"Am ajuns să cred că fericirea
nu-i o treabă pentru pământeni.
Şi i-am spus cunoaştere
unei brume zilnice, molipsitoare
care nu era de fapt decât nehotărâre."
Felix Grande
îmi aminteam incorect. de fapt nu ştiu cum am găsit într-o duminică o inimă de copac.
pădurea ardea. lighioane ciudate mi se cuibăreau în suflet. sfârâiau sevele în trunchiuri bătrâne
tu începeai un plâns despre care auzisem doar că există.
aveai un foc mare în loc de trup. plânsul tău de copac mă închidea între seve fierbinţi.
apoi am început să povestim. lumea ne asculta până târziu. până era prea târziu ca să ne mai întoarcem din poveste.
viaţa noastră toată era despre moarte. nu o puteam povesti fără flori.
nu exista un început ca în toate. era un sfârşit copleşitor. în unele dimineţi ceaţa ardea. atunci ne adăposteam în pielea şarpelui galben. el ne lăsa acolo oricât. ne lăsa în viaţă ne digera teama ne ademenea cu tăceri.
într-o zi am avut curajul să-i spun pietrei că îmi e teamă. piatra mi s-a zdrobit de inimă.
No comments:
Post a Comment