sângerez puţin. nimeni nu observă rana mea atât de mică. nici eu nu mainştiu de ea. las o dâră frumoasă pe gresie pe covorul albastru pe zidul din camera oaspeţilor unde nu intră nimeni. am lăst uşa deschisă. într-o seară acolo mnă va sştepta cineva. rana mea se va scunde adânc între zâmbete. toată noaptea vom sta la poveşti. obosite privirile noastre e vor încolăci pe trupuri. vom adormi până la urmă. eu în fotoliu ghemuită ca un câine. nimeni nu va opri muzica. edith nu se poate opri niciodată. voi visa că nu regret nimic că sunt la liceu şi dimineţile sunt reci. că nu merg acasă. acasă e unde mă aştepţi tu. îmi las cărţile pe jos. mă întind lângă tine. îţi recit versuri scrise în ora de fizică. nu spui nimic. tremuri puţin. nu spui nimic. apoi vine spaima ne facem mari ca nişte ciuperci ne facem otrăvitori. tu eşti frumos. ai învăţat să mori. eu nu ştiu cum întâmplările se petrec din aproape în aproape. cumpăr perdele. am câteva ferestre din care se deschid ziduri. le dau nume de păsări. le dau numele tău secret. îmi îngheaţă mâinile pe clape. vin ierni în care muzica e oprită. nu respir prea adânc. nu înţeleg nimic. cenuşiul se împarte în două. o parte e a mea. doar o parte e plină de muşcăturile mele.
nu mă trezesc. edith cântă din moarte. noi o ascultăm şi totul ni se pare adevărat. camera de oaspăeţi dragostea sângele meu tot curgând dintr-o rană invizibilă.
No comments:
Post a Comment