nu spun mare lucru

cântecul se cântase deja. nu începuse nimeni altul. de câte ori ridicam privirea murea cineva. am hotărât să orbesc.

noaptea îmi pun în gând să cresc din zid.

un vizitator mai îndrăzneţ a încercat cămaşa de forţă. nu am văzut ceva mai oribil. omul avea în el păsările fluturii tot cerul. se amestecau toate în el împinse până în măruntaie în oase. ţipa doar pe dinăuntru. noi ceilalţi nu mai suportam.

odată am văzut cum veneai înfrigurat până la poartă. sau poate că mi s-a părut.

strada e plină de oameni. îmi întorc privirea de la ei. toţi poartă pe umeri moartea cuiva. sicriele se înşiruiesc până la capătul lumii. acolo unde voiam să ajungem cândva şi n-am mai ajuns.

mă trezesc vorbind cu vocea mea de întuneric. nu spun mare lucru. spun că aveam o casă în rai.

undeva cumva

nu-mi plac plecările. întotdeauna mi-a plăcut să rămân.

la agenţie nu te întreabă nimeni dacă ai vrea să rămâi. unde vrei să pleci. oriunde. lumea e destul de scurtă. dacă mă întind până acolo mă prinzi de mână. deci n-o iau ca pe o plecare. e o rămânere în lumea asta în care eşti şi tu
undeva.

aici la nivel subatomic nu mai contează. nu vede nimeni că stau în inima ta şi că mă străduiesc să oxigenez hematii că aranjez treburile astfel încât să fii viu şi cât de cât fericit. şi că oricât am pleca o parte mică şi indistructibilă rămâne în celălalt
cumva.

i.

"Inbox (1)
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Catalin Pavel [Catalin Pavel ]

2007-10-31 | |

cînd te-am văzut prima oară
nu mai văzusem niciodată pe nimeni.



nu ştiam cum trebuie să ne atingem.
am făcut dragoste din neştiinţă.



apoi am fost mult timp împreună
fără să scoatem o vorbă.
primul lucru pe care l-am spus a fost te iu.



era bine să nu ne fi iubit de la început.
era bine să ne fi iubit de la sfîrşit."

preluat de aici: http://www.agonia.ro/index.php/poetry/1751463/Inbox_(1)

de aici se vede doar o pădure în flăcări

de atât de aproape nu pot să spun. ca şi când ai privi în foc. flacăra ţi-ar capta gândurile. te-ai lăsa în acea combustie lină.

nu ştiu nimic pe de rost. tot ce ştiu creşte din mine. ca o pădure.

câteva mesaje din afară ajung până la mine. incinerate. cenuşa lor miroase a sfârşit.

mi-am luat foarte puţine bagaje. o valiză mică în care am pus inima de copac pe care am găsit-o atunci demult când te căutam în alte regnuri

dar nu pot să-ţi spun cine eşti.

de aici se vede o pădure în flăcări.

plec. până la urmă am salvat inima unui copac. o duc până departe în groenlanda. în ţara oamenilor.

bine

mi-am imaginat prea multe lucruri. unele erau de piatră.

merg. şi asta mi se pare suficient.

un om şi un cal alb. copitele sună ciudat pe şosea. paşii omului nu se aud deloc. nimeni nu pare să-i mai vadă în afară de mine şi de un câine care îi latră puţin.

un prieten grec foloseşte cuvântul suficient în loc de bine. până la urmă e destul de corect.

întâmplări

toate întâmplările se golesc de mine. am rămas înafara lor şi mi-e bine. mă prefac în muscă. în albină. în furnică. în omidă în vierme mă prefac.

tot ce s-a golit se reumple pe neaşteptate. umbra ta e a unui copac doborât. sorb seva din aceastsă cădere. nu ştiu cum. nu ştiu ştium cum. noi ne împreunăm în orice specie. ne regăsim chiar şi în teama de altceva. planează o tăcere crestată cu briceagul.

am ales de atâtea ori încât am renunţat. altceva mă pune într-o vază cu apă. un aranjament banal simetric din care nu iese niciun sunet. altceva îmi inventează clipa următoare în care te aştept dintr-un spital nesfârşit.

vocea plângăreaţă se face tot mai mică. nu e nevoie să ascult să nimic. am liber de la toate treburile acestei lumi. lighioanele au rămas pe câmpie cu dumnezeu. halesc timpul din carnea creatorului lor. mă întreb cum să le spun despre perpetuarea speciei făsă să pară o cruzime mai mare decât a lor.

sunt responsabilă doar o secundă. cât sunt vierme.

mi-e tare dor de tata

mi-e dor de tata.

acum sunt mai departe de lucruri. e greu până te prinzi că nimic nu e nou
nimic nu e vechi
toate sunt mai aproape sau mai departe

acum lucrurile au devenit toate departe
şi toamna asta e departe
tata e ghemuit la infinit în sicriul lui de stejar

de ziua lui i-am luat un training albastru.
cred că e singurul cadou pe care i l-am făcut.

mai e puţin şi se termină. eu sunt mică şi tot mai departe
ochiul lui abia mă mai vede. toamnele durează o secundă
cât un zâmbet la fotograf
şi gata

toate aceste cărţi cu numele tatălui meu pe copertă
toate aceste însemnări cu pixul pe margine
ore întregi de iubire de oameni
ore întregi de curiozitate
ore întregi de mirare

toate sunt ca noi
dar foarte departe

un cântec, ceva

mă simţeam atât de frumoasă
în felul meu tăcut
ezitant şi stângaci
simţeam că strălucesc atunci
în ziua aceea
nu eram formată din cap trunchi şi picioare
eram un gând
o părere
un fel de cântec din care tu făceai alte cântece

cred că mă simţeam ca o simfonie cumva

în blugii mei strâmţi şi tricoul meu lung până la genunchi
eram un cântec din care tu puteai să te alcătuieşti

avem noroc

avem noroc
că moartea nu se poate scrie.
am ajunge să citim numai moarte.
am ajunge să iubim numai muribunzi.
locurile de joacă s-ar tranforma în pietre.
pietrele s-ar transforma în pietre.
am arunca în noi
cu noi.
am arunca în noi
cu copiii pe care i-am culege toamna
din câte-o salcie.

totuşi

ce noroc avem
să scriem numai şi numai din dragoste
să murim din dragoste
să facem dragoste din dragoste
şi copii din dragoste.

ce noroc avem că vine toamna
şi se aşează blând
pe noi
şi noi o iubim
şi ne iubim
şi toamna se miră.
copiii noştri se miră.
cum de avem atâta noroc
să nu scriem moartea
ci să o trăim în repetate straturi
până când reuşim să o disimulăm
sărbătorind tot felu de chestii.

uneori ne bucurăm din te miri ce.
copiii noştri
care ştiu totul de cum îi naştem
se miră.

în orice caz
noi avem un mare şi nesperat noroc
că nu trebuie să vorbim deloc despre moarte.

canicula. bloc A1 etajul 1

bloc A1. de fumat şi băut cola cu gheaţă toată noaptea în balcon.

insecte verzi cheratinoase lovindu-se de neon.

fluturi de noapte împrăştiind fumul de ţigară.

stele care se apropie prea mult.

spaţiu sau timp. ne e totuna.

gândul că putem respira.

un greiere ajuns cumva la etajul 1. undeva în pereţi.

gândul că în interiorul cărămizilor creşte iarba.

un greier în creier.

nu gândim. nimic.

viaţa sub toate formele ei se ţine de noi. îi facem loc sub piele.

transpiraţi.

arămii.

cărămizii.

nu-i spune

sângelui meu nu-i spune despre plecare. nu-i spune. nici cărnii mele nici câinelui. sângele meu e câinele meu. muşcă din joacă puţin prea tare. sângele meu muşcă din inima mea.

în fiecare dimineaţă tot mai ciuntită mă ghemuiesc în tine. tu eşti locul gol. uneori eşti o umbră în care mă ascund.

de fapt nici tu nu eşti sigur că există plecare. crezi mai mult în tăcere. o foloseşti cu încordare zi şi noapte în zidurile prin care trăieşti.

aici iarba e verde verde

m-am gândit să-ţi scriu o scrisoare. dar nu ştiu cum să încep, nu ştiu ce-mi eşti dacă îmi eşti.

ţi-aş scrie despre cum am încă în mine o parte care se bucură. nu ştiu cum. asta e o surpriză pentru toată lumea care mă cunoaşte. şi mai ales pentru mine. partea aceea care opreşte clipa cu buzele. îi simte vibraţia. o sărută ca pe-un fluture. aşa cum făceam noi la început de tot pe când ştiam totul unul despre celălalt.

acum ascult muzica altfel. parcă nu mai trece prin tine. ajung într-un oraş nou dintr-o altă ţară vorbesc limba altora şi mă simt bine. oamenii mă salută pe stradă. nu sunt atât de străină cum credeam.

aici iarba e verde verde.

sunt multe lucruri la care nu mă gândesc. nu-mi fac griji. nu-mi mai trebuie o casă. nu-mi mai trebuie nimic. am totul. toată această frumuseţe despre care ştiu. nu mai am nevoie de nimic.

aici timpul creşte direct din mine. ca iarba.

.

te aştepţi să se facă linişte. există ceva ponosit în ceea ce spui. ascult cu oarecare nerăbdare. vreau să plec. strada e plină de vânzători ambulanţi şi de tarabe. încerc toate brăţările. cândva am avut o verighetă de cameleon. dar e poveste lungă. şi tu vorbeşti despre alte lucruri tot mai vechi.

...

timpul creşte direct din mine ca o iarbă. ştiam asta şi ieri. şi alaltăieri.

tu ce ai face dacă ai fi un pian

stau aici în mijlocul bucuriei.
ea nu mă atinge deloc.

am desfiinţat toate locurile în care aş fi putut să mă ascund.

dar cred că am în mine un pian. câteodată el cântă prea tare.
prea se aude în afară când oamenii dorm.
şi atunci mi-e puţin teamă.

te întreb tu ce ai face dacă ai fi un pian în cineva ca mine.

dacă ai scrie acum un poem aş înnebuni

mi-am dat seama că el e aici. oricât de departe aş fugi oricât de adânc m-aş ascunde el tot ar fi
aici
el ar respira cu plămânii mei abia apoi cu ai lui
ar trăi cu inima mea apoi cu inima lui

de fapt ar fi mereu
oricât aş vrea sau nu

m-am obişnuit să mor ca să-l alung. în ultima clipă chiar el mă salvează.
chiar el pentru că este. pentru că visez cu tot xanaxu cu toată durerea cu toată moartea
visez nepermis de mult
nepermis.

într-o zi l-am smuls pur şi simplu
nu a curs nicun sânge. nu nimic.
am aşteptat. am aşteptat.

apoi i-am spus
dacă ai scrie chiar acum un poem
aş înnebuni. de tot.

şi atunci el a scris un poem.

cum să fecundezi clipa

"Totul se dă şi se ia în acelaşi timp"

liniştea a pătruns în creierul meu
ca un glonte.
a explodat acolo şi nimeni nimic.

în acelaşi timp cineva recita
un singur vers
dintr-un singur poem

în spatele lui soarele schimba o piele cu alta.
aproape că mă rătăcisem în orbirea lui fierbinte.

şi totul se întâmpla în clipa aceea
care nu însemna dragoste
într-o linişte de sinucigaş.

tăceam. dacă aş fi spus orice
aş fi avut glasul prea plin
alungit ca o picătură de ploaie.

alba-neagra

saloanele sunt fierbinţi. mă lipesc de perete. şi el e prea cald. aproape ca un om.

pe coridoare e umbră. pacienţii s-au întins pe fâşia neagră din material antiderapant. au urmat şarpele.

unii joacă alba-neagra pe un scaun rulant dezafectat. mizez pe negru. suflet libertate dragoste. tot. pierd. mă întind pe jos pereţii vin peste mine. prea calzi. fierbinţi. ca nişte oameni.

nu pot să trăiesc ştiind toate astea

nu pot să trăiesc cu tot ce ştiu acum.

de exemplu nu pot să trăiesc cu aceste litere care încep să latre să urle să fugă.
nu pot să trăiesc cu aceste cuvinte. cu verdele lor. cu albastrul lor cu violetul lor.

nu pot să merg pe stradă şi să zâmbesc în timp ce ştiu toate astea.

la prima vedere lucrurile par normale. unu care se crede poet scrie despre câini. altu se întrece cu vorba. dar eu

eu nu pot să trăiesc în mine cu acest lup care mă muşcă de inimă.

tot ce ştiu acum mă ucide. adevărul e o sabie.

azi m-a ucis un cireş

toţi străinii s-au adunat în mine ca într-o gară. toţi călătorii au buze cireşe. îmi vine să-i muşc. toţi se îmbracă în primăvară apoi în vară în toamnă în iarnă. îmi fură anotimpurile. eu rămân goală.

azi
mi-am sărbătorit goliciunea. am sărbătorit coacerea. buzele sângerii ale trecătorilor.


nu pot să las în urmă cântecul. iarba. cireşul. nu pot să plec fără să iau cu mine frumuseţea aceasta.


am inventat un înger şi l-am aşezat cu spatele la perete. apoi am scris despre asta şi îngerul a încetat. peretele a rămas tot acolo în mine strălucind.

azi
m-a ucis un cireş.