferența e că nu mă mai pot trezi din asta am auzit că se moare. încă simt căldura trupului tău aspru străbătându-mă. încă simt că aș putea să nasc aș putea să strig teribil să te strig de unde ești acum să te rețin în mine până tot sângele tău s-ar obișnui cu al meu. îmi imaginez că suntem două fire de mărțișor alb roșu prinse cu un ac de siguranță de un trifoi cu patru foi. uneori avem noroc. alteori strălucim.

poem complicat

dacă aș scrie acum un text ar fi un poem de dragoste ar fi un text lung despre plante despre pietre despre copaci. aș spune cum alunecă zilele prin mine cum le compun oasele din oasele mele cum fac tot felu de calcule supercomplicate din care îmi iese un fel de egalitate. până la urmă adun. scad. înmulțesc. împart. fără vreo logică împart totul cuprinsă de panică. împart ca să nu fiu singură.

ți-am spus că trăiesc într-un melc. ți-am spus. trăiesc într-o infinitate. aș putea să scriu un text despre asta. un poem de dragoste cu o algebră a lui. un poem complicat despre cel mai simplu lucru din lume.

nu călcați pe iarbă

nu mă uit peste umăr acolo ești tu cu toată viața mea cu respirația cu mirarea cu începuturile cu nesfârșirile. am încercat să vorbesc în limba noastră dar n-o știe nimeni. habar nu am unde ești cum îți sunt zilele cum îți sunt nopțile habar nu am cine mai sunt. dar nu privesc în urmă merg înainte. merg pe sârmă. sub mine prăpastia se cheamă timp. ea îmi înghite teama și gândurile îmi fură visele.

uneori scriu poeme cu multe metafore. vine tosa și-mi spune că sunt învechită. îl cred pentru că metafiorele astea sunt doar un scut. unii poeți simt mirosul din spatele metaforelor așa cum eu simt artrozele babelor care au ruj pe dinți.

ceva nu îmi iese. poate ar trebui să mă întorc să te iau de guler să te înjur să-ți spun dobitocule nu vezi că eu sunt ființa ta că avem o singură viață că vorbim o limbă numai a noastră nu ne înțelege nici dracu și umblăm ca orbii și ne-o tragem cu străini și cu muți și cu orbi. poate ar trebui să mă întorc și să te pălmuiesc în tăcere. sau poate să-ți întind o frunză luată din pădurea noastră de foc. naiba știe ce ar fi atunci. eu nu mai știu. merg înainte printre tot felu de zgomote și de norme. nu călcați pe iarbă. nu călcați pe nimic.

știi cum e când e luni

e luni.lumea aleargă și sare garduri.ștacheta e înaltă din fier. picioarele mele sunt din lemn. picioarele mele sunt din nisip. ascult apa din oameni. ascult susurul vieții. știi cum e când e luni și pacienții așteaptă încolonați la ușă. cum stau ca niște lumânări gânditoare. durerile sunt ca niște câini. latră și mușcă și ling. știi cum e când e luni și lumea se întoarce în marea ei oboseală.

mi-aș lua o vacanță în cer. din pădurea noastră au început să dispară copacii.

știi cum e când e luni și lumea aleargă fără să vadă pe unde calcă. când simți că poți lipsi de oriunde. nu te caută nimeni. ești un copac într-o pădure dispărută. și ai o inimă de copac.

strigăt într-un fluture. iarna

orice aș spune ar fi ca și cum aș striga într-un fluture. vorbele ar deveni ușoare prăfoase nimic nu s-ar lega. ar fi iarnă ca într-o biserică de lemn în care sfinții sunt roși de carii. când e liniște ascult cum sunt ronțăiți sfinții și mă bucur. e și asta o formă de viață. toate formele de viață mă bucură. avem timp să ne numărăm teama ca la box. uneori sunt ko. nu mă mai ridic. uneori cineva numără inutil. timpul meu e din piatră. timpul meu a trecut în altceva.

oricum nu se mai citesc poeme. lumea are treabă cu sângele cu furtunile cu schimbarea de climă. catastrofele sunt incitante și lumea se masturbează privind la propriul ei sfârșit.

am ales să iubesc din neștiință. nu știu să fac altceva. nu înțeleg altceva. am ales să iubesc orice ar fi.

bilet de tramvai

am vrut să citesc cartea de telefon. să-mi imaginez oamenii care ar răspunde dacă aș suna. dar nu mai există carte de telefon. nu mai există multe chestii despre care credeam că nu vor dispărea niciodată.

dragostea mea e un cal albastru ce paște muzică. cine ar fi crezut c-o să ne iubim în iarba asta de fier. din când în când ne topim unul în celălalt ca să fim siguri că nimic nu ne mai ppoate despărți. am ajuns să te iau peste tot. te iubesc ca un animal flămând de lumină. uneori aș vrea te rup din mine doar ca să te doresc și mai mult.

ar mai fi tramvaiul galben care nu s-a schimbat. am compostat biletul mic de hârtie. toate locurile sunt la geam. desenez încet o inimă străpunsă de o săgeată. apoi scriu în fiecare zi e toamnă. apoi îmi strâng coapsele ca atunci.

am ajuns. aici e liniște. au dispărut ploile. nu știu cum.

verde cerșit

ori de câte ori am adormit sângele meu a rămas treaz s-a repezit la mine și a mușcat. sângele meu e un animal care se împerechează cu umbra mea. pe ea o iubește. pe ea o crede. eu exist numai pentru asta.

am ajuns să cerșesc verdele. uneori mi se pare de-a dreptul patetic. trăiesc într-o lume de oțel și ciment. noaptea aduc stele în poală mă rog ca ele să existe până când mă trezesc. să nu le ucidă zorile să nu le simtă sângele meu lătrător.

ziua începe cu o rugăciune. am timp să înțeleg mersul respirația albul albastrul altceva altceva am timp să înțeleg iarba și să-i dau pace.

acasă

acasă. nicăieri nu am umbră. m-am trezit cu o mie de sori în ochi
și nici vorbă de orbire. am văzut totul. fiecare foton mi-a agresat retina m-a făcut să cerșesc întunericul.

ziua. casa mea de sticlă. în loc de șemineu
liniște.

devreme. se rupe cerul ca un fruct. zorile vin din dragoste. așa începe totul
cu sfâșierea aceasta de lumină.

cineva. cine ar înțelege că acesta e un cântec de nesfârșită iubire. că fiecare clipă e un miracol. că suntem în acest uter numai și numai din dragoste. suntem fructul unei iubiri nesfârșite.

aici. tot ce începe se termină. asta
la nesfârșit
la răsărit și
la apus.

violet

mi-e dor de tine. să zicem că exiști și că nu ai nicio treabă. aș intra în gândurile tale ca într-o galerie de artă. aș admira ore în șir violetul în rama aceea apoasă. aș adormi pe banca de marmură știind că tu ai insomnii. aș dormi cu somnul tău și aș visa pentru tine.

câteodată lumea te-ar întreba de mine doar din politețe. tu nu ți-ai aminti decât tablouri cu brândușe. ar fi atât de simplu să vorbești despre asta. dar nu florile au devenit o imagine desuetă. așa că ai tăcea din simț estetic din oboseală din întâmplare asta ar deveni un motiv bun ca să mor. sau să mă ofilesc. brândușele trăiesc doar câteva zile. habar nu am câte.

e iarnă. totul e o ficțiune. doar tu ești real. și visul meu violet.

nu mai am chef să fiu tristă

nu mai am chef să fiu tristă. toată ziua am râs ca tâmpita m-am amuzat de ceața asta care se lasă peste noi ca o plapumă. m-am jucat cu lanterna. am aprins-o am stins-o. s.o.s. dar nu mai era nimic de salvat. eu cu întregul întuneric căpiasem.

un uriaș ne creștea într-un lighean. atât de mult am încercat să ies de acolo până am devenit lucioasă și galbenă. miroseam a lăcrămioare. ca un săpun amo. apoi am întrebat cât e ceasul. nu. nu mai era nimic de salvat.


tristețea e ca o ceață. te poți juca liniștit cu lanterna. să nu te temi că vine noaptea să-ți ia vederea. orbirea nu ține decât de tine. de noi. mâine ziua începe cu râsul meu pentru tine. nu suntem singuri. nici întunericul nu există mai mult decât lumina. doar ceața își face de cap cu noi. n-am ce să spun despre asta. ceața dospește și crește ca un aluat.

habar n-am unde sunt. ninge peste tot.

....

nu mă gândesc la nimic. durerea stă la pândă. dar am promis să nu mă mai gândesc. singurătatea asta e o bestie care se arată când o neg. dansez mă iubesc cu lucrurile fac tot ce mi-ai spus. ziceai că singurătatea e frumoasă. dar tu nu ai fost niciodată singur pentru că eu nu am plecat niciodată.

uneori pare un joc. aruncăm cu durerea unul spre altul ca și cu o minge de foc. arde. mă mistuie. dar nu mă mai gândesc. ți-am promis.

în sfârșit

nu mă gândesc la nimic. mi-am dorit foarte mult să-mi iasă chestia asta. să știi că e bine.

tu ești undeva în lumea asta, nu am niciun dubiu. o lume cu atâtea obiecte și forme sigur te conține și pe tine sub o formă sau alta. sunt liniștită. trupul meu e o pacoste. un fel de bolovan de gât. nu trăiesc în trupul potrivit. undeva s-a produs o greșeală. mă simt piatră. știu mulți poeți se simt pietre. nu asta am vrut să-ți spun.

nu știu ce am. scriu poeme cu păsări și fluturi

în nopatea asta o să scriu un poem de dragoste. o să las ninsoarea să plângă în locul meu să crească până la cer până la tine la capătul lumii
o să inventez un cuvânt un emoticon un semn
ceva ce să-ți spună că plâng nesfârșit
că mă mut în tine
așa cu toată zăpada și cu toate păsările

nu știu ce am
scriu iarăși cu păsări și fluturi
cuzăpezi și cu tot felul de briz brizuri din astea
mă simt bine că pot să-ți spun
ca orice femeie
în limba mea muierească
sunt aici în tine
privește-mă
învață-mă să respir în ritmul tău
ia-mă în dansul tău interior
lasă-mă în tine până la moarte
și dincolo
când începe lumina
am putea să rămânem așa
unul în celălalt ca două semințe
în același fruct
am putea să nu ne întrebăm mai nimic
să ascultăm cântecul până la capăt

nu știu cum am ajuns să-ți scriu așa
poate nu-mi mai pasă că sunt închisă aici
poate că cineva a spart cerul cu o lacrimă
poate nu mă mai sperie nimic
nici timpul care trece ca un lup prin iernile noastre
nimic.


o să-ți spun că-s închisă aici între clipe

M

trupul meu nu are nicio legătură cu mine. locuiesc în tine în trupul tău amorțit. am luat provizii. o stea a căzut pentru noi.

în fiecare noapte în salon se împușcă un cal. am orbit. încă nu au ajuns la noi. nu se poate spune că suferim. eu nici nu mai plâng. tu ai un zâmbet de învingător. o singură clipă am simțit că ești tot acolo. o singură clipă ochiul tău a alunecat în mine ca atunci demult când nu aveam nevoie de cuvinte. nici acum nu avem. orice spunem e împotriva noastră.

nu spun nimic. timpul trece oricum. nu e nevoie de cuvinte pentru asta. suntem învingători. aștept să se termine să nu mai fie nevoie de altceva. să mă întorc acasă. aștept. nu-mi mai pun întrebări. realitatea se mută între lumi. o parte mă mușcă de suflet. învăț într-un mod forțat cum să mănânc din carnea ei grețoasă. dar nu mai e mult. totul se termină repede. ai devenit o pasăre de sticlă așa cum ți-ai dorit. un fel de fragilitate ciudată îmi sparge venele. mi-a fost suficientă clipa aceea de mirare. tu nu știi că privirea ta urlă. tu nu știi că nu putem pleca unul din celălalt. tu nu știi că exist pentru că exiști.

nu mi-ai spus că ninge

nu mi-ai spus că ninge.
am aflat din poemul unui bucureștean
am aflat că ninge peste ziduri.

toți acești oameni singuri
căutând în podurile caselor amintiri
înghițind teama înghițind lumea cu noduri


pacea stranie din ochii bătrânei care vinde iconițe la unirea
toată această strălucire din vitrinele cu manechine urlând
lucruri noi aglomerate în tine
mirosind a proaspăt vopsit
golul acela pe care îl umpli cu orice îți vine la îndemână
cu oricine
mersul meu lent nepotrivit
visul meu din visul tău
jocul de remi
un ceas
o pasăre la care nu mai visezi
(am uitat să-ți spun
I'm like a bird)
duminica aceea de piatră în casa de piatră
biserici respirând ca niște organisme imense gata să pornească spre cer
un emoticon
care să însemne toate aceste lucruri
care să însemne viața
metabolismul incredibibil al lumii
în care ninge de azi

ai venit

ai venit.

nu am putut să-ți mai spun nimic. te-am așteptat prea mult. venirea ta ca și moartea ta nu mai înseamnă nimic.

în mine nu mai poți să vii . din mine nu mai poți să pleci.

singurătatea se sfârșește întotdeauna cu o crimă

nu știu cine zicea că singurătatea se sfârșește întotdeauna cu o crimă. oricum singurătatea mea naște alte singurătăți. ea crește exponențial. apucă lama mi-o atinge de obraz. îmi face semne cu ochiul. singurătatea mea nu e deloc plictisitoare. e plină de tot felu de chestii surprinzătoare. merită s-o cunoști. desigur asta ar ucide-o imediat. asta ar fi periculos pentru ea. și pentru mine care mă joc cu creierul meu cum se joacă pruncii cu puța în praf. nu-mi fac prea multe griji totuși. creierul meu are obiceiul să lase sufletul meu să facă față acestor asalturi. bineînțeles că el nu face față.

mă simt o droaie de oameni. mă simt dedublată din absolut nimic. ai putea să iei asupra ta o parte dintre lucrurile astea care tind să-mi umple spațiul. una dintre singurățile mele ți-ar prinde bine. cea în care stau lipită de tine și tac. între noi se petrec dansuri nesfârșite în tot acest timp. adormim unul în celălalt. nici măcar nu mai e nevoie să visăm.

într-o zi am aflat că ai murit

într-o zi am aflat că ai murit. nu-mi amintesc de nicio lacrimă. nu ploua. nu nimic. am primit vestea fără să clipesc. soarele apunea ca oricând. câinele galben dormea. portarul asculta meciul la tranzistor. nu știu cine cu cine juca.

habar nu de ce nu mă vedea nimeni. de ce începuseră jocul de cărți fără mine. întunericul părea cald îmi venea să adorm în el ca într-un hamac. să mă legăn nesfâșit în orbirea asta de seară să cânt doar sfârșitul de la un cântec foarte vechi.

m-am spălat pe dinți. parcă mușcasem din blana unui animal necunoscut. m-am spălat pe mâini de toate amprentele mele. uitasem că ai murit. vestea mi-o adusese într-o zi cineva. dar așteparea rămăsese acolo între ziduri. sora șefă își făcea cruci până la pământ. le urmăream strălucind în aerul tot mai blând.

m-am întins în pat ca în burta unui lup. am adormit imediat. orice aș fi visat ar fi tresărit din fericire nu mai visam. de la o vreme făcusem progrese importante. devenisem invizibilă. nu mai eram tristă. vestea aceea era inutilă. nu mai putea schimba nimic.

a meritat

a meritat clipa aceea în care din întâmplare
sau din orice altceva
tu ai rămas în mine
carnea mea a înflorit
am plâns în același trup
am sărutat secunda aceea
am înfrânt orbirea

am ieșit năucă în noapte
întunericul se lăsa în mine ca un muribund
mult mai greu decât plumbul
am resuscitat trupul acela
m-am prefăcut că nu știu
cât e de prea târziu

totuși a meritat clipa aceea
în care am mușcat din tine ca din măr
în care tu ai plâns
știind că eu nu pot să mai plec
eu nu pot să mai fiu în afara lacrimei tale
de bărbat.

dacă te-aș striga dintr-un câine

m-am gândit să ies de aici. doar o singură clipă m-am gândit că ar fi ok să plec în zori așa cum sunt în pijama și papuci. aș putea să te strig în mijlocul străzii în fântâni pe câmpii în intersecții.

apoi mi-am dat seama că nu mai știu să strig. tac de prea mult timp.

m-am gândit să te aștept mai departe. oricât de departe. nimic mai liniștitor. lumea crește în spatele meu ca o iarbă. mai bine așa cu tăcerea asta care durează oricât.

poate dacă te-aș striga dintr-un câine galben. nimeni nu ar ști.

predispoziție

pentru o clipă am crezut în foșnetul acela. ca un mers prin frunze galbene. uitasem că tu nu poți să mergi.

toamna mă îndeamnă la o anumită frumusețe a trecerii. mă îndeamnăteluric . zborul tău mi se pare târziu și inutil până la urmă.
în curând toți vom primi niște aripi de rezervă.noi toți.

respiratul nu se uită niciodată. e ca mersul pe bicicletă

degeaba am citit toate teoriile tale despre respirat. aici lucrurile se petrec altfel. e vineri seara. au închis cantina. portarul se uită la un film de dragoste și lăcrimează pe molton. de undeva vine o căldură ca aceea de acasă. doar că eu nu mai am o casă. constat că nu mai am nimic și că nu pot respira.

nu mă plâng. spun doar că toate teoriile tale despre cum să respiri din când în când, cad. totuși eu am avut noroc . au lăsat un pian în sala de terapie. dacă prinzi momentul ferestrele se deschid și din el anotimpuri învălmășite năvălesc în plămânii mei de împrumut.

degeaba susții că respiratul nu se uită că e ca mersul pe bicicletă. degeaba. uneori tot cerul se închide în tine. eu stau la poartă. să fiu puțin mai aproape când vii. nici nu știu ce mai aștept. pe tine sau ploaia din cerul acesta lipsă. habar nu am ce să-ți spun când o să vii. poate că îți voi da plămânul meu stâng. poate că îți voi cânta încet. octobre. poate. și toate astea cu respirația tăiată.

.

nu aceste cuvinte. nici altele. eu am uitat alfabetul vieții. am rămas închisă în acest pian de piatră din care izbucnesc frunze când plâng. am rămas aici așteptându-te o mie de ani.

ardeau icoanele

și nu aveam nici urmă de-ndoială
că toamna asta va cădea în noi
reînvățându-ne că moartea ei domoală
însămânțează-n somnul nostru ploi

orbeam cu toții fără să o știm
orbeam și-în fiecare trup ardeau icoane
eram prea obosiți ca să mai fim
era prea noapte și prea ne era foame

dacă-am fi plâns măcar în ziua aia
când focuri stranii se-aprindeau pe dealuri
din carnea toamnei ne-ar fi ars văpaia
puteam să fim atunci sau corbi sau ramuri

noi am lăsat să se întâmple lumea
în gheare noi am dus-o pân la urmă
dar am mușcat apoi cu toți din ea
ne sângerează zborul și se curmă.

tot noi am dus în seve dulci otrava
am adormit luminile din cer
am îngropat miracole în lava
acestui veac nebun și efemer.

puteam să naștem noaptea din tăceri
să ne-ntristăm puțin la început
sau să lăsăm un somn de nicăieri
să ne viseze-n struguri și în lut.

acum în moarte s-a aprins un foc
noi ne iubim ca orbii pe vecie
și poate vom avea-ntr-o zi noroc
să naștem în lumină. în câmpie.





acum

de-ar fi să ardă frunza pân la capăt

nimic important

nimic important. poate doar această muzică. un pian care crește în oameni. uneori cînd te aștept pianul e mut. nici nu știi cum se chircesc clipele sub absen

pot să înțeleg umbra nu și întunericul.
pot să dansez goală în pod printre jucăriile vechi a generații întregi de copii
pot să-ți vin acasă de o mie de ori pe zi să fac dragoste cu dragostea
să nu las toamna afară în curte s-o aduc cu mine și s-o hrănesc ca pe-unmmaidanez
pot să fac lucruri incredibile să construiesc o casă în rai să mut în ea dorința ta de zbor și chiar zborul însuși
să înnoptez într-o aripă oricât de fragilă
pot să te iau cu mine în mine ca într-un montagne russe incandescent până când redevii copil sau pasăre

dar nu înțeleg întunericul. nici frigul. nu înțeleg singurătatea. deloc.

aproximativ 90 bătăi cardiace pe minut

acum nu mă gândesc la nimic altceva. mă gândesc să respir. îmi vin în cap tot felu de motive pentru a lăsa baltă toată chestia asta cu supraviețuirea. aș putea sau nu. habar nu am. toată tristețea asta vine din viață. moartea nu e tristă. nu e nicicum. moartea e o liniște în plus. atât.

vreau să sărbătoresc ceva. orice. faptul că am aproximativ 90 bătăi cardiace pe minut că tresar că alerg că plâng că plâng că plâng.

nu stric tot cheful de viață al celorlalți dansez salsa mă trezesc la 6 și un sfert. sunt în grafic. respir. e doar o chestiune de obișnuință se spune că asta nu se uită niciodată. deși
mărturisesc că-n ultimul timp uit aproape tot. țin minte lucruri neimportante cum ar fi începutul de anotimp 4 iulie brațele tale sărutul în palmă chiar unde se termină linia vieții undeva foarte proape de moarte țin minte cât suntem de frumoși dimineața țin minte o rugăciune de când eram copil și mă rugam pe ascuns țin minte o naștere și o renaștere

muzica în loc de orice

poate că nici nu ar fi nevoie să vorbim. ar fi de ajuns coridorul de tăcere dintre trupurile noastre lucioase. poate că nu aș mai scrie mii și mii de poeme din care să nu înțeleagă nimeni nimic. poate că toamna ar fi doar o aromă sau un joc de-a portocaliul de-a începutul și de-a sfârșitul.

mi-e dor să-mi aduci castane.

poate că muzica ar fi în loc de picioare în loc de apă în loc de orice. așa am afla toate secretele am afla cum dacă nu ai exista nu aș fi fost și tot felu de lucruri atât de evidente încât nici nu ne-am mai mira. am juca șotron am juca un joc nebun am provoca dezastre celulare tu ai folosi scara de incendiu ai fugi spre lună știind că te aștept de prea mult timp și că nu pot să dorm.

să știi că avem un loc numai al nostru. un loc argintiu undeva.

n-o să-ți vină să crezi

cineva îmi fură tălpile când dorm. cineva îmi fură globii oculari. îmi fură linia vieții din palma stângă.

n-o să-ți vină să crezi ce greu e aici noaptea fără tine.

singurătatea se coace în trupul meu pe cale de dispariție. n-o să-ți vină să crezi cât tânjesc infirmierele după singurătatea noastră. cât de teamă le este să plece acasă.

dimineața ies în curte apoi trec prin pădure trec prin fiecare copac și în fiecare mă rog. apoi îmi iau lumea în cap. ocolesc prin ierburi înalte cât oamenii ocolesc prin mări și peste coline ocolesc prin câini și prin adăpostruri. ajung la timp la poartă întotdeauna ajung înaintea ta.

habar nu am cine ești

nu știu cine ești. de ce încremenești în mine în fiecare clipă. când mă întorc te simt cântând mai departe un imn. ceva ce se întâmplă cu tine mă incită mă aduce în pragul disperării în stare să strig noaptea când toți oamenii dorm. tu nu dormi. tu strălucești din miezul lucrurilor. ești verde. nu clorofilic. doar verde.

uneori sunt gata să fac dragoste cu tine. să-ți smulg pielea să mă strecor în miezul tău. sunt gata să mă las în voia acelui cântec imaginar fără sunete fără armonii doar balans în ritmul straniu al nesomnului.

dacă m-aș întoarce repede din mine atât de repede încât să-mi rămâi pe retină dacă ți-aș cuprinde privirea și aș face din ea o câmpie dacă aș adormi odată în somnul tău imposibil poate doar așa.

noaptea e plină de ochii tăi. noaptea e o caracatiță care mă îmbrățișează cu brațele tale.
locuiești în mine în locul meu în cântecul meu. să nu-mi las picioarele afară să nu-mi las vreo toamnaă la întâmplare. poate că ești un cântec carnivor poate că ești un copac. lucrurile se vor lămuri peste un timp când toată lumea va pleca din noi.

de undeva din octombrie

au desfăcut pachetul la poartă. o floare și un creion grafic. să scriu în taină pe pereți.
ieri am văzut în curte o ploaie care semăna cu a mea. toți am fugit să o prindem. era un fel de bucurie că nu vine iarna. că mai avem.

mi-au luat sânge. mi-au luat sângele.

după amiază gyuri a cântat la pian. nu se înțelegea nimic. muzica lui se trântește de pământ. îi simt oasele grele trosnind în timpanele lui Dumnezeu.

nu spun că se întâmplă ceva. tocmai de neîntâmplare mi-e teamă. medicamentele astea nu mai ajută. singurătatea nu se vindecă.

tu te-ai mutat în cer. plouă.

mesaje din dragoste

făceam prea mult caz de oasele noastre
bine că aveam în sânge câte un câine de pază. eu aveam un lup care mușca din singurătate
mă gonea din inimă urla în locul meu.
uneori îți trimiteam câte un mesaj
din dragoste din toamnă din orice ne-ar putea prelungi
până dincolo

apoi salvam liniștea făceam din ea marea neagră
alteori cântam până înnebuneam. în ospicii cântecul ține loc de aer.
respiram respiram cu plămânii tăi uriași

*

dacă știam cum e am fi rămas de atunci în sufletele goale pe mal

*

era frig ca în noaptea aceea în care căprioara îmi tăiase calea
oricât am încercat nu am reușit să uit că eu plângeam și ea nu
ea se încordase cu grație și-mi arătase drumul spre cer
nu am plâns niciodată așa. am orbit după aceea am orbit
dar lumea se duce încă la îngropare

*

am găsit un loc în care să te aștept

*

noi doi și această șosea care ne fură gândurile ne fură viețile
ni le aruncă în spate
e bine
trecem

la meteo se anunță o moarte domoală

oricât m-aș strădui
nu aș putea să mai rostesc vreun cuvânt fără să plouă.
la meteo se anunță un soare costeliv.
se anunță o moarte domoală.
las lucrurile să crească aberant
în cei dispuși să orbească.
eu plătesc văzul cu viața
cu plecarea ta definitivă
cu umbra ta care nu se mai ridică din morți
cu începutul și cu sfârșitul

cred că abia acum suntem destul de singuri

putem să trecem pe roșu
să ne aplecăm periculos de mult peste balustradă
să apăsăm pedala în podea
nu va ști nimeni despre uimirea aceasta din ultima clipă
când vom colora spațiul gol depășind neglijenți marginile

orice e posibil
oricând ploaia poate izbucni în plâns. oricând.

octobre

nu te văzusem bine. te zărisem cu coada ochiului dar între noi aerul strălucea ușor
îmi lăsasem privirea undeva în spatele tău. poate că erai înalt. habar nu aveam. pe atunci treptele se ridicau până la zid.

în orașul tău era mai bine. aici la mine nu se murea de la un timp. o aglomerație de nedescris.

într-o seară ai ales o fată.i-ai făcut un copil. ai aruncat toate timbrele colecția de fluturi ai încărcat camioane de întregi de resturi și încă mai aveai. toamna punea altele și altele . mă întrebai din când în când cum așa. ce e toată chestia asta portocalie cum se strâng toamnele într-un singur om.

în altă seară ai devenit poet. ai plecat. ai lăsat radioul deschis.

apoi

am înfruntat ceața am luptat în războaie de zi și de noapte am alergat din orbire în orbire am ținut umbră unora care aveau mare nevoie de ea am ascultat cuvinte flori cuvinte câini am avut foarte puțin timp să mor în liniștea dinaintea fiecărui anotimp am înghițit ploi. cât am putut. construiam un castel din frunze alea din timbre și fluturi. despre tine nu știam mare lucru. poate că erai înalt.

măcel de frunze

făcusem din toamna asta un măcel de frunze. aveam treabă
pe dealuri ardeau focuri rotunde.

încercam viața cu dinții fără să ne întrebăm dac-o doare
undeva se spărgeau boabe de struguri. îmi venea să strig
de fiecare dată când de desprindeai din trupul meu
urletul se rostogolea în pietre
ar fi fost un dezastru
să te las în urmă să te las din mine
chiar și pentru o clipă
încremenirea ar fi fost definitivă
doar știm că lumea stă
numai și numai în felul cum devorăm toamna
cum ne sfâșiem în feamătul ei aromat și postum

am avut noroc că era lună plină

ne-au pus wagner la difuzoare.

știam că nu vii.

azi noapte cineva a împușcat un cal în salon.
nimeni nu ar trebui să moară de singurătate.

am avut noroc că era lună plină.

am avut noroc cu gyuri care dansa pe wagner. spitalul se spărgea mii de bucăți argintii. doar cei din salonul roz dormeau fierbinte în burta unui cal ucis.

ne-au lăsat o lampă cu neon în baie. aerul bâzâia îngrozitor. la dușuri explozia era caldă.

dacă aș fi dansat puțin m-aș fi ales cu o umbră albastră de toată frumusețea.

eu nu te caut. eu te aștept.

eu nu te caut

dar dacă tu ai fi pământul
aș săpa o groapă în tine
m-aș întinde acolo în groapă
și toată noaptea aș asculta cum respiră dumnezeu
aș rămâne acolo între tot felu de semințe
cufundată în meditație ca într-o germinare domoală

tu
hrănit cu carnea mea
ai înflori câte puțin în margarete
ai arde în maci
ai izbucni aproape isteric în floarea soarelui

ar veni caii să ne pască
și noi
am sfârși iubindu-ne domesticiți
în picioare

*

de la o vreme am început să scriu poeme de dragoste
ceva nu e ok
cred de vină e liniștea
care e și ea doar un clișeu
e fumată ai putea spune
iubitule
liniștea e ca o cioară pe gardul spitalului

așa că eu nu te mai caut

eu te aștept.

casian

dacă cineva i-ar muşca degetele
i-ar consuma privirea
ar face faţă toamnei
ar creşte din trunchiul lui
ar inventa un sfârşit incredibil
splendid
prelung
din care fiecare ar înţelegec altceva

dacă în zilele fără soţ ar lua trenul spre soare
ar lăsa câte o femeie fiecare gară
cineva ar aştepta
aşteptarea ar avea propria carne şi sângele ei
ar cânta neîncetat
până când toţi ar simţi
splendoarea

şi doar atunci în ultima clipă
într-o linişte perfectă
casian ar ajunge acasă

limite

cred că liniştea se va naşte din burta mea de lumină.

aştept.

limitele sunt desfăcute din cer şi din piatră şi din numele tău în care eu nu mai încap.

în cazul în care ai fi ucis cu privirea în cazul în care nu te-ai feri de albastru
doar atunci

şi numai dacă tu ai crede că pot să îndur încă o toamnă fără tine. o toamnă despre care să nu putem vorbi în care paganini ar zbiera încăierând armoniile.

eu nu vreau să pricep singurătatea ţi-am spus că nu-mi pasă de existenţa asta din care picură sânge de lup. amar. aştept dincolo de limite. cerul încape în burta de lumină a din care te nasc neştiind că nu mai există dimineţi.

chiar aşa voiam să te întreb ce ai făcut cu zorile. ce ai făcut cu atâtea păsări .

vitamina C

M-am obişnuit cu trupul meu conţinându-te. Nu mi se pare nimic neobişnuit în această iubire de cremene. Tu nu ştii când se aprinde flacăra, când mă cionesc mortal de tine ca de un parapet. Nu ştii cât de aproape eram de perfecţiune. Şi e mai bine aşa. Dacă ai şti ai plânge. Nimic din ce este nu ar mai exista.

M-am împăcat cu viermii şi cu secreţiile pământului. Când eşti teluric te accept, dar nu te înţeleg. Mă abţin de la sublimare şi asta doare cumplit. E ca şi cum ai înghiţi globul de foc al soarelui şi ţi s-ar răspândi tot apusul în citoplasme. M-am împăcat şi cu acest gând. Sunt tăcută când apun. Mă împreun.

Mi-e teamă că toate aceste vieţi ale noastre vor face până la urmă o singură şi mizerabilă viaţă. Ne vom trezi înstrăinaţi de propriul nostru destin. Ne va fi la un moment dat imposibil să acceptăm toată această irosire.

În mine zac copiii nenăscuţi, zac paşii tăi frânţi, zac amintirile toamnelor noastre avortate. Mi-e tot mai greu să-ţi port tăcerea ca pe-o pelerină de ploaie.

M-am obişnuit să te iubesc în mine. E mai bine aşa. Nimeni nu ştie nimic. Tu nu te mai alături sângelui meu de fecioară. Devii teluric pe neaşteptate. Mimezi noaptea. Mimezi normalitatea pe care mă pui s-o înghit ca pe-o aspirină, ca pe-o vitamina C. E acră. E realitatea despre care se spune că ne face mai rezistenţi la orice. Dar eu nu vreau să mai rezist, nu vreau să mai pot. Nu vreau să mă obişnuiesc cu gândul că eu pot şi tu nu.