nu singurătatea mă înspăimântă. de fapt sunt lucruri care se cheamă cumva numai în singurătate. într-un fel tu eşti parte din ea. din liniştea ei.

de câte ori vizităm o galerie de artă mă văd. sunt mii de oglinzi care se ascund în tuşele morţilor. am ajuns să cred că locuiesc în uleiul pe pânză în acuarelă în imaginaţia unora şi altora.

esenţa mea se face văzută.

de ce nu te las uneori să mă priveşti. de ce plâng pe ascuns. există un adevăr căruia nu am ce-i face. nu-mi place deloc adevărul devenit realitate. eu jonglez numai cu soarta. strecor şi câte o clipă perfectă ca aceea din catedrală. strecor în locul sorţii un concert de orgă.

infanteristul petre

să fiu trează până la capăt. să simt.

poate dacă te numeai petre şi erai soldat. poate dacă îţi exploda o grenadă în piept. sau dacă plângeai cu poza mea în tranşee. poate dacă aveam un copil pe care să nu-l fi cunoscut încă. poate aşa.

la început nu-ţi vine să crezi. ţi se spune că s-a întâmplat ceva şi trebuie să fii tare. la început nu înţelegi că eşti mort. crezi că urmează ceva. nu urmează nimic. e doar un rest. sfârşitul e foarte lung.

poate dacă aveai mai mult timp. dacă nu te iubeam. dacă nu eram atât de absurdă. poate dacă te numeai petre şi erai infanterist.

răspund

şi acum? nimic. nimic. nimic. nimic.

lumea e bolnavă. eu nu am voie să fiu.

răspund cum pot în faţa instanţei. nu se ştie că am murit în prima iluzie. am murit de mult. ceilalţi nici nu se născuseră încă.

răspund de o viaţă sau două. răspund de un înger sau doi. totul e să nu se vadă cadavrul. să-l ascund cât mai bine să-i prefac pulsul să imit arterele vii. să-i trezesc tricuspida. e un joc până la urmă aruncăm păpuşile aruncăm vina aruncăm totul. îngerii rămân însărcinaţi cu oamenii. îngerii nasc. şi ne lasă şi pe noi să ne odihnim. ne lasă şi pe noi să murim pur şi simplu.

accidentul

partea aceea cu accidentul mortal era adevărată. în amsterdam ploua de câteva zile. umbrela noastră încerca să ne scape de cer. aveam grijă să încăpem amândoi în aceeaşi lume. ţie îţi rămâneau picioarele afară. le mâncau lupii. nu ştiam ce să spun. nu ştiam mare lucru despre asta.

în momentul impactului eram încă foarte îndrăgostită.

încercam să nu-mi imaginez altceva. cel mult reuşeam să tac. tot ce simţeam se transforma în noi. şi eram o singură fiinţă pulsând în carcasa de tablă.

ochiul

oamenii tropăie în mine. unii mă sondează ca pe-o planetă ciudată. seva mea are un gust puţin mentolat. oamenii devin glandulari. în mintea mea oamenii devin orice vreau şi asta mă bucură.


orbitele sunt goale. un salon pentru toţi ar ajunge. eu în dreapta unei femei cât o cămilă încerc să-mi imaginez ochii celorlalţi orbi. mi se face sete. ea îmi dă să beau. mai târziu aud că plânge şi o simt că se micşorează vizibil. lacrimile o pustiesc. devenim toţi un deşert până seara.

mi se încleştează mâna pe braţul unui bărbat care tremură. mă prefac că nu observ. ar trebui să întreb ce şi cum. râd puţin. vorbesc despre vreme. e cald. e caniculă. e torid. el tremură şi mi-e teamă de ceea ce ar putea să-mi spună.

tu eşti aici. respiri când eu nu mai pot. îmi spui ce se vede. femeia cămilă a dispărut până la urmă. salonul se întinde acum ca un deşert nesfârşit. eu sunt singura care ştiu. suntem bolnavi de unii şi de alţii. eu sunt singura care pot să fug dacă vreau. pe mine mă aştepţi tu oriunde. doar eu pot să fug în ochiul tău verde. oricând.

21 de grame

fiecare pas are călcătura pe inimă. mi-e dor de a. de zilele şi nopţile lui. sunt sigură că a. este un fluture când eu sunt frunză. mi- l imaginez mereu pe o stradă foarte aglomerată din bucureşti încercând să devină transparent şi aproape reuşind.

dacă spun un lucru el se transformă imediat în două. în noi doi. nu mai văd diferenţa între spuse şi nespuse.

când a. se trezeşte e cu adevărat zi. am învăţat să fac oamenilor loc în sufletul meu. le dau colţuri. am învăţat să privesc în colţuri şi să fiu fericită cu asta. nu-ţi trebuie multă imaginaţie aşa cum s-ar crede. e destul să ştii să invoci liniştea.

pot inventa ceea ce nu există. ceea ce există mă limitează cu apelative ciudate. uneori lucrurile care există mă strigă" doctore". eu trebuie să le fac bine. eu nu ştiu încă ce este binele dar trebuie să-l inventez până mâine.

am crescut pe strada castanilor. este esenţial să ştii asta despre mine. nu pot să privesc filmul acesta în care toate lucrurile se întâmplă exact aşa. îmi aminteşte de tanti veta şi de fiica ei ucisă de o maşină. de creierul ei împrăştiat în şosea.

nu vorbesc de durere. tu m-ai învăţat că e inutil să vorbeşti despre ceea ce oricum simţi nesfârşit. te laşi în fiecare zi pe toboganul ei. te duce în beznă. noroc cu salcâmul acesta de azi. m-am trezit respirând. adulmecând urma lui ca pe o mare bucurie. tu erai şi în această splendoare. tu eşti în toate dar mai cu seamă în asta.

las becul aprins. voi care sunteţi doar nişte păsări negre nu ştiţi. în hol sunt fluturi de noapte. prin hol trec zilele una spre alta.

cămaşa de forţă stă întinsă la soare. s-a oprit toată nebunia din lume. oamenii dorm până la amiază. se întind. mănâncă cireşe.

oul negru aşteaptă şi el. nu ies deocamdată soarele a intrat aici între palmele tale. ai atingerea grea. mă lipesc de ea şi simt că bate ca o inimă de copac.

îmi spun că aşa va fi până la urmă. ne vom îmbrăţişa. ceilalţi vor observa foarte târziu că nu se mai poate face nimic. că ne suntem definitivi.

Doamne, apără pescăruşii

nu ţi-am spus niciodată cum e când îţi ating tălpile cu picioarele mele.

am rostit în gând o rugăciune cu pescăruşi. Doamne, apără pescăruşii am spus. mi-am imaginat că El înţelege. de aici totul e simplu.

nu am putut să vorbesc despre asta. cuvintele sunt roşii. ca macii. muşcă din cer. muşcă din noi. părem prea cărnoşi pe câmpiile lor nesfârşite. ei se hrănesc cu isteria noastră de iunie.

am înghiţit o privire. apoi alta. toate fierbinţi. incandescenţa mea lăsa umbre lungi pe nisip. lăsa castele incredibil de frumoase care se vedeau de oriunde.

în zori marea se muta ca o îmbrăţişare în tine. îi simţeam întunecimea şi mă ghemuiam în nisip. scoicile moarte se lipeau de trupul meu
pe dinăuntru
aveam loc pentru toate acestea.

salonul 1

salonul păstrează tăcerea. noi putem să plângem. putem să credem sau nu să ne izbim de întuneric sau nu. noi putem să fim înalţi când lucrurile obişnuite par imposibile. putem să ne pişăm pe viaţa asta. o şi facem la propriu. zilnic. înviem în fiecare zi din cenuşa părinţilor noştri.

am păstrat tăcerea în mod voit. nu voiam ca doctorul să ştie ce voce am. pentru că mai am numai vocea. atât. restul e investigat până în pânzele albe. momentul unui răspuns trece pe lângă noi ca o săgeată mică şi otrăvită. el îmi spune că trăiesc. seamănă cu un crainic de la tv care anunţă o catastrofă şi uită să nu zâmbească. trăiesc şi păstrez tăcerea ca pe un secret. ultimul meu secret.

tatăl meu e pregătit să mă nască. eu nu.

am luat umbra şi am aşezat-o în locul iubitului meu. el a fugit în seva unui copac. făceam dragoste. ţin minte numai lucrurile bune. am uuita tot ce e rău. am uitat că el a murit. am uitat că mama e bolnavă. am uita că tata a plecat. am uita că sora mea a pierdut un copil din pântec. nu ţin minte nimic ce e rău. Dumnezeu mi-a dat voie să ţin minte că trăiesc. oamenii sunt buni. pe cei răi nu-i întâlnesc eu. şi chiar dacă i-aş întâlni i-aş saluta iar ei s-ar face buni imediat. oamenii mă salută şi se miră că am înviat. eu eram moartă.

nu caut explicaţii. aş putea să mă mişc. uneori cred cu tărie că pot să fac asta. ceva mă opreşte. trupul meu e împotriva mea. nu caut nicio explicaţie. doctorii sunt ca nişte umbre care au casele şi familiile lor. eu intru în programul de lucru. eu fac parte din orarul lor. puţin din gândurile unei infirmiere care îşi face multe cruci când mă vede. nu caut niciun răspuns. întrebările sunt puse în afara mea. sunt puse de trupul meu din care nu ştie nimeni cum ies şi mă iubesc cu viermii de mătase. mă aştept oricând să mă teransform în fluture. mă aştept oricând. nu am nevoie de altă explicaţie.

nu e nicio boală. am o scară în mine. urc încet. lumea întârzie puţin. soarele apune în gâtul meu. înghit cu noduri. mama e foarte bătrână. nici măcar iubita mea nu mă mai poate atinge. sângerez. dar sângele meu nu e decât un mesaj. ea îl înţelege după fiecare sărut mor puţin. mama e foarte bătrână şi nu ştiu cum să fac să mă duc s-o aştept. o singură dată să o iau eu în braţe. o singură dată să fiu mai puternic decât ea. şi să-i dau voie să plângă.

poem negru pe alb

am obosit. oasele mele s-au strâns ghem.
nu mai contează că sunt la trapez. că fac un salt mortal.
că mâine vor scrie despre mine toate ziarele.
poeţii vor plânge mocnit. femeile îşi vor face câteva cruci rapide în sân.
nu mă doare nimic. sunt ca un flututre negru prins cu acul în tine.
tu eşti pagina mea albă. imaculat.
îţi voi scrie cu sângele meu negru ceva.
unde începi tu soarele se traduce în umbre.
vorbim aceeaşi limbă. flutura.
nu ne aşteptăm să înţeleagă şi alţii.
nu ne aşteptăm să murim de tot.
nu ne aşteptăm la nimic. decât la un cuvânt desăvârşit
scris cu aripa mea neagră în soare.

mesaj de pe acoperişul spitalului

mă urc pe acoperişul spitalului. aşa înţeleg eu să înving boala asta. recompun noaptea plămânul tău spart. resuscit zborul din fluturele cap de mort. aerul îmi înlocuieşte ochiul. sunt liberă. te ating. patul tău de fier pare acum o câmpie cu flori. tu eşti soarele meu înfrânt. te îmbrăţişez. braţele mele se frâng.

de aici lumea pare o femeie goală dorindu-te numai pe tine.

ne ştim atât de bine. şi morţii noştri se ştiu. îmi arăţi poze vechi. noi iubindu-ne pe acoperişul spitalului. noi închişi în aceeaşi cămaşă de forţă. noi în pielea aspră a destinului.

de aici tu pari o libelulă imensă care devorează dorinţa din privirea mea.

de mâine

de mâine voi fi cea mai frumoasă femeie din lume. voi lăsa urme în tine.

am deschis fereastra. din ea picură lacrimile ca nişte ploi închise afară.

vara aceasta îmi va lua viaţa şi o va aşeza în marea aceea pe care nu am văzut-o niciodată.

voi respira.

vara aceasta se va lăsa pe sânul meu ca un fluture cald. ca şi tine când dormi.

îţi voi împleti părul toată noaptea greierii vor zbiera din tăcerea noastră adâncă.

vei respira. tot cerul se va muta în plămânii tăi. de mâine.

inima de copac

dimineaţa se înghite pe sine. am visat casa noastră de lemn înmugurind nestăpânită. melcii trecând pe frunzele mari dintre paturi. noi aveam limbi verzi cărnoase. ne sărutam întruna. părul crescuse prin podeaua cu noduri şi tu zâmbeai. cât de cât aveam umbre. eram făcuţi din celule fragile care se spărgeau când făceam dragoste. îţi lăsai singurul tău ochi liber aprins ca un tăciune în inima mea de copac.

visul se termină mereu cu incendiul. arde tot cerul. ne lipim de el cu trupul nostru de lemn.

eye M

în mine se văd bine toţi morţii. mă trezesc dimineaţa din femeia împăturită. îi scot ochii din orbitele gri. ochii ei sunt ca nişte gălbenuşuri amestecate cu linguriţa într-un pahar de cristal. îi înghit repede sub privirea ta indiferentă.

zidul se îngroaşă cu umbre. acum nu vorbim despre noi. râdem şi ne tragem de păr. e bine. toate zâmbetele par fireşti. eu am o limbă de oţel. tai ceaţa până la os. secţionez artera neputinţei. din ea curge albul ca un lapte de mamă.

se simte încă miros de kerosen. pielea mea nu există. arde în lăuntrul tău. tu nu exişti. se prăbuşesc toate cu noi zâmbitori la hublou. ca într-o poză veche pe un pian. nimeni nu ştie de când.

femeile se încolăcesc pe trupul de lemn. se adoră. le iau pielea. fac dragoste cu gândurile lor. îmi spun în o mie de feluri. îmi spun să zâmbesc. zâmbesc. îmi spun să exist. dar asta nu se poate oricând.

e dimineaţă. noaptea a trecut ca un cal roşu. noaptea avea copite uriaşe care spărgeau caldarâmul. a plouat ca într-un film de felini pe care l-am văzut tare demult. întotdeauna ţin minte ploaia. ţin minte tristeţea.

mâine voi fi mai vie ca azi. sunt sigură că va observa cineva cum strălucesc toată ziua. roţile vor frăgezi lumea de sub noi. nu-ţi fie teamă. eu sunt tot mai aproape de sângele tău.

îmi iau foarte puţine lucruri cu mine. doar pe cele care nu-mi spun nimic.

jazz la radio 32

tu eşti. în jur mai sunt câţiva copaci violeţi
şi un saxofon care ţi-ar spune mai bine
că aceste magnolii uriaşe se încred cu totul în noi. înfloresc până la ultima.
e o sărbătoare ciudată. habar nu avem cum de s-a aflat bucuria noastră secretă. ucidem păsări. ele ne lasă nouă tot zborul. ni se pare firesc.

l-am ascultat pe leonard cântând o femeie. trupul i se agăţase de cer. dinţii ei însângerau buza lunii. leonard o iubea desăvârşit şi-i împărţea numele cu noi.

sunt ascunsă în tine. nu mai căuta niciun semn. nu-ţi va spune nimeni nimic despre asta. azi am întrebat şi eu un trecător. eram curioasă. el a zâmbit puţin apoi m-a muşcat.

cred că atunci leonard a spus
"EU SUNT CHIAR LUCRUL-ACELA CE TREBUIE SĂ CÂNTE"

eu spun că
tu eşti.

...

oamenii nu au timp. noi avem altceva. avem copaci şi păsări. aşa ne dăm seama. melcii sunt ca nişte câini care ne mănâncă din palmă. am rămas uriaşi în lumea asta pitică. oamenii sunt foarte mici şi grăbiţi. au ceasul morţii în ei. ni-l arată şi nouă dincând în când noi orbim pentru lume.

crescător

iau cuvinte şi le aşez în ordine crescătoare. ele cresc până la tavan
ca un sugar uriaş
ce suge la sânul meu cu vise.
îl hrănesc zi şi noapte.

copilul gigant se întoarce spre lume şi plânge. lumea se sparge. copilul râde. lumea e un balon de săpun în care noi ne facem prea multe griji.

tu eşti intermitent eu sunt o linie. strălucim în întuneric acum
întunericul se încolăceşte în jurul meu ca un şarpe.
e bine când nu respiri
devii fericit nu ştiu de ce
ţi se face cald. teama dispare din prima clipă.

dacă mai spun un cuvânt mor. spun. infinitul se crapă în două.

lalea

ne-au dat drumul. a plecat portarul cu tranzistorul lui vechi cu ziarele de ieri. am rămas noi înveliţi în păturile gri. nu pot să plec până nu moare laleaua pe care ai vrut să mi-o aduci şi nu mi-ai adus-o. ţin minte floarea aceea stranie. mi-am imaginat-o de mii de ori cu tulpina puţin strivită de mâinile tale. tremuri puţin.

acum nu ne mai ţine nimeni aici. acum suntem nebuni. nu mai putem pleca din burta spitalului. au început să dărâme cantina şi pavilionul cu agresivi periculoşi. peste noi se construiesc fără să ştim alţi monştri. cărămizii.

visul e mult mai lung

simţul văzului simţul auzului simţul simţului
stau cu receptorii spre înlăuntrul lumii
în burta ei de ceară în burta ei de ciment
şi mă hrănesc cu gândurile tale.
tot ce spui este hrana mea. tot ce gândeşti înfulec pe nerăsuflate.
râd. îmi amintesc verdele crud şi liniştea din burta altei lumi.
apoi îmi amintesc junghiul de neîndurat al plecării.
dintr-odată ploaia mă înlocuieşte din faţă
îmi ia fruntea îmi ia părul şi sânii
ploaia e aici şi tu nu.

ies în stradă aşa cum sunt. alerg să caut ieşirea din vis. mi-ai spus că nimic nu e adevărat. am pipăit uterul pe dinăuntru cum făcea maia. din mine se mai desprinde un copil şi sprijină cerul. îl alăptez. îi iau umbra şi o cresc peste blocuri peste curtea şcolii peste nonstopul din colţ. copilul e un uriaş blând care ne înghite plângând. maia e copilul meu. maia e sora mea. e mama mea. visul nu se termină niciodată. e mai lung decât viaţa.