vitamina C

M-am obişnuit cu trupul meu conţinându-te. Nu mi se pare nimic neobişnuit în această iubire de cremene. Tu nu ştii când se aprinde flacăra, când mă cionesc mortal de tine ca de un parapet. Nu ştii cât de aproape eram de perfecţiune. Şi e mai bine aşa. Dacă ai şti ai plânge. Nimic din ce este nu ar mai exista.

M-am împăcat cu viermii şi cu secreţiile pământului. Când eşti teluric te accept, dar nu te înţeleg. Mă abţin de la sublimare şi asta doare cumplit. E ca şi cum ai înghiţi globul de foc al soarelui şi ţi s-ar răspândi tot apusul în citoplasme. M-am împăcat şi cu acest gând. Sunt tăcută când apun. Mă împreun.

Mi-e teamă că toate aceste vieţi ale noastre vor face până la urmă o singură şi mizerabilă viaţă. Ne vom trezi înstrăinaţi de propriul nostru destin. Ne va fi la un moment dat imposibil să acceptăm toată această irosire.

În mine zac copiii nenăscuţi, zac paşii tăi frânţi, zac amintirile toamnelor noastre avortate. Mi-e tot mai greu să-ţi port tăcerea ca pe-o pelerină de ploaie.

M-am obişnuit să te iubesc în mine. E mai bine aşa. Nimeni nu ştie nimic. Tu nu te mai alături sângelui meu de fecioară. Devii teluric pe neaşteptate. Mimezi noaptea. Mimezi normalitatea pe care mă pui s-o înghit ca pe-o aspirină, ca pe-o vitamina C. E acră. E realitatea despre care se spune că ne face mai rezistenţi la orice. Dar eu nu vreau să mai rezist, nu vreau să mai pot. Nu vreau să mă obişnuiesc cu gândul că eu pot şi tu nu.