după ce am murit prima oară am învăţat să merg. şi am tot mers am tot mers aşa până la capătul lumii. pe drum oamenii mă salutau şi mă simţeam acasă. mă salutau şi-mi povesteau despre ei în limba lor şi eu înţelegeam totul. mă miram puţin că înţeleg. uneori zâmbeam prea mult simţeam că ar trebui să mă opresc din zâmbit. nu era nicio problemă . nu-mi lipsea nimic aveam mersul meu pe care între timp îl dresasem ca pe un câine.
ajungeam într-un oraş. mă îndopam cu lumină. aveam timp să găsesc un copac o salcie un melc ceva de care să-mi leg inima. ancoram acolo şi toţi credeau că eram de acolo şi mă lăsau să le cresc copii să le însămânţez pământurile. creşteam ţară după ţară. în urma mea câmpiile se nesfârşeau înzecit. din mine infinituri infinituri fiecare cu numele său.
câteodată mă opream. între secunde se căsca o prăpastie. mă iubea cineva şi lumea se rotunjea ca o gravidă. năştea. stăteam inimă lângă inimă. câmp de inimi. dumnezeu . apoi porneam la drum şi totul intra în normal adică în ploaie. era bine.
nu ştiu când am ajuns. aveam atâtea să-ţi spun. tu aveai prea puţin timp. uitasem de asta. uitasem că te-ai răzgândit cândva că nu mai eşti nemuritor. la capătul lumii nu era nimic. dar eu totuşi vedeam o altă câmpie cu dumnezeu la mijloc ca de-obicei. îmi spuneai că nu ai timp. să-ţi dau înapoi lacrima aceea. repede repede. ţi-am dat-o. nu am mai văzut nimic după aceea. dar cred că totul era mai departe foarte frumos.
No comments:
Post a Comment