i.

au uitat pereții în mine. ziduri albe imitând imacularea.
nu aș putea pleca de aici. nu există nimic dincolo. eu nu exist.

aș vorbi cu tata. i-aș spune că am întârziat puțin. sau poate el s-a cam grăbit.

nu mai vorbesc cu nimeni. am auzit multe povestiri despre accidentele rutiere despre căderile de la înălțime și accidentele prin plonjon în apă. am auzit cum noaptea sfarmă timpanele și ascunde clipele. nu am vrut să aflu cum. nu am vrut să aflu mai mult așa că am tăcut și am așteptat în peretele meu de carne și sânge.

unii cântă cu voce tare. nu am de gând să-i opresc.

am primit o scrisoare de la emil. mi s-a părut împăcat. nu am avut ce să-i răspund. puteam să-i spun că nimeni nu știe că locuim în același poem ca niște gâze într-o picătură de chihlimbar. frumusețea lui e să moară non stop. nu i-am spus nimic. știe că nu exist

cai negri

cai negri
zăpada mirosind a urină

undeva cancerul își desface brațele ca o caracatiță
și țipă în oameni la întâmplare

trec ușor în ritmul calului negru
nu vreau să-mi fie teamă
nu mă gândesc la nimic
număr unu doi trei patru
potcoave trâtite de șosea
nu mai trece nicio mașină
niciun tren

nu mă gândesc la nimic
am nevoie de pacea asta a câinelui care latră în urma mea
el știe că e bine să latre
nu toți oamenii îl aud
nici toți caii negri care duc undeva
călăreți oarecare


nu îmi amintesc nicio clipă mai blândă ca aceasta

doar câteva lucruri

atât de puține lucruri. un fier de călcat o brățară
prelungitorul electric
fața de masă cu moș crăciun
fereastra pe care am scris la mulți ani
2012

am ajuns de unde am plecat.

doar câteva lucruri fac diferența. oglinda
pe care am primit-o de la un prieten
în ziua în care am scris poemul despre orbire

nici acum nu văd altceva

doar câteva lucruri. cana de ceai pe care e desenat un înger verzui
și pe verso scris caligrafic pentru cea mai bună prietenă
masa de stejar
tamburina de la steve
un om de zăpadă din polistiren
câțiva îngeri mici din sticlă

și faptul că nu mai aștept. nu mai aștept.

ultimul cântec

am descoperit ultimul cântec
nu-i urmă de tristețe în el


doar oameni care-și acoperă graba cu paltoanele lor negre
străbătând iarna ca niște stoluri

totuși
un soare costeliv mușcă din ultima noastră duminică

eu aici

eu aici. dacă mă ridic pe vârfuri ajung foarte sus
dar nu mă ridic
am grijă. de multe ori Dumnezeu ne dă oameni în grijă

nu știu cine sunt. azi te-am întrebat de două ori apoi am tăcut
probabil că nici tu nu știi

am eliminat toate semnele triste
am lăsat un loc liber acolo unde lipseau oameni

cântec

încercarea mea de a salva ce se mai putea salva
a eșuat
șosele umede sunt peste tot
ca niște șerpi uriași

acum sunt aproape de tine
îți iau pulsul
și dansez în secret
pe ritmul arterei tale radiale
unele cântece se compun din întâmplare
în momente ca astea
când doi oameni
unul muribund și celălalt salvator
ajung să se cunoască pe șoseaua umedă
învinețită de neoane

liniște noname

nu știu cum să numesc liniștea asta. îmi țiuie urechile
de atâta liniște care se întinde până dincolo
unde sunt bolnavii adevărați
cei care au sânge viu în răni
și care nu vorbesc despre

totuși

liniștea asta ar putea anunța ceva
sau ar putea să ia locul oricărei întâmplări
de exemplu al accidentului rutier
în care M nu a murit
nu se știe cum
a trecut
în dimensiunea asta de fier
unde nimeni nu înțelege ce spui
dar totul e ruginit
ca un vapor scufundat de 100 de ani

încet cu cadavrul pe străzi

în fiecare dimineață descopăr în mine un mort. târăsc cadavrul pe străzi
la job
la mall
în cafenea
nu-l vede nimeni și eu nu am voie să spun
trebuie să acopăr urmele de sânge urmele de moarte
să disimulez rigor mortis
așa că alerg și dansez
fac gesturi largi firești îmi trec mâna prin păr
părul și unghiile tot mai cresc.
am chiar și un fel de zâmbet pe chip
port rochia mea de mireasă înghețată sub gerul trupului meu
alung viermii din carnea tăcută ce mă însoțește
în fiecare dimineață îmi iau cadavrul în spate și îl târăsc pe străzi
fără să crâcnesc
fără să am habar unde merg
de fapt.

așteptarea face din oameni făclii

eu totuși cred în oboseala ta
cred că atunci când când plângi
se lasă ceața
și ciorile înebunesc pe garduri

poate că așteptarea face din oameni făclii

ascult cum treci prin orașe de piatră
cum te iubești cu femei înalte subțiri
cum închizi ochii și pășești
cum ajungi în locuri care te sorb și te strâng
ascult noaptea care te face să tremuri

strălucesc puțin și adorm în marea ta oboseală

aspru

tu m-ai mâncat pe mine. eu te-am mâncat pe tine.
între noi
oameni vechi
îmbrăcați în haine făcute la normă
am pătruns în tine
ai pătruns în mine
mă cheamă varvara
am trupul greu
trupul tău +trupul meu =tone întregi de silabe
vorbele sunt aspre ca niște pleduri vechi din păr de cămilă

ling ușor liniștea prelinsă în grotă
de acord cu tine
lumea e o grotă plină de zarvă
e o gaură din care ieșim ca niște tâmpiți crezând în reîncarnare
dar cărnurile noastre putrezesc instantaneu
din primul moment din momentul zero când începem să plângem
împingându-ne spre ieșire

afară cineva învață lumina pe de rost
încerc să înțeleg efortul tâmp al unora de a ști
când nu e nimic de știut
legile sunt aceleași
totul e vechi
până și lumina se crapă
absolut totul e perisabil cotrastant instant

uimitor de rapid aduc cerul în gura ta
și-l închid acolo cu riscul de a te imacula.
de data asta îmi iese
albastrul își recapătă înțelesul

am o rochie neagră
cânepă in
mâini enorme îmi zdrobesc sânii
îmi lasă urme pe trupul imens
mă cheamă varvara
aspru
înghite înghit
taci tac.

karma pe zero

tocmai când mă gândeam să dau karma pe zero. să-mi rezolv toate treburile
să mă întind și să mor
tocmai acum când inventasem o mie de feluri de a răspândi liniștea
lăsând în mine borne abia vizibile
acum când înțelesesem în sfârșit că fericirea nu-i o treabă pentru muritori
și eram sută la sută de acord cu asta
când îmi desfășuram viața între inspir și expir
poate mai mult în expir încercând să mă las mai mult înspre moarte
acum când nopțile veneau lipite una de alta
și mă obișnuisem să cred într-un Dumnezeu al tăcerii
acum când anulasem trecutul și reușisem să ponderez teama

tocmai acum

nopți albe

te-am respirat adânc. aș fi vrut să rămâi. să ne dezbrăcăm trupurile și absolut goi
ca niște umbre fierbinți să facem dragoste direct cu sufletele
să ne jucăm de-a orice.
în subconștientul nostru moartea ar fi crescut ca imbecila
și noi
am fi râs de ea
pentru că nu mai avem nevoie de sfârșit
dacă nu există un început
teoria asta am fi inventat-o în timp ce cântam
într-un mod straniu
din foștii noștri plămâni fumegând
din fostele noastre trupuri îmbrățișate

aș fi vrut să rămâi cumva
ca din întâmplare
abia dacă să ne dăm seama de asta
ci doar să ne întindem foarte mult la povești
ca două babe în fața porții
noi am fi avut șansa să ne asigurăm ieșirea
undeva în culisele lumii
am fi putut să ne spunem adio de o mie de ori
tu mă puteai înjughia de două ori pe seară
și eu
să chicotesc puțin înainte să mor
tu să te sperii de fiecare dată că pumnalul a fost real
și moartea reală

am fi putut să ne înțelegem prin semne
atingerile ar fi fost inventate
nimic fals nu se poate strecura în limbajul ăsta
al lunii prin care noi comunicăm neîntrerupt
despre care se crede că e o limbă sumeriana
dar nu e decât o limba argintie a nopților mele albe

tăcerea ucide

am ajuns prima.
în tine pustiul devenise imaculat.
aveam să urc mult până să înțeleg
cum stau lucrurile. așa. ca o tăcere pe care să o tai cu lama.

îmi amintesc dragostea. de fapt
îmi amintesc un dragon.
nopțile ard
îngustate mult sub aripa solzoasă a iubirii noastre.

îmi amintesc că tăcerea ucide
până la urmă
orice tăcere ucide
din neștiință.

azi au tăiat gâtlejul dragonului
sângele lui a scăldat maidanul
flori de oțel au crescut din asfaltul înghețat
pământul nu mai respira
făcuse stop
sau pur și simplu făcuse o pauză între culori.

nu mă doare nimic. nu-mi este deloc teamă

nu mă doare nimic. am ajuns aici la margine
cu gândul să respir. inutil.
oamenii pleacă acasă. au treburi importante.
autobuze pline cu navetiști
biciclete mari scârțâind încet pe șosea
absolut toți oamenii pleacă acasă


eu sunt o străină în tine

nu-mi este deloc teamă. habar nu am
cum începe toamna
e un moment pe care îl pierd mereu
mă lipesc de pământ și ascult cum vii cum pleci
cum întârzii în mine
ca un miez
ca o sămânță din care să mă nasc
cândva
când absolut nimeni nu se va mai aștepta.

deja

toată această moarte de care mă lipesc cu retina
tot acest foșnet din care înțeleg numai sfârșitul
un sfârșit trist
adică FIN
scris negru pe fond alb.

tristețea blândă și definitivă
tristețea care consumă din oasele noastre ca un câine arămiu
oboseala fructului copt
căderea lui spre arome

mă trezesc plângând încet
împingând durerea ca pe un invalid
ajutând-o să urce trepte în mine
până la capătul vagului

am auzit că există o singură toamnă
nu mai multe

seMn simplu încarcerat

clipa înțepenea. devenea tare. avea caracterul unei roci. spărgea și nu se lăsa zdrobită. durea și nu se lăsa dorită. sau cam așa ceva

îmi rămăsese gustul de pământ în cerul gurii. gust de pământ în cer și o ploaie tâmpită matinală zornăindu-mi în minte. aveam aceeași vârstă cu M deși între noi generații întregi de orbi molfăiau întunericul. mirosea a mazăre și chiftele. pereții stăteau drepți. drepți.

tot ce spun poate fi folosit împotriva mea. tac. zâmbetul lui M se înfige în mine ca un pumnal. tac. ar fi cumplit să-i arăt că mă doare. durerea nu face parte din noi. durerea a cuprins lumea și a încarcerat fibra tare a lupului.

la meteo se anunță o toamnă amânată. se anunță o lipsă în anotimpuri. pentru e M nu contează. zidurile se lipesc de trupul lui extrem de subțire contorsionat sub mâinile orbilor.

în momentul acesta nu pot să-mi iau libertatea de niciunde. de obicei găsesc un cuvânt o fisură o urmă o lacrimă dar acum totul a încremenit. clipa e înțepenită ca un dumicat în gâtul lui dumnezeu.

m-am pus cu lumea

pot să spun că am creat câteva scene de un dramatism extrem
am alungat teama cântând
am dat din mâini și din picioare
am mușcat am zbierat la anotimpuri
știind că ele îmi fură tinerețea.
totuși am iubit excesiv
toamna.
am sărit peste cadavrele dimineții.
lumea s-a pus cu mine
și eu
eu m-am pus cu ea
pe viață și pe moarte
mai mult pe moarte
mizam pe întuneric
mizam pe orbirea mea
pe orbirea altora
dar acum
totul e vizibil
deodată m-am trezit într-un spectru incandescent
îmi ard ochii în cap
timpul s-a dizolvat și curge sălciu prin arterele mele prea vii
aflate la vedere

trebuia să aștept
trebuia să las lucrurile să zbiere
trebuia să mă ascund în regnuri vegetale

lumea se miră.

lumea se vede în sfârșit
și se miră
de propria ei carne
de propria ei voce
de toamna ei
care e și a mea.

am acostat un înger

mă simt de parcă aș fi acostat un înger.

alunec pe treptele nesfârșite ale orașului. vitrinele bubuie de neoane.
ochii îngerului sunt însângerați. vreau să-l scot de aici. să-l scot afară în câmp sau mai bine să-l urc pe un bloc și să-i dau drumul

totul se preface în noapte. nu știu unde naiba să mă mut până în zori. nu am nimic. singurătatea mă mușcă. e o cățea pe care o hrănesc din carnea mea .

nu mai am absolut nimic. decât mersul pe jos.

îngerul a îmbătrânit și s-a trântit pe asfalt. în locul lui o băltoacă. nimic altceva. aș vrea să fiu un câine să-l beau fără să-mi pese. mi-e o sete cumplită. nu-mi pasă.

...

...și voiam să-ți mai spun că mai presus de dragoste e tot dragostea. adică, Dumnezeu.

există un soi de simplitate de care mi-e dor. acea armonie despre care cu greu poți vorbi fără să o tulburi.

restul e un joc. felul în care ne stăpânim teama de a nu fi respinși, felul în care încercăm să ne vindem așa zisele calități sau în care încercăm să apucăm fericirea de sfoară ca pe un zmeu. un joc fără miză. recunosc, îl joc și eu uneori. cuvintele animă sau distrug. tăcerea poate să ucidă. liniștea însă aduce împăcare. de aceea nu mă voi întrista dacă nu-mi vorbești. voi crede că tăcerea ta e o liniște.

ce-am mai făcut de atunci

de atunci nu am făcut nimic altceva
te-am așteptat
uneori timpul făcea tumbe în mine
mă arunca din tren din tramvai din viteza luminii
îmi smulgea inima și mă lăsa pe drumuri
fără un clopot fără nimic
zumzetul verii mă înnebunea până la urmă
mă ascundeam în câini în copacii obosiți de pe marginea șoselei

alteori te așteptam pur și simplu
așteptam în toți acești bărbați înfrânți pe care i-aș fi putut iubi