Thursday, October 22, 2009

ardeau icoanele

și nu aveam nici urmă de-ndoială
că toamna asta va cădea în noi
reînvățându-ne că moartea ei domoală
însămânțează-n somnul nostru ploi

orbeam cu toții fără să o știm
orbeam și-în fiecare trup ardeau icoane
eram prea obosiți ca să mai fim
era prea noapte și prea ne era foame

dacă-am fi plâns măcar în ziua aia
când focuri stranii se-aprindeau pe dealuri
din carnea toamnei ne-ar fi ars văpaia
puteam să fim atunci sau corbi sau ramuri

noi am lăsat să se întâmple lumea
în gheare noi am dus-o pân la urmă
dar am mușcat apoi cu toți din ea
ne sângerează zborul și se curmă.

tot noi am dus în seve dulci otrava
am adormit luminile din cer
am îngropat miracole în lava
acestui veac nebun și efemer.

puteam să naștem noaptea din tăceri
să ne-ntristăm puțin la început
sau să lăsăm un somn de nicăieri
să ne viseze-n struguri și în lut.

acum în moarte s-a aprins un foc
noi ne iubim ca orbii pe vecie
și poate vom avea-ntr-o zi noroc
să naștem în lumină. în câmpie.





acum

de-ar fi să ardă frunza pân la capăt

No comments: