oraşul acesta

până acum ar fi trebuit să inventez ceva important. uneori am impresia că eu sunt cea care am inventat tristeţea.

M a visat un oraş de scaune rulante. un oraş în care nu se face niciodată noapte. locuitorii se cunosc toţi între ei. unii au însoţitori. dar însoţitorii sunt prea înalţi şi oarecum transparenţi diluaţi până la dispariţie. sau până la disperare. nu-ţi poţi da seama. în oraş e mereu toamnă. crizanteme de toate culorile se revarsă pe străzi. locuitorii se salută şi râd. alunecă pe străzile colorate în scaunele lor strălucitoare. sorele se joacă printre spiţe. curcubeiele se nasc pe aleile netede ca în palmă. aerul foşneşte sub roţi. mâinile obosesc uşor. M simte că-i ard palemele. M visează cum liniştea colorată îi invadează pieptul, mâinile, picioarele. visează că e bine. un bine despre care nu ştia că există. un oraş despre care nu ştia că există. cum nu ştia nici despre oamenii aceia care se bucură alunecând pe asfaltul perfect neted pe aleile multicolore. M se visează aproape de tot şi de toate. se ştie că nu poţi locui în oraşul acesta dacă nu eşti într-un scaun rulant. totuşi există câţiva vizitatori. foarte puţini şi foarte înalţi. ochii lor nu se văd de nori. nu contează.

uneori mă întreb dacă nu cumva eu am inventat moartea.