...

oamenii nu au timp. noi avem altceva. avem copaci şi păsări. aşa ne dăm seama. melcii sunt ca nişte câini care ne mănâncă din palmă. am rămas uriaşi în lumea asta pitică. oamenii sunt foarte mici şi grăbiţi. au ceasul morţii în ei. ni-l arată şi nouă dincând în când noi orbim pentru lume.

crescător

iau cuvinte şi le aşez în ordine crescătoare. ele cresc până la tavan
ca un sugar uriaş
ce suge la sânul meu cu vise.
îl hrănesc zi şi noapte.

copilul gigant se întoarce spre lume şi plânge. lumea se sparge. copilul râde. lumea e un balon de săpun în care noi ne facem prea multe griji.

tu eşti intermitent eu sunt o linie. strălucim în întuneric acum
întunericul se încolăceşte în jurul meu ca un şarpe.
e bine când nu respiri
devii fericit nu ştiu de ce
ţi se face cald. teama dispare din prima clipă.

dacă mai spun un cuvânt mor. spun. infinitul se crapă în două.

lalea

ne-au dat drumul. a plecat portarul cu tranzistorul lui vechi cu ziarele de ieri. am rămas noi înveliţi în păturile gri. nu pot să plec până nu moare laleaua pe care ai vrut să mi-o aduci şi nu mi-ai adus-o. ţin minte floarea aceea stranie. mi-am imaginat-o de mii de ori cu tulpina puţin strivită de mâinile tale. tremuri puţin.

acum nu ne mai ţine nimeni aici. acum suntem nebuni. nu mai putem pleca din burta spitalului. au început să dărâme cantina şi pavilionul cu agresivi periculoşi. peste noi se construiesc fără să ştim alţi monştri. cărămizii.

visul e mult mai lung

simţul văzului simţul auzului simţul simţului
stau cu receptorii spre înlăuntrul lumii
în burta ei de ceară în burta ei de ciment
şi mă hrănesc cu gândurile tale.
tot ce spui este hrana mea. tot ce gândeşti înfulec pe nerăsuflate.
râd. îmi amintesc verdele crud şi liniştea din burta altei lumi.
apoi îmi amintesc junghiul de neîndurat al plecării.
dintr-odată ploaia mă înlocuieşte din faţă
îmi ia fruntea îmi ia părul şi sânii
ploaia e aici şi tu nu.

ies în stradă aşa cum sunt. alerg să caut ieşirea din vis. mi-ai spus că nimic nu e adevărat. am pipăit uterul pe dinăuntru cum făcea maia. din mine se mai desprinde un copil şi sprijină cerul. îl alăptez. îi iau umbra şi o cresc peste blocuri peste curtea şcolii peste nonstopul din colţ. copilul e un uriaş blând care ne înghite plângând. maia e copilul meu. maia e sora mea. e mama mea. visul nu se termină niciodată. e mai lung decât viaţa.

s-ar putea să fie aşa

s-ar putea să nu fie chiar o absenţă. nici o rupere. s-ar putea să fie doar un vers alb foarte scurt din care să înţelegem imediat că nu mai urmează altceva . aşa cum tu foloseşti un cuvânt sau două când pleci. spui bun aşa. dar nu e bine deloc. nu se mai întâmplă nimic. s-ar putea să fie doar un vers din două cuvinte. mijlocul versului o tăcere mică. amândoi am putea să ne înfiorăm în acelaşi timp. s-ar putea să fie aşa.

sicrie non stop

nu ştiu cum am rămas fără trup. tu înţelegi lucrurile astea mai bine. trec în fiecare zi pe lângă un afiş scris cu alb pe fond negru. SICRIE NON-STOP.

pomelo

vorbeşti ca şi cum ai dansa. laşi cuvintele să se cabreze puţin apoi se aşează în mine şi îmi fac sete. tac. dansul tău se scurge în pământ. întotdeauna aştept să văd sfârşitul. un oftat o penumbră. sfârşitul e o petală.

nu ating nimic. transparenţele mă înspăimântă. şi foamea la fel. mi-aş dori să existe un fruct foarte zemos în să trăim amândoi. ca două seminţe care se iubesc înainte de coacere.

pielea mea nu mai are atingere. nu mai are dulce-amar. înfloresc prea repede. nu ştiu cum să mă opresc.

pacea mea incurabilă

spitalul gol. eu goală mă lipesc de faianţă. duşurile aşteaptă învinse. din muţenia lor picură ceaţa fierbinte . aud că respiraţiile se rup în saloanele cu bolnavi incurabili. se împarte hrana rece. cozonacul e galben. goală şi oarbă muşc din el ca dintr-un soare dulce.

singurătatea nu încape sub pielea mea netedă. miros într-un fel. ai spune că a pace. ai spune asta după ce m-ai respira toată.

gratiile au o umbră frumoasă. mă întind sub ea. o las să mă taie în felii. linoleumul verde mi se lipeşte de spate ca un sărut.

au spus că mai urmează ceva după asta.eu nu aştept nimic. citesc etichetele flacoanelor şi adorm.

glonţ moale

mi-ai lăsat gândul acela ca un glonţ moale
apoi ai plecat
şi eu am adormit
uitând că nu am trup.

glonţul a înflorit în mine
metalul s-a mestecat cu sângele

când m-am trezit eram încă virgini
şi stingheri ca două ziduri .

hai să vorbim

îmi aduc aminte de teamă. treptele mă fac să număr. nu-mi ies niciodată cu soţ. sar peste una.

hai să vorbim. asta ştim cel mai bine. nu e cum s-ar putea crede. vorbele nu se pot anula. ca şi fiinţele vorbele cresc din interior. îţi simt pulsul în al meu. cuvintele se împerechează imediat. tot se iubeşte cu tot. oamenii lipsă. unii au treburi alţii sunt cercuri. oamenilor le e teamă şi nouă nu.

am pândit fereastra fără să ştii. afară e o câmpie. eu presimt câmpiile ca o lighioană şi mă frământ puţin înainte de a mă resemna în braţele tale.

piele mea străluceşte. e un cer înăuntru. un uter care se umple cu viaţa de după moarte.

rana

sângerez puţin. nimeni nu observă rana mea atât de mică. nici eu nu mainştiu de ea. las o dâră frumoasă pe gresie pe covorul albastru pe zidul din camera oaspeţilor unde nu intră nimeni. am lăst uşa deschisă. într-o seară acolo mnă va sştepta cineva. rana mea se va scunde adânc între zâmbete. toată noaptea vom sta la poveşti. obosite privirile noastre e vor încolăci pe trupuri. vom adormi până la urmă. eu în fotoliu ghemuită ca un câine. nimeni nu va opri muzica. edith nu se poate opri niciodată. voi visa că nu regret nimic că sunt la liceu şi dimineţile sunt reci. că nu merg acasă. acasă e unde mă aştepţi tu. îmi las cărţile pe jos. mă întind lângă tine. îţi recit versuri scrise în ora de fizică. nu spui nimic. tremuri puţin. nu spui nimic. apoi vine spaima ne facem mari ca nişte ciuperci ne facem otrăvitori. tu eşti frumos. ai învăţat să mori. eu nu ştiu cum întâmplările se petrec din aproape în aproape. cumpăr perdele. am câteva ferestre din care se deschid ziduri. le dau nume de păsări. le dau numele tău secret. îmi îngheaţă mâinile pe clape. vin ierni în care muzica e oprită. nu respir prea adânc. nu înţeleg nimic. cenuşiul se împarte în două. o parte e a mea. doar o parte e plină de muşcăturile mele.
nu mă trezesc. edith cântă din moarte. noi o ascultăm şi totul ni se pare adevărat. camera de oaspăeţi dragostea sângele meu tot curgând dintr-o rană invizibilă.

..........

dacă ai şti de câte ori am trecut linia albă continuă şi am înghiţit contrasensul
m-am scăldat în lumina farului chiar cu o clipă înainte de izbitură. mi-au strâns creierul pe ziarul de ieri.
am ştiu că mă vei întreba cum mai sunt. dansez ca să uit. trupul meu rămas între fiare dansează cu iubiţii de cretă. le consumă febra le fură gândurile. trupul meu se dizolvă în sângele poeţilor şi îi ucide lent după ce le dezvăluie adevărul.

primul impuls

dendrită axon spaţiu dendrită axon totuşi ceva nu se leagă. retina stă să se rupă. dinţii ei albi. zâmbetul ei larg anulând mediul ostil. ochii albaştri ai aparţinătoarei. bicuspida mea funcţionând neobosit în ritmuri periculos de înalte. lumina amiezii în lingura de supă ţinută nefiresc. degetele ei lungi împletind pulsul meu tahicardic. nu-mi pot smulge privirea dintre spiţe. teneşii verzi. plăcuţa cu şuruburi. iarăşi zâmbetul. amar. foarte amar. tu. iarăşi tu în toate fiinţele. tu în dendrite şi în axonii mei care leagă impulsul de celelalte lucruri.

accident în sepia

niciodată nu am fost mai fericită ca acum. vorbim despre moarte
şi tu eşti tot mai viu. îmi spui cum să te omor
când va veni vremea. cum să fac ceva.
eu îţi răspund fără să clipesc. dar mă gândesc cum vom muri noi
amândoi deodată
în acelaşi accident de suflete.
o ciocnire moale ca între doi fluturi albi.
îmi imaginez cum vom zâmbi.
cum nu va plânge nimeni pentru că toţi vor şti
cât e de bine.

şi toată scena asta se desfăşoară lent
în sepia.

umbra mea stă întotdeauna pe locul mortului

ridic umbra şi o aşez în locul meu. ea stă mult mai bine pe locul mortului. nu prea am încredere în umbra oamenilor. a mea face excepţie. e docilă. se lasă îmbrăţişată de toţi. umbra mea e o târfă. nu mă deranjează când moare şi când învie. naşte copii din flori. eu mă tem de flori. umbra mea nu. eu mă tem să fac dragoste cu tine. umbra mea nu. nimic din ceea ce există nu-i este în afară. existenţa lumii e în umbră. în burta ei. carnea oamenilor e dulce. bătbaţii iubesc cu o clipă mai puţin. nu-i nimic. eu şi umbra mea am stabilit ca eu să dispar la timp. ea mai rămâne. înghite sperma. creşte copiii din flori. moare după aceea în drum spre amsterdam într-un accident de maşină. ea ocupă întotdeauna locul mortului. sau a moartei. fără să-şi mai tatueze în palmă linia vieţii în coadă de peşte.

din somnul lui gyuri se vede mai bine

au luat vaza cu florile moarte. au luat îngerul de pe noptieră. toată noaptea în mine va urla absenţa ta vegetală.

l-au luat şi pe gyuri. somnul lui îi sperie pe toţi doctorii. l-au dus în camera de trezire. acolo pacienţii nu mai au pleoape.

pe noptieră îmi înfloreşte un cireş . nu ştie nimeni. doar gyuri l-a văzut într-o noapte. din somnul lui se vedea mult mai bine.

să-ţi spun când vine sfârşitul lumii

să-ţi spun când vine sfârşitul lumii. dacă nu vorbesc despreele lucrurile dispar. tot mai puţin e vizbil . când să exist şi eu se sfârşeşte lumea. vine o beznă şi ne înghite sufletele.

din asta se moare

ştiu că din asta se moare. m-am închis în lift. miroase a chanel şi a urină. am tot timpul din lume. din asta se moare. nu urc şi nu cobor.

afară oamenii sunt domestici. se iubesc toţi cu toţi. îşi unesc suprafeţele alunecă unul pe celălalt. afară oamenii se muşcă de buze. unii mai sângerează încă.

vestea m-a luat pe nepregătite. credeam că suntem nemuritori. pe neaştepate am devenit devenit sticloşi. de-acum în orice moment putem să ne spargem. ar trebui să ocolim sunetele înalte.

acesta nu este un poem. poemele sunt pentru oamenii domestici din curte.

hy

credeam că pot să sparg liniştea
ca pe-un sâmbure. am strâns-o între dinţi
până în zori.
nu pot să înghit dacă mă gândesc la asta.
ceilalţi ar spune că sunt isterică
dacă ar şti.

aş vrea să se întâmple tot ce am spus. aş vrea să fim
ca din întâmplare
şi să nu ştim nimic
altceva.

nu, nu mi-e bine

nu. nu mi-e bine. nu. nu am grijă de mine. nu fac decât tâmpenii. am cules melci toată ziua. am cărat pământul dintr-un loc în altul. ziua s-a isterizat a sărit la mine din oglindă. mi-a smuls jugulara. purtam un colier. s-a deşirat. am cules perle şi le-am aşezat peste melci. am adunat pământul şi l-am aşezat peste mine. a venit câinele galben. şi-a îngropat osul în noi. nu am grijă deloc. acum cresc într-o scoică. aici miroase a mare se aude marea afară undeva unde sunt pescăruşi maluri şi cer. e marea înfrântă. vocea ei e vocea mea. nu mi-e bine. vărs. melcii au crescut mari ca nişte câini. îi mângâi şi le dau să-mi mănânce mâinile pentru că seamănă cu nişte frunze. ei nu ştiu nimic. nu înţeleg mâinile de oameni. nu înţeleg ce-i cu toate astea. ronţăie şi mă doare . dacă întrebi îţi spun că nu plâng. lacrimile sunt tăioase. amare şi am orbit pe jumătate data trecută când am plâns. nu am grijă de mine vezi şi tu că sunt incapabilă să mă opresc din toate fiinţele. mă las aşa în voia lor. cel mut pot să-ţi promit o tăcere într-o lebădă.