cireşii nu fură oameni

mult timp am crezut că mi te-a furat un cireş. dar acum nu ştiu ce să mai cred. cireşii nu fură oameni.

poate că mi-e prea somn. viaţa mi se pare grea. ca un o bilă de plumb. o rostogolesc pe iarbă şi-mi pare rău. ce mormânt frumos putea fi aici dacă n-aş fi fost eu să stric totul.

poate că mi-e prea sete. beau creierul munţilor cascade de gânduri măduva ta miezul lucrurilor. cu siguranţă mi-e prea sete încă.

sufletul stă şi el în altă parte. aici. stă cu mine şi mă face să spun chestiile astea fără noimă. e ca un animal sălbatic pe care crezi că l-ai îmblânzit. te muşcă din joacă puţin prea tare. până la sânge.

un timp am crezut că toamnele sunt invenţia ta ca să mor cât mai frumos cu putinţă. dar acum nu ştiu ce să mai cred.