toamna trece prin ziduri

azi au vorbit mult. în salon umbrele se urcau pe pereți. aveam grijă să nu adorm. avem atât de puțin timp de văzut de auzit. deodată soarele răzbind printre gratii devenise important. nu voiam să pierd nicio clipă. ei vorbeau întruna despre orice. toamna trecea prin ziduri. nu aveam de gând să pierd nimic.

apoi sora șefă a adus o veste. toți au tăcut. nu-mi păsa. murise cineva și nu-mi păsa. mă gândeam că sunt multe frunze care cad multe frunze care foșnesc. portarul înjura toamna mătura și forma grămezi. acum toată curtea e plină de morminte mici și portocalii.

...

tot ce spun despre mine e fals. nu e nimic de spus. îngerul a înlemnit tăcut lângă perete. eu nu exist și nu e nimic de spus despre asta.

....

habar nu am ce caut aici pe trecerea de pietoni. multe mașini care claxonează.
plouă. mă aștept să crească iarba din asfalt. mă gândesc că șoseaua ne datorează puțină iarbă în locul atâtor vieți. am putea respira la semafor. câteva secunde doar cât ar ține galbenul. pe locuri. fiți gata. start.

.,.

am încercat să tac. în urma mea oamenii ardeau ca niște făclii. număram în gând. la infinit nu mai era nimeni

azi m-am gândit că tanti veta și-a uitat făclia în pământ. fața ei de bocitoare aparea disparea ca în teatru cu umbre pe zid.

urme

nu cuvintele sunt cheia. nici toate aceste lucruri care se pot spune.

am adulmecat cadavrul dimineții. rece. extrem de rece
și umed.

există un punct din care nu te mai poți întoarce. există o întoarcere fără punct

am ajutat la căratul florilor pe mormânt. o muncă obositoare de ajutor de gropar. florile miroseau altfel ca și cum ar fi știut

mi s-a părut că las mereu ceva în urmă. ziua în amiaza mare, mergând pe stradă mă întorceam brusc, aveam impresia că am uitat ceva, am scăpat ceva important. copacii de pe margine se foiau în spatele meu, își făceau semne, înfloreau imediat ce treceam.

despre dragoste nu mai aveam nimic de spus. se făcea toamnă și știam. cântai foarte încet. octobre. și alte cântece vechi.

înțeleg că te opui

azi pe dealuri caii ieșeau încet din umbrele călăreților.

am îngenuncheat cândva în tine ca într-un templu de ceață

nu peste mult timp ne vor înghiți șosele și trenuri vom alerga pe linii de fier și de foc
nu peste mult vor asfalta drumul spre înlăuntrul nostru
vor cimenta încrederea unul în celălalt
vor întări legăminte și corzi de oțel vor cânta în locul nostru
nu peste mult din muțenia ta va crește un copac nespus de înalt
un arbore al tăcerii
și asta va fi tot ce ve ne va rămâne

mâinile tale au început să înflorească încet
înțeleg că te opui
înțeleg asta din felul în care ochiul tău înfruntă răsăritul
din felul în care atunci când râd, insesizabil,
tresari
din felul în care alături umbrei mele umbra ta
din care ieși noaptea ca un cal negru
și alergi liber pe câmpia de piatră din sufletul oamenilor

straturi

au inventat un tramvai special pentru noi. cică am putea să călătorim în timp. și invers, timpul ar putea să călătorească prin noi. de asemenea, am putea să avem câte un clopot în saloane. fiecare ar da un semnal când ar ajunge. astfel am afla când a sosit timpul.

ieri o vizitatoare purta în burtă un stol. așa se menține în stare. sunt chiar vorbele ei. așa avea să-și viziteze iubitul un timp în care el putea liniștit să devină transparent. nu făcuse nimeni niciodată vreo aluzie, dar toți începusem să-l cercetăm cu un interes pur meteorologic înainte de ploaie.

la mijloc sunt puși pacienții taciturni. lumina lor arde încet ca un miez. apoi vin straturi întregi de gălăgioși toți călătorii cu bilete mototolite în nevrozele lor anxioase toate vorbele pe care le notează doctorii pe foi cu antetul spitalului toate ciorile și câinii spitalului toată hărmălaia din timpul zilei de lucru. la sfârșit pe margine sunt puse insomniile noastre fluturând necontenit ca niște steaguri.

indepartare

până mai ieri am crezut în depăratre. credeam că, dacă voi merge neîntrerupt voi ajunge departe. departe de tine de numele meu în locuri noi exotice luxuriante ciudate. îmi imaginam tot felul de cântece. pe drum trebuia să învăț să cânt la perfecție la acordeon la chitară la ocarină. aveam în plan să mă îndepărtez atât de mult încât să pot să mă mir fără încetare de oameni de lucruri să nu înțeleg nicio limbă vorbită să fie atât de diferit încât, tot ce știam

adică

toamna ce vine în fiecare zi partea stângă a patului nostru de fier
ochiul tău verde
genunchiul tău însângerat lipit de mine când dorm
cafetiera portocalie
felul tău de a spune ”mai stai” fără să rostești un cuvânt
felul meu de a rămâne în urmă câte o clipă în fiecare zi în speranța că astfel o să mă ajungi cândva
felul tău de a respira ca dintr-un flux în reflux potrivind inima noastră cu valurile mării negre
încetineala din fiecare dimineață
felul în care mereu avem timp pe când lumea se grăbește cumplit
toate acestea credeam că au rămas undeva departe în urmă
pentru că eu am mers întruna.

inutil.

între timp părul tău alb a juns până la pământ
o pasăre călătoare ți-a ciugulit ficatul
ai salvat lumea de mii de ori de atunci
ai adus focul și apa
ai adus toamna
ai reaprins viața ca pe o candelă
până când am ajuns.

sunt aici. în moarte nu există depărtare.

mâine

soarele încinge îngerii de granit. printre pietre viermuiește viața. simt că trebuie să ating totul. dintrodată tăcerea mi se pare finită ca o propoziție. în tăcerea aceasta aerul respiră viața în felul acela primordial târâtor. aș fi avut mii de ocazii să strig. timpul e doar noțiune inventată cu atât de puțină imaginație de cei care vor să amâne moartea sau viața. nu, nu putem să vorbim mâine pentru că mâine nu există. ceea ce este s-a petrecut dejaîn această liniște descreirată de sute de gâze care polenizează mii de flori. mâine nimic nu va mai fi aici. mâine fuge și se deșiră destramă cuvintele putrezește carnea. mâine este un ieri care nu există și nici nu va exista.

o mie de de motive să strig

aș fi avut o mie de motive să strig. trecătorii deveniți isterici rupeau rândurile. vedeam totul de la fereastră. începeam să văd ochi mâini. căldura trupurilor ajungea până la mine. respirația trecătorilor declașase alarma de incendiu. ardea aerul dintre lumi.aș fi avut o șansă o clipă în care strigătul ar fi răzbătut până în stradă. ar fi căzut pe asfalt s-ar fi răspândit pe șosea ar fi provocat accidente în lanț s-ar fi născut copii în ambulanțe blocate în trafic ar fi făcut atac de cord șoferii de autobus ar fi înjurat bancherii și cei de la centrul comercial s-ar fi apucat de fumat taximetriștii și mamele întârziate la muncă.

dar am tăcut am tăcut pur și simplu.

și acum tac.

premiu de consolare

și pentru toate astea am primit un fel de premiu de consolare
am primit o călătorie spre interiorul tău.
drumul trece prin toate momentele de exaltare
ca un mountaigne rousse alcătuit numai și numai din lumină.
uneori totul se oprește ca să pot suspina.
e clipa în care liniștea restabilește rezerva de pace din mine.

nu înțeleg totuși unde au dispărut lucrurile obișnuite
cum ar fi sărutul de dimineața
ceaiul verde
cafeaua
atingerea din întâmplare
tălpile tale reci
floarea soarelui pe care tot ai uitat să mi-o aduci de ziua mea
toate gesturile noastre despre care acum nici nu am putea să vorbim
omul meu pe viață și pe moarte.

am un curaj nebun

aș încerca să fiu fericită. am un curaj nebun. ca și când te-ai arunca din nori într-o găleată. lumea s-ar da la o parte. instinctiv. nimeni nu vrea să fie stropit.

aș avea chef să fluier să ademenesc câinii cu bucăți mari de petale.
aș îndrăzni să spun fluturi la orice oră din zi sau din noapte.
nimic nu m-ar împiedica să arunc cu zaruri în fântână. aș da mereu șase șase. aș câștiga necontenit.
nimeni nici măcar fântâna aia nu ar mai sta în cumpănă. lucrurile ar fi hotărâte din primul moment.
aș avea timp să-mi potrivesc pasul cu pasul furtunii.
aș face copii din flori
aș face coroane din umbre

aș scrie pe asfalt puncte linii puncte
doar ca să nu uit.

examen

nici moartea nu-i mare lucru. e tot un fel de examen. în general oamenii îl trec cu bine. nu prea există școli pentru așa ceva deși ai timp toată viața să înveți să mori.

am îmblânzit ziua asta și acum mă folosesc de ea ca de un câine tolănit la soare. se vede până departe în satul vecin. mă gândesc să mă întorc la țară. mă gândesc să mă întorc în pământ.

nu prea are rost să salvez lumea. nu are rost să vorbesc. nici să tac. există un mesaj mult mai clar în frunză. din păcate așteptarea e obligatorie. așteptarea e oricum relativă. între timp poți fi orice vrei.

timpul nu trece. timpul este

cel mai mult îmi place să vorbim despre îngeri. plânsul meu de acum e inutil. e doar un rest de întuneric din vremea când eram oarbă. de la un timp cred în iarbă. cred în floarea asta crescută în zid.

nu știu cum fac de alunec în cer. nu știu cum fac dar simt că mai este atât de puțin încât nu mai trebuie să ne îngrijorăm. o luăm oricum de la capăt

deși
timpul nu trece. timpul este.

40 de ani. atac cerebral. uneori plătim văzul cu viața.

sirene zbiară în mine. îmi fac mii de cruci. aștept un înger care să-și caute omul. aștept cu nările în vânt ca un animal singuratic.

despre pacea aceasta nu mi-a vorbit nimeni. tu ocupat cu urcatul. eu prinsă în cuiele nopții. niciodată destul de aproape.

nu-mi fac iluzii. vara ne pârjolește măduva. mă gândesc la tine ca la o fântână. setea mea te trezește brusc din uitare.

să nu mă mai lași aici. nimeni nu ne vede așa cum suntem cu îngerii în cârcă. am putea să murim deodată ca niște ca niște lumânări ce se sting din același expir.

oameni care ar trebui să fie fericiți

cunosc tot mai mulți oameni care ar trebui să fie fericiți. îi îndemn să strălucească puțin. le dau întunericul la o parte ca pe-o cortină. unii rămân cu ochii închiși mult timp după aceea. le iau mâinile. fac din ele umbre pe zid. le iau picioarele și alerg zdrobesc timpul sub tălpi și râd. le iau trupul și dansez cu el până la moarte.

cunosc mulți oameni care locuiesc în propria lor carne înnodată peste ochi peste gură și peste suflete. îi îndemn la violet la portocaliu la albastru la verde. le inventez frunze. le dau din clorofila mea. le desfac soarta cu greu ca pe-o conservă veche înțepenită care te taie când o desfaci.

cunosc mulți oameni în care mă tai când îi ating. au cioburi peste tot. au prăpăstii în care nu știu cum să cadă. îi îndemn la câteva clipe de plutire. până jos e zborul e viața. căderea aceasta e viața lor. și a mea.

i. de la nimic

uneori ninge. nu pot să spun de unde. am ajuns pe jos până aici. habar nu am care e numele acestui oraș de cretă. cred că aici moartea e albă. am scris pe jos cu negru i. de la nimic.

am scris o mie de poeme. în toate moartea avea un nume avea locul ei. am scris o mie de poeme toate de dragoste și de moarte.

mi-e dor să tac să nu se întâmple nimic.

pe tine te-am visat stejar

la început am plâns. nu știam cum se numea această singurătate nouă pe care mi-ai dat să o duc undeva oriunde acasă. dar eu nu am casă nu am nimic. sunt la limită sunt la orizont ca o linie moartă între ceruri și între pământuri.

nu știu ce să fac cu ochiul tău verde

am început să compun un aer cât de cât respirabil din tăceri

mulți oameni singuri m-au rugat să adorm lângă ei. le-am visat dealuri și ploi. le-am visat câinele galben. le-am visat orice ar fi vrut ei.

pe tine te-am visat stejar. am încremenit apoi în orbirea ta definitivă.

sunt aici online

sunt aici. cu toate lucrurile înflorind în mine. sunt aici online. am noroc. în jurul meu aerul vindecă secundele soarele doboară nopțile cu un țipăt pescărușii ciugulesc carnea ruptă a deznădejdii. am noroc. am ajuns aici în secolul tău. nu e nevoie decât să apăs pe un buton și totul devine virtual. realitatea e asta în care devenim ce vrem noi. miroase a liliac de undeva.

până la urmă am înțeles. ne mișcăm mult mai bine decând nu mai avem nevoie de trupuri. nu ne doare nimic. am devenit încăpători și excesiv de respirabili. ne suntem vitali înlocuim aerul înlocuim tăcerea cu aceste cântece vechi irlanedeze despre tristețe și onoare.

să nu-ți fie teamă sunt aici. uneori nu poți să mă vezi. devin atât de singură încât nu mă vede nimeni. dar tu nu vei fi singur niciodată. sunt online.

sfârșitul lumii

am auzit că vine sfârșitul lumii. nu știu ce să cred. habar nu am ce-i aia lume. habar nu am ce-i ăla sfârșit.

soarele se întinde deja pe ziduri ca o marmeladă. sfârșitul lumii e micul dejun al soartei. durează cât o înghițitură.

despre moarte nu se mai spune nimic. ar fi greșit să credem că moartea are vreun rol în sfârșit.

despre mine

când îți scriu tu crezi că sunt tristă. dar nu toate poemele sunt de tristețe. unele sunt de dragoste altele despre viață. multe sunt despre moarte. altele sunt transparente. despre mine nu știu ce să-ți spun.