prima dată am vrut să urlu. am vrut să-ți arunc sufletul meu în față ca pe un scuipat. am vrut să mă rostogolesc la picioarele tale ca o mărgea pe care ai scăpat-o pe jos. am vrut să destram umbra și să mă leg cu ea peste gură. am vrut să te las în urmă să nu mai fiu pur și simplu să nu mai fiu. am vrut să răstorn clepsidra să gâtuiesc timpul să spun gata lucrurile astea au un puls despre care tu habar n-ai. gata sângele meu fierbe și arde sângele meu se lipește de cer și plânge împotriva tăcerii din care tu ai făcut altar.
dar nu am făcut decât să zâmbesc. m-am gândit să ne lăsăm în trupurile noastre care se cunosc mult mai bine să desfășurăm gesturile noastre ritualice de împreunare să ne înghițim liniștea încet în mine sămânța ta rodește cumva te voi duce mai departe în zi în noapte în luni în miercuri în toamnă. la început am crezut că strigătul ar putea să ascută lumea. apoi mi-am dat seama că tu, bărbatul meu ești lama care taie din mine exact pe unde se cere tăiat. tu mă scoți dinntre forme și mă păstrezi ca pe un talisman roditor. tu ești singurul care vede viața mea din moartea mea. ești singurul care nu se teme și nu urlă între distanțe.
la început am vrut să țip. apoi am înțeles că nu sunt decât un pescăruș obosit. și tu ești singura mea insulă.
No comments:
Post a Comment