nu cred că inventam liniștea. ea se scurgea printre noi sacadată ruptă. M adusese cu el spaima. tremura imprceptibil sub pătura aspră albastră. mâna dreaptă încleștată pe reverul pijamalei în dungi. ochi mari catifelați de căprioară surprinsă de faruri pe șoseaua de mare viteză. momentul acela care nu ar fi trebuit să existe, dar a existat, deși nimeni nu știe nimic despre el.
și nu cred că aș fi putut să-i inventez lui M un alt timp. ceva despărțise viața de moarte într-o singură clipă.
acum aveam palma lui în a mea. acum liniile vieților noastre devenite tangente compuneau cercuri de pace. și nu conta nimic altceva. trupurile noastre rămase în urmă, cuvintele imposibil de rostit, distanța infinită dintre salon și sala de mese, toate se contopeau în zâmbetul amar a lui M care brusc înțelegea totul mult mai bine decât mine, decât noi toți.
No comments:
Post a Comment