dimineaţa se înghite pe sine. am visat casa noastră de lemn înmugurind nestăpânită. melcii trecând pe frunzele mari dintre paturi. noi aveam limbi verzi cărnoase. ne sărutam întruna. părul crescuse prin podeaua cu noduri şi tu zâmbeai. cât de cât aveam umbre. eram făcuţi din celule fragile care se spărgeau când făceam dragoste. îţi lăsai singurul tău ochi liber aprins ca un tăciune în inima mea de copac.
visul se termină mereu cu incendiul. arde tot cerul. ne lipim de el cu trupul nostru de lemn.
No comments:
Post a Comment