ultimul cântec

am descoperit ultimul cântec
nu-i urmă de tristețe în el


doar oameni care-și acoperă graba cu paltoanele lor negre
străbătând iarna ca niște stoluri

totuși
un soare costeliv mușcă din ultima noastră duminică

eu aici

eu aici. dacă mă ridic pe vârfuri ajung foarte sus
dar nu mă ridic
am grijă. de multe ori Dumnezeu ne dă oameni în grijă

nu știu cine sunt. azi te-am întrebat de două ori apoi am tăcut
probabil că nici tu nu știi

am eliminat toate semnele triste
am lăsat un loc liber acolo unde lipseau oameni

cântec

încercarea mea de a salva ce se mai putea salva
a eșuat
șosele umede sunt peste tot
ca niște șerpi uriași

acum sunt aproape de tine
îți iau pulsul
și dansez în secret
pe ritmul arterei tale radiale
unele cântece se compun din întâmplare
în momente ca astea
când doi oameni
unul muribund și celălalt salvator
ajung să se cunoască pe șoseaua umedă
învinețită de neoane

liniște noname

nu știu cum să numesc liniștea asta. îmi țiuie urechile
de atâta liniște care se întinde până dincolo
unde sunt bolnavii adevărați
cei care au sânge viu în răni
și care nu vorbesc despre

totuși

liniștea asta ar putea anunța ceva
sau ar putea să ia locul oricărei întâmplări
de exemplu al accidentului rutier
în care M nu a murit
nu se știe cum
a trecut
în dimensiunea asta de fier
unde nimeni nu înțelege ce spui
dar totul e ruginit
ca un vapor scufundat de 100 de ani

încet cu cadavrul pe străzi

în fiecare dimineață descopăr în mine un mort. târăsc cadavrul pe străzi
la job
la mall
în cafenea
nu-l vede nimeni și eu nu am voie să spun
trebuie să acopăr urmele de sânge urmele de moarte
să disimulez rigor mortis
așa că alerg și dansez
fac gesturi largi firești îmi trec mâna prin păr
părul și unghiile tot mai cresc.
am chiar și un fel de zâmbet pe chip
port rochia mea de mireasă înghețată sub gerul trupului meu
alung viermii din carnea tăcută ce mă însoțește
în fiecare dimineață îmi iau cadavrul în spate și îl târăsc pe străzi
fără să crâcnesc
fără să am habar unde merg
de fapt.

așteptarea face din oameni făclii

eu totuși cred în oboseala ta
cred că atunci când când plângi
se lasă ceața
și ciorile înebunesc pe garduri

poate că așteptarea face din oameni făclii

ascult cum treci prin orașe de piatră
cum te iubești cu femei înalte subțiri
cum închizi ochii și pășești
cum ajungi în locuri care te sorb și te strâng
ascult noaptea care te face să tremuri

strălucesc puțin și adorm în marea ta oboseală

aspru

tu m-ai mâncat pe mine. eu te-am mâncat pe tine.
între noi
oameni vechi
îmbrăcați în haine făcute la normă
am pătruns în tine
ai pătruns în mine
mă cheamă varvara
am trupul greu
trupul tău +trupul meu =tone întregi de silabe
vorbele sunt aspre ca niște pleduri vechi din păr de cămilă

ling ușor liniștea prelinsă în grotă
de acord cu tine
lumea e o grotă plină de zarvă
e o gaură din care ieșim ca niște tâmpiți crezând în reîncarnare
dar cărnurile noastre putrezesc instantaneu
din primul moment din momentul zero când începem să plângem
împingându-ne spre ieșire

afară cineva învață lumina pe de rost
încerc să înțeleg efortul tâmp al unora de a ști
când nu e nimic de știut
legile sunt aceleași
totul e vechi
până și lumina se crapă
absolut totul e perisabil cotrastant instant

uimitor de rapid aduc cerul în gura ta
și-l închid acolo cu riscul de a te imacula.
de data asta îmi iese
albastrul își recapătă înțelesul

am o rochie neagră
cânepă in
mâini enorme îmi zdrobesc sânii
îmi lasă urme pe trupul imens
mă cheamă varvara
aspru
înghite înghit
taci tac.

karma pe zero

tocmai când mă gândeam să dau karma pe zero. să-mi rezolv toate treburile
să mă întind și să mor
tocmai acum când inventasem o mie de feluri de a răspândi liniștea
lăsând în mine borne abia vizibile
acum când înțelesesem în sfârșit că fericirea nu-i o treabă pentru muritori
și eram sută la sută de acord cu asta
când îmi desfășuram viața între inspir și expir
poate mai mult în expir încercând să mă las mai mult înspre moarte
acum când nopțile veneau lipite una de alta
și mă obișnuisem să cred într-un Dumnezeu al tăcerii
acum când anulasem trecutul și reușisem să ponderez teama

tocmai acum

nopți albe

te-am respirat adânc. aș fi vrut să rămâi. să ne dezbrăcăm trupurile și absolut goi
ca niște umbre fierbinți să facem dragoste direct cu sufletele
să ne jucăm de-a orice.
în subconștientul nostru moartea ar fi crescut ca imbecila
și noi
am fi râs de ea
pentru că nu mai avem nevoie de sfârșit
dacă nu există un început
teoria asta am fi inventat-o în timp ce cântam
într-un mod straniu
din foștii noștri plămâni fumegând
din fostele noastre trupuri îmbrățișate

aș fi vrut să rămâi cumva
ca din întâmplare
abia dacă să ne dăm seama de asta
ci doar să ne întindem foarte mult la povești
ca două babe în fața porții
noi am fi avut șansa să ne asigurăm ieșirea
undeva în culisele lumii
am fi putut să ne spunem adio de o mie de ori
tu mă puteai înjughia de două ori pe seară
și eu
să chicotesc puțin înainte să mor
tu să te sperii de fiecare dată că pumnalul a fost real
și moartea reală

am fi putut să ne înțelegem prin semne
atingerile ar fi fost inventate
nimic fals nu se poate strecura în limbajul ăsta
al lunii prin care noi comunicăm neîntrerupt
despre care se crede că e o limbă sumeriana
dar nu e decât o limba argintie a nopților mele albe

tăcerea ucide

am ajuns prima.
în tine pustiul devenise imaculat.
aveam să urc mult până să înțeleg
cum stau lucrurile. așa. ca o tăcere pe care să o tai cu lama.

îmi amintesc dragostea. de fapt
îmi amintesc un dragon.
nopțile ard
îngustate mult sub aripa solzoasă a iubirii noastre.

îmi amintesc că tăcerea ucide
până la urmă
orice tăcere ucide
din neștiință.

azi au tăiat gâtlejul dragonului
sângele lui a scăldat maidanul
flori de oțel au crescut din asfaltul înghețat
pământul nu mai respira
făcuse stop
sau pur și simplu făcuse o pauză între culori.

nu mă doare nimic. nu-mi este deloc teamă

nu mă doare nimic. am ajuns aici la margine
cu gândul să respir. inutil.
oamenii pleacă acasă. au treburi importante.
autobuze pline cu navetiști
biciclete mari scârțâind încet pe șosea
absolut toți oamenii pleacă acasă


eu sunt o străină în tine

nu-mi este deloc teamă. habar nu am
cum începe toamna
e un moment pe care îl pierd mereu
mă lipesc de pământ și ascult cum vii cum pleci
cum întârzii în mine
ca un miez
ca o sămânță din care să mă nasc
cândva
când absolut nimeni nu se va mai aștepta.

deja

toată această moarte de care mă lipesc cu retina
tot acest foșnet din care înțeleg numai sfârșitul
un sfârșit trist
adică FIN
scris negru pe fond alb.

tristețea blândă și definitivă
tristețea care consumă din oasele noastre ca un câine arămiu
oboseala fructului copt
căderea lui spre arome

mă trezesc plângând încet
împingând durerea ca pe un invalid
ajutând-o să urce trepte în mine
până la capătul vagului

am auzit că există o singură toamnă
nu mai multe

seMn simplu încarcerat

clipa înțepenea. devenea tare. avea caracterul unei roci. spărgea și nu se lăsa zdrobită. durea și nu se lăsa dorită. sau cam așa ceva

îmi rămăsese gustul de pământ în cerul gurii. gust de pământ în cer și o ploaie tâmpită matinală zornăindu-mi în minte. aveam aceeași vârstă cu M deși între noi generații întregi de orbi molfăiau întunericul. mirosea a mazăre și chiftele. pereții stăteau drepți. drepți.

tot ce spun poate fi folosit împotriva mea. tac. zâmbetul lui M se înfige în mine ca un pumnal. tac. ar fi cumplit să-i arăt că mă doare. durerea nu face parte din noi. durerea a cuprins lumea și a încarcerat fibra tare a lupului.

la meteo se anunță o toamnă amânată. se anunță o lipsă în anotimpuri. pentru e M nu contează. zidurile se lipesc de trupul lui extrem de subțire contorsionat sub mâinile orbilor.

în momentul acesta nu pot să-mi iau libertatea de niciunde. de obicei găsesc un cuvânt o fisură o urmă o lacrimă dar acum totul a încremenit. clipa e înțepenită ca un dumicat în gâtul lui dumnezeu.

m-am pus cu lumea

pot să spun că am creat câteva scene de un dramatism extrem
am alungat teama cântând
am dat din mâini și din picioare
am mușcat am zbierat la anotimpuri
știind că ele îmi fură tinerețea.
totuși am iubit excesiv
toamna.
am sărit peste cadavrele dimineții.
lumea s-a pus cu mine
și eu
eu m-am pus cu ea
pe viață și pe moarte
mai mult pe moarte
mizam pe întuneric
mizam pe orbirea mea
pe orbirea altora
dar acum
totul e vizibil
deodată m-am trezit într-un spectru incandescent
îmi ard ochii în cap
timpul s-a dizolvat și curge sălciu prin arterele mele prea vii
aflate la vedere

trebuia să aștept
trebuia să las lucrurile să zbiere
trebuia să mă ascund în regnuri vegetale

lumea se miră.

lumea se vede în sfârșit
și se miră
de propria ei carne
de propria ei voce
de toamna ei
care e și a mea.

am acostat un înger

mă simt de parcă aș fi acostat un înger.

alunec pe treptele nesfârșite ale orașului. vitrinele bubuie de neoane.
ochii îngerului sunt însângerați. vreau să-l scot de aici. să-l scot afară în câmp sau mai bine să-l urc pe un bloc și să-i dau drumul

totul se preface în noapte. nu știu unde naiba să mă mut până în zori. nu am nimic. singurătatea mă mușcă. e o cățea pe care o hrănesc din carnea mea .

nu mai am absolut nimic. decât mersul pe jos.

îngerul a îmbătrânit și s-a trântit pe asfalt. în locul lui o băltoacă. nimic altceva. aș vrea să fiu un câine să-l beau fără să-mi pese. mi-e o sete cumplită. nu-mi pasă.

...

...și voiam să-ți mai spun că mai presus de dragoste e tot dragostea. adică, Dumnezeu.

există un soi de simplitate de care mi-e dor. acea armonie despre care cu greu poți vorbi fără să o tulburi.

restul e un joc. felul în care ne stăpânim teama de a nu fi respinși, felul în care încercăm să ne vindem așa zisele calități sau în care încercăm să apucăm fericirea de sfoară ca pe un zmeu. un joc fără miză. recunosc, îl joc și eu uneori. cuvintele animă sau distrug. tăcerea poate să ucidă. liniștea însă aduce împăcare. de aceea nu mă voi întrista dacă nu-mi vorbești. voi crede că tăcerea ta e o liniște.

ce-am mai făcut de atunci

de atunci nu am făcut nimic altceva
te-am așteptat
uneori timpul făcea tumbe în mine
mă arunca din tren din tramvai din viteza luminii
îmi smulgea inima și mă lăsa pe drumuri
fără un clopot fără nimic
zumzetul verii mă înnebunea până la urmă
mă ascundeam în câini în copacii obosiți de pe marginea șoselei

alteori te așteptam pur și simplu
așteptam în toți acești bărbați înfrânți pe care i-aș fi putut iubi

...

poate dacă m-ai aștepta într-o duminică.

poemul meu de azi

Noi doi (sau în fine)
poezie [ ]
Descrierea lumii, IX


- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Catalin Pavel [Catalin Pavel ]

2007-10-08 | |




noi doi
adică dezastrul precedat de
panouri reflectorizante regulamentare
d e z a s t r u

noi doi
adică tu în sala de aşteptare
cu durerea de stomac pe care
femeile o ascund de atîtea ori,
zîmbind frumos atît bărbaţilor cît şi femeilor
obţinînd de la secretariat hatişeriful
necesar ca să petreci în fiecare zi
o oră în oglindă şi una la fereastră
şi eu încuiat în budă la aeroport
ştergîndu-mi faţa de transpiraţia rece a fricii
că n-am să mai apuc să-ţi
sărut ochii şi să-mi închipui
cum barba mea îţi provoacă
o uşoară neplăcere în timp ce
te strîng în braţe ca
un copil o jucărie în vis

noi doi
care n-avem nici un viitor dar sîntem îngrijoraţi de
rombul soarelui de care depindem
în care hidrogenul şi heliul
joacă o nesfîrşită partidă
de barbut

noi doi adică
oraşul ideal în incendiul ideal
şi în miezul lui
fagurele dragostei fizice
cu uşa trîntită a fiecărei respiraţii
şi farul din Alexandria stins la fiecare strigăt,

noi doi adică
literele cifrelor numărului tău de telefon
scamele hainelor tale
unghiile degetelor tale de la picioare
pe care în lumina brichetei
vad că de fapt le mişti încetişor
fără să fi menţionat asta
şi reproşurile pe care ţi le fac
în încercarea de a mă convinge să nu mă schimb eu

noi doi adică
ceea ce ştim unul despre altul:
faţa ta cînd nu mai asculţi ce zic ci urmăreşti în minte un cîntec stupid sau nu
faţa mea cînd nu mai ascult ce zici şi ascult dacă inima bate normal sau nu
faţa ta cu ochii închişi,
atît de tristă încît nu văd cum aş putea să nu te iubesc,
şi faţa mea care trebuie să aibă pe undeva un secret,
pe care eu nu-l cunosc, dar care pe tine te-a atras, şi căruia
îi eşti recunoscătoare cînd apare din cînd în cînd,
astfel convingîndu-te că nu mă iubeşti degeaba

noi doi adică
scrisorile mele de dragoste
scrise peste scrisorile tale de dragoste
mie fiindu-mi dor de tine în
aceeaşi secundă în care ţi-e ţie dor de mine
ceea ce produce un curent de zece microamperi
suficient ca să zbîrlească mustăţile bazilonilor

noi doi adică
acea lume factorială
alcătuită din mine şi din tine şi din
supărarea noastră de multe ori,
cînd sîntem despărţiţi,
şi uimitoarea fericire pe care o putem scoate uneori
din ceea ce pentru unii este doar
o după-amiază împreună

noi doi adică
lipsa noastră de noi doi
în cantităţi suficiente
o lipsă care nu se împlineşte nici măcar de sărbători
o lipsă care este permanentă
de aceea noi doi
ne simţim atît de rău
din ce în ce mai rău
pe măsură ce această lipsă
continuă să nu se transforme
într-o prezenţă strigătoare la cer,
nemaipomenit de fastuoasă, sfidătoare, stufoasă
care nu recuperează nimic, nimic
şi piramida viitorului nostru
va rămîne incompletă fără pietricelele
cîte unei marţi, cîte unei joi

noi doi adică
glumele pe care eu trebuie să le fac
ca să nu zic o prostie
şi care se dovedesc prostii şi mai mari,
şi plînsul tău ca să nu taci
care se dovedeşte mai lung decît orice tăcere

noi doi,
adică nici o întoarcere posibilă,
adică mai departe e blocat
adică staţionarea interzisă
şi singura soluţie e să părem că ne certăm atît de violent
încît chiar şi poliţia să se jeneze să ne pună vreo întrebare

noi doi, adică
o întîmplare petrecută în două jumătăţi
cîte o jumătate de întîmplare
la fiecare sută de ani şi mie de kilometri
pînă cînd cele două jumătăţi
se dovedeşte că nici măcar nu se
potriveau iubito
ca să vezi ce au făcut filmele din noi
da, întîmplarea noastră
se nepotriveşte
şi mecanismul în loc să meargă uns
şi să producă tablă zincată
merge greşit şi face oameni fericiţi,
doar doi oameni,
ce-i drept, şi
tot la fiecare sută de ani şi
mie de kilometri

noi doi,
sau în fine

uite

uite
ți-am lăsat un semn aici
între specii
am lăsat o urmă pe care numai tu s-o găsești
într-o zi
când va veni iarna
sau va veni timpul

distanța face din noi un fel de lupi
singurătățile noastre umblă flămânde
pe străzile unor orașe dispărute de mult
eu ți-am spus cândva
frumusețea e să ai o umbră de piatră
dar tu
tu să te strecori prin toate zidurile
prin toate ruinele astea
până ajuns în mine ca într-un templu pe jumătate ars
să spui simplu
uite
și eu să-mi amimntesc totul

gând

nu-mi pot imagina cum toți ceilalți oameni trăiesc fără muzică.

poemele sunt doar pentru poeți. toți ceilalți sunt muți și orbi și fericiți.

nu înțeleg depărtatrea. nu înțeleg multe lucruri.

împăcarea aceasta îmi vine din dragoste. într-o bună zi m-am trezit iubind întregul univers. aerul pietrele cerul asfaltul arborii totul orice. nimic nu ieșea afară din lume. nimic nu rămânea pe dinafara sufletului. nici urmă de teamă. nimic de pierdut. m-am trezit iubind ca un tuberculos la ultima suflare. m-am trezit perfectă în umbra lumii.

așa am trecut prin ziduri. lacrimile au devenit ploi. am trecut și am iertat deși nu era nevoie de iertare. era nevoie numai de dragoste. de răsuflarea mea de femeie.

joc

dela o vreme nu-mi mai imaginez nimic. e ca într-un joc. realități de toate felurile se înșiră ca niște gablonțuri. în mine războaiele s-au terminat de mult. accept. simplu.

îmi amintesc că am citit romanul tău cu un nesaț de care nu aș mai fi în stare. ca și cum viața mea ar fi atârnat de fiecare cuvânt. ca și cum continuitatea ar fi fost esența. am așteptat apoi ca un stâlp. era ceva care vibra în așteptarea mea. ca firele de înaltă tensiune. autobuze întregi cu navetiști veneau plecau trenuir de marfa de calatori personale rapide vapoare avioane orice. toate fără tine. lume se micșora pe nesimțite seara devenea rece. seara devenea pustie. pustiul devenea pustiu și eu înțelegeam aceste lucruri prea bine.
până la urmă mi-am imaginat tot felul de circumstanțe. cum te-au arestat unii crezând că ești vreun luptător în gherila acelei țări cu nume ciudat, cum tot căutând ai ajuns în tibet(fără mine) și te-ai gândit ataât de intens la mine încât simțeam aerul tare și nespus de clar al locului, cum ai călătorit în compania unor oameni care ți-au furnizat materiale pentru încă vreo zece cărți pe care le vei scrie pe malul oceanului în casa de lemn, cândva.


mi-am imaginat că ai trecut gardurile ghimpate că ai jurat că ai făcut dragoste și că ai lăsat urme că ai adus lumea în tine ca să-mi povestești. numai de aceea. să-mi spui cum a fost.

dar acum mă joc altceva. mă joc de-a realitatea. o stupizenie. să nu încerci niciodată.

nu știu cine

nu știu cine a tras linie. cum au apărut aceste ziduri. cum eu ca o iederă nebună
m-am cățărat în vârful lumii am crescut ca o buruiană din zid ca să te pot iubi
mai mult și mai mult și mai mult
până când lumea s-a transformat în piatră
și am cioplit în ea o inimă tare
o inimă pe care să n-o distrugă pustiul din noi

nu știu cine ne-a lăsat afară. nu știu de ce nu ne aude nimeni

am strigat în limba pescărușilor în limba ierbii în limba șerpilor
am fost o lighioană
și am mușcat în carnea lumii
am adulmecat sângele tău oriunde
am adulmecat dragostea în piatră
am sfâșiat cu ghearele întunericul
de câteva ori am rupt liniștea ca să nasc

dar acum nu mai știu

cine a tras linie
cine ne-a lăsat afară
în umbră.

D

sunt moartă. toți suntem morți. ne mișcăm aici anacronici patetici . avem tupeul să ne fie teamă să iubim să ne facem griji și planuri. trupurile noastre sunt carnea și totul e o mare veche ruginită mașină de tocat. urmăm. suntem anihilați din primul moment. suntem viermii unei lumi care se autodigeră. sunt moartă în tine în voi toți. sunt moartă.

dacă m-ai întreba de ce totuși ți-aș răspunde târându-mă cu nesfârșită dragoste. de Dumnezeu.

îmi amintesc totul

nu te întreb nimic. e frig. mi-am aminit unele lucruri pe care aș fi vrut să le uit. lumea asta e făcută din cicatrici. suntem oile însemnate cu sânge. suntem o turmă tristă care paște iarba amară.

am ajuns să nu te mai întreb nimic. am ajuns să-mi amintesc totul.

duminicile nu ne mai ajung pentru pace. liniștea sfâșie carnea lumii. ajunsă aici mă tranform în altceva așa cum mi-ai spus am focul în sânge. nu pot să domolesc nimic. nu-ți mai spun despre nopțile în care trupul meu fuge în al tău

ca să plouă.

dezlegare la narcise

nu te îngrijora au crescut garduri din oameni. fiecare cu treaba lui de exemplu eu am de păzit acest trup de luni până vineri. duminică asmut aerul în plămânii înfloriți ai vecinului de salon. au adus narcise galbene. le-au pus în vaze de sticlă. azi a fost dezlegare la galben. nimic nu-mi amintește de tine. nopțile au devenit un fel de borne acum nu se mai numără zilele ci nopțile e mai bine așa visez o primăvară de sticlă într-o vază de carne. visez narcise izbucnind din trupul unui Dumnezeu înmărmurit

mâine nu va întreba nimeni de tine

mâine nu va întreba nimeni de tine lucrurile se vor întâmpla ca de obicei voi trece pe galben când va veni ora nu voi spune nimic poate voi rămâne cu ochii pironiți în pământ și pământul va înflori ca un trup timpul se va acorda pe neașteptate cu noi pentru prima oară vom fi perfect sincronizați poate vor fi unii care vor cânta în metrou fără să știe nimic despre tine alții vor cumpăra narcise galbene poate că în aer va fi un fel de muțenie trupul tău va arde greu ca un lemn verde cu siguranță vor fi unii care vor aștepta ca de obicei

cine ești

cine ești
de ce nu-mi amintesc de tine
care e treaba cu liniștea. de ce o aud mereu
când ești aici

cine ești
de ce nu mă auzi
cum se cheamă casa aceasta
din piatră pe care nu mi-am dorit-o
unde e casa mea
unde e trupul meu limpede rece

cum se numesc treptele astea spre zid
de ce taci când toată lumea tace
de ce e rupt aerul ăsta
cum se numesc copiii noștri de piatră
cum se numește grădina asta
spatele blocului
metroul
tramvaiul galben

unde sunt toate lucrurile
și toate ființele

care e numele tău
cine ești

2

în poze nu ți se vede ochiul. ești împăturit la dungă
arăți proaspăt. încerc să-mi aduc aminte unde erai
în anul 2 mii

nu poți să știi nimic despre mine. nu știi
cum am născut în câmp ca o țărancă
apoi am alunecat ca un glonte prin mintea bărbaților
am avut grijă de somnul unora
de moartea altora
am numărat la infinit în saloane cumplite
verzi
am ascuns teama în noptiera de fier
am ars toate scrisorile de dragoste
apoi le-am rescris de sute de ori
am ucis și am fost ucisă
nu poți ști mai nimic
despre cum am ajuns aici
după ce am trăit o iarnă întreagă
într-o lebădă cu totul și cu totul din gheață

de aici

de aici pot să privesc. dacă adorm
somnul meu stă de pază
dacă mor
moartea mea se înmulțește în întuneric
dacă tac
ca de obicei
tăcerea se lasă în oameni
și îi orbește

nu mă aștept la nimic

habar nu am cum se termină așteptările
săli pline de oameni care numără
în timp ce se nasc și se căsătoresc și fac copii
unii întârziați pierd trenul
pierd startul
alții obișnuiți să aștepte uită cu totul
de călătorie de viață de moarte
rămân încremeniți între linii
pe băncile roșii din plastic

azi am vorbit foarte puțin.
te-am așteptat un timp. ai venit
singur
fără trup
fără suflet
cu o servietă grea
din marmură
m-ai pătruns cu un icnet
apoi ai lăsat robinetul să curgă
mi-am imaginat repede o ploaie
până la urmă
am înghițit ploaia și am continuat
să te aștept

plecările și sosirile mă înspăimântă
au ceva din respirațiile poticnite ale bolnavilor de tbc
au ceva din inspirul și expirul unei lumi
care se crapă când tușește
scuipând toți oamenii și toți norii
de-a valma

m-am așezat pe valiza de marmură
putând în mine embrionul fierbinte
al trecerii tale
nu mă aștept la nimic

pe vremea asta

de aici febra ta seamănă cu un cal. nechează strident
înfierbântează tăcerea galopează în sus
spre tâmpla unui Dumnezeu de ceară

cam pe vremea asta mă îngrijorez
că iarna rămâne prea mult
că sunt șiruri întregi de vertebre înțepenite
pe marginea șoselei ce duce la tine
și catene infinite îngropate în frig
alcătuiesc esența vieții unora sau altora
la întâmplare
îmi imaginez că am pierdut tot timpul și și toate malurile
caii fierbinți aleargă degeaba
spre raiul cailor
cam pe vremea asta îmi închipui tot ce e mai rău

e azi

cât de stupid poți să fii când te naști. cum poți s-o iei de la capăt ca un fleț. cum te aștepți ca soarta să-ți dea ceva și soarta nu-ți dă nimic. îți ia mereu. îți ia vederea. îți ia mințile. îți ia pielea trandafirie părul negru sângele. te stoarce ca pe o zdreanță.



nu ai timp nici măcar să te prefaci că trăiești. țăcănitul metreonomului nu încetează deloc. eu cred că suntem unu la unu cu orbirea cu mizeria și cu teama. suntem unu la unu cu strigătul. ceasul bate în noi cu barda. ne taie timpanele și limba. de la o vreme vorbim prin semne și prin batiste albe.



când crezi că s-a făcut în sfârșit liniște, o durere cumplită te împarte în două. te trezești responsabil întins bine peste cerul unui întuneric din tablă. copiii tăi sunt expuși nopților de oțel. încremenești sub respirația unei lumi mai tăioase ca lama. nu înțelegi absolut nimic. viața ta nu face nici cât o ceapă degerată. dar nu-ți mai pasă. vrei un mâine pentru ceilalți. pentru ai tăi. inima ta face parte din raportul de gardă al secției de terapie intensivă. zilele se măsoară cu goana cu galopul secundelor prin tâmplele tale încinse. vrei din tot sufletul să treacă.vrei să fii orice. să fii foarte bătrân. trecut.



e azi. te las să te trezești. să o iei de la capăt. îți amintesc că mai e foarte puțin. ar fi bine să inventezi un cântec pentru noi toți cei care te rănim atunci când suntem. și când nu.

am încetinit

am încetinit. nimic nu se compară cu după amiaza asta de dragoste.
în care am lăsat lumea să caute un loc potrivit unde să doarmă
ca un cîine
ca o reptilă verde
ne-am lăsat morții în sertarele iernii
am lăsat umbrele noastre tembele să se cațere pe ziduri
și să urle în felul lor dramatic
obscen

și noi

rămași singuri
ne-am sorbit unul pe celălalt dintr-o sete simplă
năucitoare
necăutând nimic altceva
nerecunoscând unicul moment de suspin
din după amiaza aceasta primitivă.

pace

azi l-am întrebat pe M dacă știe cum arată un ghiocel. e alb, i-am spus. și pentru o clipă a părut că-și amintește.

uneori cred că-l cuprinde o teamă ciudată de neîntâmplare. poate crede că asta a fost tot. viața lui stă suspendată de clipa aceea cu accidentul rutier. stop joc. motoarele lumii sunt stinse.

a fost o tâmpenie să-l întreb ce-și dorește. tocmai asta e. nu-și mai poate dori nimic. mâna dreapta atârnă ca o creangă pe lângă trupul său prelung înfrânt.

în zori l-am găsit pe șosea mergând pe contrasens în pijama și papuci. fulgii de zăpadă cădeau împotriva lui. poate că a fost singurul moment de normalitate. poate că evadarea aceasta este mai mult bună decât nebună. m-am bucurat. lasă-l. lasă-l. libertatea e mai importantă decât normalitatea.

ce vrei ce-ți dorești. pace, mi-a răspuns. am amuțit. m-am simțit ca o idioată. el ajunsese să înțeleagă mai bine decât noi , ceilalți, sănătoșii, normalii.

timpul neinventat

nu cred că inventam liniștea. ea se scurgea printre noi sacadată ruptă. M adusese cu el spaima. tremura imprceptibil sub pătura aspră albastră. mâna dreaptă încleștată pe reverul pijamalei în dungi. ochi mari catifelați de căprioară surprinsă de faruri pe șoseaua de mare viteză. momentul acela care nu ar fi trebuit să existe, dar a existat, deși nimeni nu știe nimic despre el.

și nu cred că aș fi putut să-i inventez lui M un alt timp. ceva despărțise viața de moarte într-o singură clipă.

acum aveam palma lui în a mea. acum liniile vieților noastre devenite tangente compuneau cercuri de pace. și nu conta nimic altceva. trupurile noastre rămase în urmă, cuvintele imposibil de rostit, distanța infinită dintre salon și sala de mese, toate se contopeau în zâmbetul amar a lui M care brusc înțelegea totul mult mai bine decât mine, decât noi toți.

liniște pian liniște

începeam orice frază cu numele tău. litere mari cuprinse de panică. fraze scurte nerespirate. liniște. pian. liniște.

din fiecare om țin minte doar mâinile. mâini aspre puternice uscate atingând aerul cu uimire.

am inventat un instrument muzical de neatins. aștept în holul spitalului. câțiva însoțitori plâng. eu nu le țin minte lacrimile. nu țin minte decât muzica și paradoxala armonie a clipei.

tu nu știi cum încape numele tău în mine ca un embrion strălucitor.

nimic al meu

nimic al meu. trupul acesta din care muști e otravă. am rămas prea mult în urmă. oamenii au plecat acasă. copiii au luat săniile cu urme cu tot.

nimic de uitat. țin minte totul. țin minte cu sângele. durerea curge prin sloiuri în venele mele strâmte.

e mai bine așa. dacă scriam acum cel mai frumos poem de dragoste ai fi înnebunit. știu.

nimic de uitat în afara numelui meu de femeie rătăcit printre lucruri.

libertăți carnivore

zac aici în mine ca într-o prăpastie. tu apari întotdeauna extrem de târziu. obosit tuns cu privirea albă spartă de cine știe ce lighioană. între noi câțiva copii bat mingea de pământ. lutul e moale și mingea sare foarte puțin iritându-i. am albit așteptând. habar nu am câte lucruri se petrec între timp. tot mâine mâine mâine ca și cum aș trăi în celulele unui alergător. dar marginea fuge și ea. nu cu aceeași viteză. dar fuge până când se compensează această întârziere a ta. părul tău lung și cărunt împletește alfabetul morților. am vrut să spun dar nu am spus nimic. schimbăm politețuri. ce mai fac. bine. nu pot să dorm cu adevărat. trupul meu doarme de milioane de ori pe secundă. dar eu nu. sunt cuprinsă de cea mai verticală trezie de cea mai albă trezie dintre toate. în casa mea parchetul naște arbori. e un fel de înălțare spre tine. un fel de a rămâne copac în somnul celorlalți și de a fi carne vie în schimbul de noapte.