nu mai e nevoie să număr

strălucesc indecent în lumea orbilor. dansez imperceptibil. tu îmi întinzi o cheie ruptă fără să ştii că sunt deschise deja toate uşile şi toate ferestrele. nu ştii că dincolo de cuvinte liniştea e un fluture alb. imens .

am devenit oarecum sidefie sub privirea ta neîncăpătoare.

voiam să-ţi spun că te ştiu. dar îţi ştiu numai genunchii.

nu mai e nevoie să număr. clipele trec cu o anumită graţie ca nişte lebede ce se întunecă abia dincolo atunci când eu nu le mai văd.

nu-mi imaginez cerul fără tine. nu-mi imaginez nimic fără tine.

am noroc că nu trebuie să vorbesc despre asta. am noroc că tu ai orbit cu toţi ceilalţi. am noroc că te pot aştepta fără ca tu să bănuieşti.

nimic în loc

mai e şi după amiaza asta în care mi-a lipsit muzica. lumea se înghesia în carcase de fiare în carcase de oameni. doar eu te căutam în mulţime încercând să mă ascund în tine ca apoi să ne deschidem în altă parte.

pădurea murea sub ochii mei. nici urmă de tine . câţiva făceau joging chiar acolo. tălpile lor duceau totul. pădurea se chircise şi Dumnezeu se ghemuise în cer.

nu mai era nimic de spus. poeţii vindeau bilete de tombolă. mă golisem de verde şi de albastru. cerul era atât de roşu încât lumea devenise isterică. eu vărsam. nu pot să-ţi povestesc toată nebunia.

şi nu pot să pun nimic în locul tău.

e noapte. carcase goale de lupi atârnă în mine. le-am înghiţit sufletele. le-am ros oasele. am rămas în urlet şi el a crescut.

i.

azi toată ziua am umplut spaţii goale. am îndurat amintirea ta. am îndurat mirosul de salcâm.

la mulţi ani, gyuri

uneori durerea se estompează. iau dimineaţa şi o torn în cafea. o înghit cu noliprel, o tabletă mică albă, lunguiaţă, pe care abia o simt alunecând pe gâtlej. mă gândesc la gyuri. nu l-am văzut niciodată dar îi urez o viaţă lungă şi frumoasă şi toate cele bune. chiar aşa simt că-i doresc, deşi lui nu-i pasă de încă o urare offline şi eu ştiu că nu-i pasă, dar poate suntem cu toţii atât de singuri şi disperaţi încât urările sunt bune de oriunde oricând.

mă înscriu pe tot felu de situri. îmi dau date de naştere diferite. un american vrea să ne cunoaştem mai bine în vederea căsătoriei. i-a plăcut profilu meu. culmea că poza e chiar din profil. aş fi upload-at un peisaj de toamnă, dar mi-am dat seama că ar vorbi mai mult despre mine decât o fotografie din profil. o toamnă poate să spună multe chiar şi-ntr-o lume jalnică chiar şi în america.

gyuri o fi suflat în lumânări, a băut şampanie sau numai bere. poate rom. mi-l imaginez bând rom. poate că a fost trist când l-a sunat lumea dar a râs şi le-a dat câte o replică potrivită. cred că a fost ok. dar nu-l întreb. nu-mi permit.uneori nu-mi permit adevărul. las totul aşa. e mai bine.

americanul nu mi-a mai scris. aştept să îmi spună cineva la mulţi ani, deşi nu mai ştiu care e data de naştere corespunzătoare profilului.

glumele aste sunt vechi. le ştim de o sută de ani

am dat mâna cu M. e un fel de a spune. de fapt voiam să verific dacă nu cumva era pasăre. oasele lui păreau mai uşoare decât aerul. cuvintele lui se zbăteau ca ca nişte lilieci izbindu-se de zâmbetul meu. o singură dată când a tăcut am înţeles că liniştea ne făcea rău. liniştea lasa realitatea la vedere.

în visul în care M se visa pasăre eu nici nu existam. era un spital prelung din care lipseau doctorii. M făcea prăjituri apoi le împărţea celorlalţi pacienţi. apoi zbura cu aripa ruptă prin acel spital fără scări. mirosea a ciocolată şi a vanilie. toţi pacienţii mâncau prăjituri. doar M înţelegea limba păsării fără aripă.

în general râd prea mult când mi-e teamă. M s-a prins şi se îngrijorează când râd. nu mă pot opri. dar glumele astea sunt vechi. le ştim de o sută de ani.

i.

de vreo două ore încerc să aflu cine m-a făcut femeie. am citit cartea lui Cristian Andrei, dar nu am aflat.

am aflat cine m-a făcut o femeie în doliu.

era o pasăre

era o pasăre.
noaptea se cuibărea în mine.
îi făceam loc în miezul meu cald.

dimineaţa ea mă răsplătea cu un zbor
până dincolo de gardul spitalului
dincolo de pomii înalţi.

uneori aripa ei rămânea în mine.
era un sacrificiu uimitor.
nu ştiam cum altfel să-i mulţumesc
aşa că o lăsam să mă locuiască.

într-o zi nu a mai plecat niciunde.
eu am rămas aici
cu tot zborul înlăuntrul meu.
pasărea se prefăcea că doarme
dar eu ştiam
că a murit.

clorofilă

e linişte. în sfârşit. plouă cu o ploaie neinventată de mine. cu o ploaie adevărată bună.

îmi simt picioarele. îmi simt mâinile. îmi simt trupul întors din moarte.

o bucurie extrem de mică îşi face loc din adânc. e o sărbătoare discretă în mine. o sărbătoare a simţurilor.

mă simt de parcă oamenii ar fi uitat de spitale. pacienţii ar fi ieşit pe străzi în pijamale şi în papuci. la reverul capoatelor mărţişoare. peste tot ghiocei şi zambile. pacienţii strâng în mâini tulpini fragede.

plouă cu adevărat dar există o bucurie în asta. există ceva neaşteptat de vital. clorofila.

eu nu exist

eu nu exist. nu. dacă aş fi existat toate lucrurile ar fi devenit transparente. ar fi fost de la sine înţeles gestul de a nu te lăsa în urmă. nici măcar o clipă nici măcar din întâmplare. de fapt ar fi fost de ajuns să respir. ai fi înţeles totul de la prima mea respiraţie. cuvintele ar fi devenit inutile. ele ar fi cântat în pauzele dintre noi. cu siguranţă ar fi cântat cu vocea unui pian.

dacă aş fi existat tu ai fi fost singurul care ai fi ştiut. dar tu nu ai ştiut. nimic.

lucrurile au devenit opace. întreaga istorie a toamnei s-a rescris cu moarte. sensurile au devenit confuze. copiii ies în stradă jucând şotron până la moarte. nu se mai împlinesc vise. nimeni nu se mai miră. nimeni nu rămâne în nimeni.

cum am ajuns cea mai frumoasă femeie

am închis ochii. tu ai dispărut. şi cu tine toată urâţenia lumii. toate nopţile în care te-am aşteptat. toate clipele în care carnea ta se înfrupta din alte femei tocmai în creierul meu. toată durerea s-a transformat în praf.

am ieşit în stradă. numai eu şi o ploaie despre care tu nu ştii. am cuprins trupul umed al nopţii şi am făcut dragoste până în zori aşa cum tu nu ai şti niciodată.

am ajuns cea mai frumoasă femeie tocmai acum când tu nu mai eşti şi nu mai poţi fi. lângă mine lumea se deschide ca un fluture. mă ia şi mă duce în ţara aceea despre care tu spuneai că nu există. dar uite că există. şi e făcută din ploi şi din soare e făcută din răsărituri şi din apusuri e făcută din atingerea acestui fluture minunat care mă iubeşte în lumină.

...

gutui pe dulap.

ceva

am şters. scrisesem ceva la timpul trecut. de fapt trecutul nu mă mai interesează. l-am lăsat la locul lui. în urmă.

urmează ceva. nu ştiu ce. nu bănuiesc ce. ceva.

i.

"Inbox (1)
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de Catalin Pavel [Catalin Pavel ]

2007-10-31 | |

cînd te-am văzut prima oară
nu mai văzusem niciodată pe nimeni.



nu ştiam cum trebuie să ne atingem.
am făcut dragoste din neştiinţă.



apoi am fost mult timp împreună
fără să scoatem o vorbă.
primul lucru pe care l-am spus a fost te iu.



era bine să nu ne fi iubit de la început.
era bine să ne fi iubit de la sfîrşit."

oraşul acesta

până acum ar fi trebuit să inventez ceva important. uneori am impresia că eu sunt cea care am inventat tristeţea.

M a visat un oraş de scaune rulante. un oraş în care nu se face niciodată noapte. locuitorii se cunosc toţi între ei. unii au însoţitori. dar însoţitorii sunt prea înalţi şi oarecum transparenţi diluaţi până la dispariţie. sau până la disperare. nu-ţi poţi da seama. în oraş e mereu toamnă. crizanteme de toate culorile se revarsă pe străzi. locuitorii se salută şi râd. alunecă pe străzile colorate în scaunele lor strălucitoare. sorele se joacă printre spiţe. curcubeiele se nasc pe aleile netede ca în palmă. aerul foşneşte sub roţi. mâinile obosesc uşor. M simte că-i ard palemele. M visează cum liniştea colorată îi invadează pieptul, mâinile, picioarele. visează că e bine. un bine despre care nu ştia că există. un oraş despre care nu ştia că există. cum nu ştia nici despre oamenii aceia care se bucură alunecând pe asfaltul perfect neted pe aleile multicolore. M se visează aproape de tot şi de toate. se ştie că nu poţi locui în oraşul acesta dacă nu eşti într-un scaun rulant. totuşi există câţiva vizitatori. foarte puţini şi foarte înalţi. ochii lor nu se văd de nori. nu contează.

uneori mă întreb dacă nu cumva eu am inventat moartea.

ascunzătoare în cer

uneori mă ascund de toate lucrurile
nu-mi place să număr
nu-mi place să ţin cont de obiecte. ele nu ţin cont de mine
existenţa lor e de fier de lemn sau de piatră
existenţa lor e o ancoră.
dar eu nu vreau să rămân aici în salon

de pe acoperişul spitalului se vede tot
mă ascund acolo ore întregi. mă ascund în cer.

noaptea sunt obligată să dorm

întunericul nu anulează lucrurile
nu anulează pulsul meu puternic nu anulează păsările
întunericul e relativ. eu văd cum strălucesc inimile oamenilor
cum uneori ele se sting ca nişte lămpi
altele se transformă în ploi
văd teama îngheţând trupuri stinghere
văd lucrurile înghiţind fiinţe

noapte sunt obligată să dorm şi să visez

florile sunt de piatră

inima mea e de piatră.

visul meu e de piatră.

zăpada e de piatră.

piatra e de piatră.

am scos apa îngheţată din fântână.

trupul meu e de piatră.

am încercat să beau apa.
nu am destulă sete. nu am destulă viaţă.

nu am nimic.

lumea s-a spart ca o vază.
florile sunt de piatră.

am născut cald. cald. cald.

am născut şi am plâns.

am născut şi am râs.

prima oară am crezut.

a doua oară am crezut.

a treia oară totul era de piatră.

şi eu

şi copilul meu

şi apa

şi tu.

o doză de întâmplabil

am hotărât să mă retrag în frunză. îţi spun ca să nu mă mai cauţi în alte femei. nu mai sunt de găsit decât toamna doar câteva secunde în cea mai frumoasă cădere.

uneori tăcerea îmi explodează în suflet. strig cât pot. toată muţenia mea se împrăştie pe parchet făcând cel mai teribil zgomot. e ceva ce nu pot să-ţi descriu. e ca şi cum aş striga din uterul morţii.

se întâmplă să-ţi repet numele zi şi noapte. până nu-l mai recunosc. încerc să te înstrăinez cumva.

dimineaţa lucrurile o iau de la capăt. ni se poate întâmpla orice. există o doză imensă de incertitudine în rutină. o iau ca pe un drog. doza de întâmplabil.

ai observat că folosim aceleaşi cuvinte. că pornim din acelaşi trunchi. că avem aceeaşi ochi. că oricât am trage să ne rupem nu obţinem decât o durere mai mare. depărtarea ne-ar costa viaţa.

ar trebui să-i spunem altfel

eu cred că ar trebui să-i spunem altfel. chiar şi atunci când plouă. chiar şi noaptea când nu mai pot să fiu pe fază şi visez. visez. chiar şi aşa pot să-i spun altcumva.

tot ce e rănit se adună noaptea se multiplică în întuneric. mi se administrează un anestezic ineficient. simt tot. ei taie eu simt şi aud şi văd totul. ştiu că eşti mutilat în mine ştiu că nu se mai poate face nimic. ei vorbesc. ei cred că nu aud că nu am habar. ştiam dinainte. e inutil să rezece partea bolnavă din care tu te hrăneşti. tu te vei hrăni cu mine în continuare. vei creşte la loc. vei ocupa în mine răsăritul apusul mersul pe jos. vei lua tot ce-ţi lipseşte vei continua să zbori cu aripa mea să respiri cu plămânii ei. vei continua să exişti indiferent ce fac eu sau ceilalţi.

mă aştept să-ţi iubesc noul nume ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. mă aştept să-ţi iubesc mutilarea. sunt pregătită să mă privesc în oglindă şi să te văd.

cântec

nu mai ştiu ce e important. cred că muzica e cea mai importantă. nu am putea fără muzică. nici eu. nici tu.

exist pentru că exişti. un lucru pe care nu pot să-l spun altfel.

am ajuns aici. nu ştiu unde sunt. pare un sfârşit. nu pentru că e frig nu pentru că adorm plângând pe ascuns nu pentru că mama are coloana vertebrală aproape frântă nu pentru asta. ci pentru că e prea târziu. şi nu mai avem când.

scriu fără să mă gândesc. scriu ca de obicei din răbufnire. acum încerc să îţi scriu că mor. presupun că nu citeşti. că se pierde pagina asta. tocmai asta în care îţi spun că te iert că nimic nu contează în afară de acest cântec.

într-o zi mi s-a părut că şi moartea creşte la loc

cred că am trecut peste toate întâmplările dintr-un fel de inconştienţă. ziua le sorbeam trupurile ca pe nişte licori noaptea adormeam în braţele fiarelor. niciodată nu mi-a fost teamă. se făcea mereu o nouă zi şi apoi o noapte succesiune pe care am ajuns s-o consider suficientă pentru siguranţa mea.

vegheam la căpătâiul muribunzilor cu oarecare optimism. înţelegeam trecerea şi nu mi se părea o prea mare scofală. moartea mi se părea un simplu cuvânt. dar pe mine nu cuvintele mă interesau. nu. eu aveam toate aceste clipe pline prelungite mult în linişte. şi nu se cădea să vorbesc despre ele.


chiar şi acum când spun aceste lucruri nu mi-e prea clar de ce nu am plâns de ce nu am urlat de ce nu am disperat încercând să reţin totul aici. cum de m-am bucurat ca un copil am cântat am aşezat flori în ierbar şi am crezut că sufletul zboară ca o pasăre fără să am vreo îndoială în această privinţă.

nu m-am îndoit de nimic. de fapt am fost sigură că lucrurile se petrec în interiorul nostru şi că suntem nemuritori. oarecum perisabili dar nemuritori. şi că orice consumăm creşte la loc.

într-o zi mi s-a părut că şi moartea creşte la loc. dar mi-am dat seama că zilele şi nopţile nu se mai succed chiar în acelaşi fel. că uneori lumina se prelungeşte nepermis de mult. că nu mai găsesesc mecanismul acela extrem de simplu pentru produs întunericul un filet ceva orice.

de atunci sunt mai atentă mai puţin nevinovată. număr în gând. ştiu.