mărţişor mut

de departe nu se văd pacienţii chilugi de la duşuri. nu se văd umbrele lor fugărindu-mi toate simţurile. mă ating puternic de colţurile sfâşiate ale spitalului. faiaţa spartă mă muşcă de spate.

a venit vizitatorul şi a rămas la poartă. câinele galben există. îţi spun.

nu mi se mai încălzesc picioarele. merg fără să ştiu cum. paşii sunt îngheţaţi undeva în memoria ta. spuneai că-i recunoşti întotdeauna când vin. nu când rămân.

primesc totuşi mulţi vizitatori de 1 martie. când ajunge la mine privirea lor se destramă ca un şnur bicolor. le sărut obrajii aş putea să îi muşc. nu i-am vrut mai atât de aproape. nu am vrut să le ştiu mirosul de alcool şi tutun. nu am vrut să am aerul plin de vorbe.

cineva mi-a prins buzele însângerate cu acul de siguranţă. sunt jalnică. sunt un mărţişor mut.

lumea va fi un miel

pe când voi ieşi nimic nu va mai fi la fel. toţi ceilalţi vor suferi de secetă efectul de seră încălzirea globală. nu va mai creşte iarba. nu vor mai exista poeme. nici tu nu vei mai cânta nu vei mai iubi nu vei mai şti cine sunt.

pe când voi ieşi lumea va fi un miel în faţa unui lup fierbinte.

acum scriu repede toate cuvintele care-mi trec prin cap. nimic nu mă poate opri să alunec prin mintea mea argintie. scriu numai noaptea când ştiu că orice spun sclipeşte în întuneric.

nu ştiu cine a scris poemul acesta

nu ştiu cine ascris poemul acesta
în care noi alergăm în jurul lumii
ca soarele şi luna
mă ridic pe vârfuri te văd
potrivind vorbe la capătul gândului meu
pe când voi ajunge
tu vei fi plecat
şi tot aşa
ne întindem inimile de-a lungul şi de-a latul
aceleiaşi existenţe
îmi las călcâiele aici
în urmă
ca semn al vulnerabilităţii mele

doar tu ştii cât sunt de nemuritoare

ascunzători

m-am ascuns în burta spitalului. muzica răzbate până la mine. pianistul a înnebunit când şi-a găsit iubita cu altul. de atunci cântă neîncetat. eu nu mai pot să respir de cântecul lui care inflamează aerul.

în interior sunt câteva spaţii mute. mă aşez acolo ca într-o câmpie. ţin minte că pe vremuri mă linişteau câmpiile. acolo îl întâlneam pe Dumnezeu. simţeam că nimic nu se mai poate ascunde.

îmi las umbra afară să danseze cu albastrul. e un cer imposibil din care aş rupe o bucată pentru tine. pianistul ar afla şi s-ar mutila frângându-şi degetele de claviatură. îmi las umbra afară să facă ce vrea ea.

poem de dragoste

mă ghemuiesc în iubirea ta definitivă.
ştiu sigur că voi rămâne aici
în multe dimineţi vom sărbători această linişte
cu un zâmbet. în altele vei zâmbi pe dinăuntru
privindu-mă pe ascuns.

nu ştiu niciodată când vii acasă
nu ştiu niciodată când plec

acum râzi
şi râsul tău se împrăştie pe mochetă
îl culeg cu sufletul meu făcut căuş
îl aşez undeva la nord
acolo unde creşte întunericul
dintr-o lighioană.

îţi scriu poemul acesta de dragoste
cu o nouă sete de tine.
şi nimic nu mă poate opri
să mor mâine
înainte cu o clipă de-a afla
că nu exişti.

ora t

am traversat republicii ca în ziua aceea în care m-a oprit un bărbat să mă întrebe cum pot exista atât de frumoasă. eu credeam că vrea să mă întrebe cât e ceasul. am roşit. am fugit pe stradă ca atunci. am intrat într-un magazin plin cu inimi. doar a mea uita să mai bată. dacă vreţi să ştiţi, e deja ora aceea târzie, domnule.

detartrant

vreau să ies. dacă spun cuvintele se răzbună. au spălat weceul cu detartrant nu pot să gândesc. îmi arde creierul. îmi arde plămânul. tu eşti în maşină undeva şi aştepţi să fie ora două să faci dragoste în spatele chioşcului cu ziare. îmivine să vărs dar nu pot pentru că mi-e teamă cxă voi spune adevărul apoi voi spune că vreau să ies de aici. şi să intru în tine.

azi le-am spus că îmi amintesc

mi-am amintit foarte clar. au venit să-mi spună că ai murit. sora şefă mă consola printre suspine. părea oarecum uşurată. părea chiar bucuroasă. bărbia ei tresălta de fiecare dată când îmi spunea că viaţa merge înainte. nimic nu mergea. nicăieri. timpul se oprise. timpul îmi stă de atunci pe piept ca o piatră.

azi le-am spus că îmi amintesc. femeia care tace a tăcut şi mai adânc.

am traversat coridorul să văd dacă pot. am înghiţit o tabletă albă despre care nu ştiu nimic. am înghiţit un perete verde despre care nu ştiu nimic. am înghiţit moartea ta despre care nu ştiu nimic.

femeia care tace dormea. i-am luat faţa şi am aşezat-o peste a mea.

vals în cămaşa de forţă

între timp ceilalţi au oprit ploaia. când m-am trezit doctorul mă întreba cum vreau să înnebunesc. cu sau fără tine. nu ştiu dacă se poate fără. el a râs. nici că se putea altfel.

atunci mi-a adus o umbrelă şi m-a lăsat cu o ploaie numai a mea. eram fericită. tu erai viu şi creşteai din încheieturile mele. te simţeam ca pe o brăţară de foc.

până în zori eram foarte bătrâni. paturile erau făcute. pacienţii noi strigau încă. ne strecuram în sala de mese unde ştiam că bucătăreasa asculta mereu acelaşi vals. dansam în halatele de molton luate peste cămaile de forţă prea largi.

dans pe viiaţă şi pe moarte

am încercat să dansez cu tine
dar tu erai un fluture de fier
eu un copac
apoi eu eram o pasăre şi tu un trunchi
lucrurile se împotriveau în noi
aveau o altă cadenţă
ultimul tango aproape că ne-a ucis
am muşcat din privirea ta
m-ai frânt pe la mijloc

în spaţiul dintre braţele tale
tăcerea se întinde cu veacul ei de întuneric
inseparabili tăcuţi
suntem încleştaţi în dansul pe viaţă şi pe moarte

gânduri

nu mi se spune în faţă dar ştiu că ar vrea să-mi interneze şi gândurile.
eu le ţin pe afară prin curte. le ascund în câinele galben. când rămân singură în salon le chem invocând o literă mare. ele vin şi dărâmă tot ce a clădit doctorul până atunci cu neuroleptice de ultimă generaţie.

îmi aşez faţa pe faţa pacientei care tace mereu. aerul devine aspru ca o rindea. ne răzuim liniştea. din ea cad fulgi. ninge cu negru mat din muţenia noastră.

nu aş vrea să se ştie că eu port un cântec în degete. port o sonată pentru pian.

gyuri crede tot

azi am lăsat infirmiera să arunce florile moarte din vază. nici gyuri nu şi-a mai aruncat hainele în weceu. am stat cuminţi ascultând un cântec la radio. în salonul vecin au voie să asculte muzică şi să nu doarmă noaptea.

mi-e teamă că el crede tot ce se spune noaptea în salonul vecin.

la amiază soarele s-a oprit o clipă în aerul nostru. l-am tras cu forţa în noi până când a încăput cu totul în plămânii mei şi-ai lui gyuri care acum se ţine să nu-l dea afară. îl las să nu respire un timp. doctorii sunt ocupaţi cu cei care strigă. soarele se umflă în salon apar umbre. purtăm câte un apus minunat în cerul gurii. eu am orbit portocaliu dar nu spun nimănui. îl las pe gyuri să creadă tot.

am spus lighioană

doctorul mi-a cerut să-i spun ceva despre mine
am spus lighioană
poate se aştepta să spun o culoare
ce cred despre asta
nimic
lighioana este. ea nu crede nimic
ea e mai mult decât pot eu să spun.

am făcut patul
m-am ghemuit ca un animal peste cuvertură. am adormit strânsă în mine
şi am visat că vânez. am visat că eşti o pasăre
şi că nu ai murit

sonata lunii

şi azi am întârziat puţin. portarul m-a privit mustrător.
în fiecare zi întârzii întenţionat
încerc să mă decalez. poate aşa voi ajunge în timpul tău
acolo unde nu se aşteaptă.
sala aia de aşteptare e goală, nu mai e un secret pentru nimeni.

îmi potrivesc vocea după a crainicei tv. ea ne dă vestea cea bună:
urmează o nouă zi

las câte o clipă între cuvinte. decalez. decalez.

tu scrii de parcă ai cânta sonata lunii
la tastatură

cel mai trist poem

cel mai trist poem nu va fi cel despre moarte
nici despre o dragoste pierdută
nici despre o sfâşietoare durere

cel mai trist poem pe care îl voi scrie
va suna cam aşa:

sunt fericită
punct.

loc

singurul loc în care n-am fost o să ne doară cândva


plouă în curte câinele galben e ud
strălucesc printre lacrimi


în locul meu cresc inimi.

miroase a clor. mă înţeapă în creier.

ne-am închis în acelaşi ospiciu. tu mimezi normalitatea cu foarte mult talent. eu am renunţat. prind ciorile din curtea spitalului şi le şoptesc tot felul de chestii pe care vreau să le salvez de la dispariţie. cât trăiesc păsările astea sunt şi eu în siguranţă. tu mă faci nebună şi scrii poeme pe care apoi nu le arăţi nimănui.


miroase a clor. nu mai creşte nimic nicăieri.

se putea şi altfel. puteam să ne publicăm cărţile. să ne plimbăm prin paris. tu să cânţi jazz. eu să nu te privesc atunci când eşti în public. tu să arzi spre mine. să arzi spre locul în care sunt şi să cânţi cu ochii închişi. se putea şi aşa. incredibil de liberi pe acoperişul fierbinte al lumii.


ţi-ai pus moltonul pe dos. ascunzi ţigări în buzunar. brancardierii se amuză pe seama noastră. dar nouă nu ne pasă deloc. pentru că noaptea ne lăsăm pradă unul altuia şi ei nici măcar nu-şi pot imagina atât.

realitate de muls

trece timpul

spargem seminţe

trece floarea soarelui

trec autocamioane cu brânză şi lapte

numai realitatea stă în drum ca o vacă

bună, mă numesc i.

bună,mă numesc ioana

şi nu ştiu cine sunt.

azi doctorul m-a întrebat de ce mă semnez cu i mic
şi de ce întotdeauna M e mare

am observat că m mic arată ca un vierme. M nu e un vierme
e o pasăre sau un fluture
e un miracol
e copilul meu
e iubitul meu
e o mare pe care nu am văzut-o niciodată

aşa că doctorul mi-a cerut o listă. nu m-am oprit de atunci
pentru că era totul de scris
şi totul nu încape doar pe o coală sau două
am scris pe pereţii spitalului
pe cearceaf
pe margini
şi tot mai aveam

litera aia mare de tipar absorbise lumea

când mi-am dat seama că nu am destul loc să spun totul
am rupt pagina
am rupt pereţii spitalului
am rupt cearceaful
am rupt marginile

deci, a întrebat doctorul.
sunt eu, i-am răspuns.

jurnal cu tine

nu-ţi fie teamă că mă închid în tine pentru un timp. ăştia iarăşi au uitat fereastra deschisă. se vede cum cade o lacrimă pe linoleum. n-o ridică nimeni deşi noi nu prea avem lacrimi. nu se poate plânge aici. femeia de serviciu o va şterge cu mopul. ei nu îi trebuie. femeile de serviciu au lacrimi destule.

nu te poţi obişnui cu absenţa mea. de aceea m-am gândit să trăim unul în altul. aşa nu ne vom certa niciodată. nici măcar nu ne putem vorbi. comunicăm direct prin inimi. şi dacă unul moare celălalt se sfâşeşte pur şi simplu fără nicio explicaţie. e plăcut să ştiu asta.

ar fi o problemă când voi fi întrebată cine sunt. oricum nu ştiam nici până acum. dar pot să dau acelaşi răspuns ca întotdeauna. tu.

...

o durere fantomă e cel mai penibil lucru din lume. să doară şi să nu existe.
să nu-l vezi să nu-l auzi să nu-l simţi altfel decât prin durere
zi şi noapte să urle

îmi cresc altceva în loc. am avortat câteva umbre. am închis drumul spre mine. acum rătăcesc.

există o memorie duşmănoasă. există amintiri potrivnice pe care nu poţi să le ucizi. sunt cele care te înving mereu. ar trebui să nu mai încerc să le ucid. să le tranform în aventuri.

sâmbătă e zi de vizită

sâmbătă e mai bine. e zi de vizită. el a plecat. în timp ce-şi lua rămas bun avea iarăşi privirea aceea pe care nu pot să o susţin. căuta în spatele cuvintelor. scormonea în mine şi eu strigam încercând să mă închid pe dinăuntru. aproape că nu-l auzeam că întreabă ceva. despre ce. nu vorbim decât despre asta. nu înţelege că aş fi vrut să vorbim despre galeria pe care o va deschide cândva. sau despre călătoria în franţa.

am rămas în picioare. nu ştiu de ce întotdeauna când sunt cu el rămân în picioare şi vorbim mereu despre altceva. are vocea atât de sigură încât nici nu-ţi dai seama când alunecă. nici cînd te despică în două ca pe un fruct. dintr-o singură tăietură.

a existat o singură clipă în care am ridicat ochii. am spus ceea ce trebuia spus şi el a tăcut. abia atunci m-a rugat să stau jos. am aşteptat să-mi spună să stau. cred că mai avea întrebări. şi eu nu mai aveam răspunsuri pentru că nimic nu mai era la fel.

Hey You!

să fie iunie şi să-ţi scriu poeme de dragoste
pe care tu să nu le citeşti niciodată
să nu conteze că e luni
tu să nu ştii totul
de fapt să ştii atât de puţin
despre noaptea aceea
încât să-ţi par o străină
pornită în recunoaştere prin
trupul tău
care să nu fie acolo ci în colţii lighioanei
în ghearele ei
să nu vorbeşti
să nu vorbeşti
eu scriu poemele acestea pe care tu le iei cu tine
mai târziu
când rulezi pe şosea
ascultând pink floyd la maximum
şi te gândeşti la mine ca la o coardă
ce se poate rupe oricând

rmn

restul mi l-am imaginat eu. în realitate nu existau toate aceste întâmplări. erau doar pete albe şi altele negre. multe imagini rmn care secţionează o tumoră. gri cu contur indecis. nimic de băgat în seamă doar sfârşitul în termeni tehnici.

în realitate nu există purpuriul. asta vede doar ea cu ochiul ei de oţel. în realitate nu există emilia pentru emil nici ion pentru ioana. în realitate nu contează decât pata aceea gri despre care putem să presupunem că ne va aduce moartea.

silentium

m-am închis în acest ospiciu ca să nu înnebunesc cu nebunia de-afară. dimineaţa sunt în siguranţă sub privirea lui gyuri. cred că a orbit ieri în timp ce trecea o vizitatoare cu rochia ei albastră vaporizându-i privirea. era să se arunce în ea ca într-un cer. dar când ea a strigat puţin surprinsă el a orbit.

cânt încet. nimeni nu aude. am în grijă surzenia lor. nu vreau să-i trezesc. nici pe mine nu vreau să mă trezesc. nu mă doare nimic la palpare. plămânii mei nu au murmur. respiraţia mea e o tăcere absolută , doctore. nimic de speriat. doar acest silentium care se întinde până la poartă.

ceva important

am închis ochii şi am vorbit.

între timp oamernii se grăbeau
aveau scări de urcat
aveau multe lucruri bune
care se împerecheau peste tot

nimeni nu s-a oprit deloc să audă
ce spuneam
poate ceva important
doar eu ştiam
doar eu puteam să le spun


am închis ochii şi am iubit

mâine e

nu moare nimeni. nu trăieşte nimeni. mâine e joi.

pe coridorul antiderapant am întâlnit o căprioară. picioarele îi tremurau puţin ca nişte gladiole în cârje. nu am observat altceva. mă aştepta cineva în capăt râzând în hohote.

dacă nu mă gândesc la gândurile tale e bine. trece miercuri şi vine mâine.

pânda

nu-i nimic. atât ai putut. într-un fel ai reuşit. lumea cu gust de cireşe amare s-a oprit ca un zmeu prea sus şi nu poţi s-o atingi. nu-i nimic. nimeni nu-ţi cere să plângi. nimeni nu ar trebui să-ţi ceară să guşti din fructul acesta care te poate ucide.

te-ai aplecat puţin când te-am atins. ceva te vâna chiar atunci. erai hăituit şi eu nu ştiam. îmi încălzeam inima în palmele tale mă încălzeai cu răsuflatrea ta de căprioară ce-şi simte glonţul venind. n-ai spus nimic. nimeni nu putea să bănuiască. nici eu nu ştiam că te pândeam.

exit

eu mă joc aici la limita dintre întâmplări. pândesc pauza dintre respiraţii ale celorlalţi. nu sunt singură. cu mine sunt herghelii de cai purpurii care aleargă spre poartă. trec dincolo luând cu ei plăcuţa verde pe care scrie EXIT.

cu mâinile fac cercuri din care mă străduiesc să nu ies. dar piciorele îmi rămân afară şi se desprind de mine. aleargă pe scări până sus pe acoperiş unde au murit subit mulţi dintre noi faţă în faţă cu luna.

îmi desfac părul. nu avem voie dar eu îl desfac şi-l las pe podea. face un zgomot ciudat pe linoleumul verde. parcă tot ar cădea privirea cuiva şi nu s-ar mai opri din cădere.

nu sunt niciodată nebună în zori. întotdeauna mă apucă un frig şi tremur şi-mi doresc să fiu acasă. mi-e gura amară. ceilalţi dorm cu aceeaşi normalitate. este o oraă când nimeni în lumea asta nu este nebun.

puţin după aceea se înfierbântă clipele. viscerele urlă în mine. le prind cu un cleşte de carne. stau chircită şi mă joc de-a ultima limită. EXIT scris cu litere mari cât spitalul.

îmi creşte un munte pe piept

nimeni nu mă întreabă nimic. au lăsat un singur bec aprins. ca să văd întunericul. ca să-l ştiu.
respiraţia mea e însoţită de a celuilalt. cel căruia în unele nopţi îi spun tu.

dacă tac îmi creşte un munte pe piept. nu-mi pasă prea mult. nu mai am nimic de spus. totuşi nu mă culc încă de teamă să nu-i fiu asemenea mortului de la subsol.

pe neaşteptate răsar flori din crăpăturile pereţilor scorojiţi. le simt mirosul ierbos şi intru în panică. tot ce e viu poate să moară. poate să doară. tot ce e viu îmi este diferit şi mă sperie pentru că viaţa latră ca un câine şi muşcă.

sunt.

sunt i. în sfârşit e linişte. sunt.
în sfârşit a nins. zăpada mă orbeşte
dar eu nu pot s-o orbesc pe ea.
fac un înger pe care nu pot să-l privesc.
îl port în spate puţin. îl simt rece şi bun.

tălpi

pătura în carouri mi-a rămas prea mică în zori. tălpile au rămas afară. mi se păreau atât de indecente încât îmi venea să le tai ca să le ascund. am încerrcat să mă ghemuiesc dar nu am reuşit. m-am prefăcut că sunt nebună şi dorm.

nu m-am mişcat nici când cineva a venit şi a început să mă lingă în urechea dreaptă. nici când şi-a dat drumul în mine. nu m-am mai trezit de atunci de când am aflat că tălpile noastre ne trădează în somn. când am înţeles că nu vom mai sta niciodată în picioare.

regurgitări

le priveam cu oarecare îngrijorare cum se aruncă în ochiul argintiu. era mai mult o aşteptare. amăgirea se desfăşura între două taine. aşa credeam. întotdeauna urma o şi mai mare amărăciune.

toate erau suflete. dacă nu erai aşa treceai mai departe. ochiul devenea orb şi tare ca o piatră de pavaj. puteai să calci cu uşurinţă. era posibilă neîntâmplarea.

îmi ţineam răsuflarea un timp. speram că va curge o lacrimă adevărată. speram că undeva, foarte adânc există forma aceea de sublimare în care noi toţi credeam de la bun început încercând să prindem în braţe aburul strălucitor.

dar nu. nimic din toate acestea. am ajuns să cred că nimic nu e adevărat, când de fapt totul era atât de real încât am început să vomit. nici urmă de ireal. nici urmă de altceva. doar realitatea seacă înfiptă în pământ ca un ţăruş. doar animalul cu viscerele lui funcţionând optim înghiţind suflete incluzându-le cât se poate de firesc în metabolismul lui perfect.

flori pentru gyuri

am privit prea mult în colţul acesta. au venit brancardierii şi au scos cuiele din palma lui gyuri. el nu a spus nimic. s-a apucat să privească şi el colţul meu.

îmi las cîteva lucruri sub pernă. întotdeauna acolo e primul loc în care se caută. vor găsi un ciorap de mătase şi o filă din jurnalul cu tine. cineva o să înţeleagă toate astea.

e greu aerul dacă încerci să-l respiri când eşti învoit toată ziua. mimezi normalitatea şi asta îţi dă fiori. afară trăieşte şarpele. şi lupul care ţi-a sfâşiat memoria. e greu să respiri acelaşi aer cu toţi prădătorii.

gyuri e mai senin. mi-a lăsat colţul în pace. bandajele sunt ca nişte trandafiri şi el îi priveşte zâmbind. poate că nu era decât asta. el nu primeşte flori niciodată.