oamenii trec strada. trec viaţa. uneori pe roşu. lucrurile acestea se întâmplă pur şi simplu. din neatenţie. din grabă. ai fi crezut că ţie nu. că li se întâmplă doar altora. apoi vine patrick. mă întreabă ce mai fac. el ce mai face. el are alte priorităţi acum. de fapt pe cine ar mai interesa azi ceva despre aristotel. pe mine. pentru că suntem prieteni îmi spune. altfel nu şi-ar răci gura de pomană. morţii cu morţii îmi spune. mă întreabă de ce m-am sinucis aşa ca o proastă. îi spun că nu ştiu. nu e trist. îi e lehamite de atâta prostie. dar acum are alte priorităţi. eu nu mai am priorităţi de aceea.
nu suntem trişti. patrick nu e trist. e într-un mod straniu grăbit. mereu am impresia că-l reţin din ceva important. din treaba lui. îmi spune că viaţa e aproape un rahat. şi toată imaginaţia lui e doar o scară de incendiu. eu nu îndrăznesc să-l întreb despre vise. îl las să-mi vorbească de parcă ele nu ar exista. aş vrea să-l întreb dacă de la el se vede marea pe fereastră. nu-l întreb. sunt aproape sigură că nu. dar mă las să-mi imaginez că el vede marea în timp ce-mi vorbeşte despre aristotel.
No comments:
Post a Comment