joc

dela o vreme nu-mi mai imaginez nimic. e ca într-un joc. realități de toate felurile se înșiră ca niște gablonțuri. în mine războaiele s-au terminat de mult. accept. simplu.

îmi amintesc că am citit romanul tău cu un nesaț de care nu aș mai fi în stare. ca și cum viața mea ar fi atârnat de fiecare cuvânt. ca și cum continuitatea ar fi fost esența. am așteptat apoi ca un stâlp. era ceva care vibra în așteptarea mea. ca firele de înaltă tensiune. autobuze întregi cu navetiști veneau plecau trenuir de marfa de calatori personale rapide vapoare avioane orice. toate fără tine. lume se micșora pe nesimțite seara devenea rece. seara devenea pustie. pustiul devenea pustiu și eu înțelegeam aceste lucruri prea bine.
până la urmă mi-am imaginat tot felul de circumstanțe. cum te-au arestat unii crezând că ești vreun luptător în gherila acelei țări cu nume ciudat, cum tot căutând ai ajuns în tibet(fără mine) și te-ai gândit ataât de intens la mine încât simțeam aerul tare și nespus de clar al locului, cum ai călătorit în compania unor oameni care ți-au furnizat materiale pentru încă vreo zece cărți pe care le vei scrie pe malul oceanului în casa de lemn, cândva.


mi-am imaginat că ai trecut gardurile ghimpate că ai jurat că ai făcut dragoste și că ai lăsat urme că ai adus lumea în tine ca să-mi povestești. numai de aceea. să-mi spui cum a fost.

dar acum mă joc altceva. mă joc de-a realitatea. o stupizenie. să nu încerci niciodată.