D

sunt moartă. toți suntem morți. ne mișcăm aici anacronici patetici . avem tupeul să ne fie teamă să iubim să ne facem griji și planuri. trupurile noastre sunt carnea și totul e o mare veche ruginită mașină de tocat. urmăm. suntem anihilați din primul moment. suntem viermii unei lumi care se autodigeră. sunt moartă în tine în voi toți. sunt moartă.

dacă m-ai întreba de ce totuși ți-aș răspunde târându-mă cu nesfârșită dragoste. de Dumnezeu.

îmi amintesc totul

nu te întreb nimic. e frig. mi-am aminit unele lucruri pe care aș fi vrut să le uit. lumea asta e făcută din cicatrici. suntem oile însemnate cu sânge. suntem o turmă tristă care paște iarba amară.

am ajuns să nu te mai întreb nimic. am ajuns să-mi amintesc totul.

duminicile nu ne mai ajung pentru pace. liniștea sfâșie carnea lumii. ajunsă aici mă tranform în altceva așa cum mi-ai spus am focul în sânge. nu pot să domolesc nimic. nu-ți mai spun despre nopțile în care trupul meu fuge în al tău

ca să plouă.

dezlegare la narcise

nu te îngrijora au crescut garduri din oameni. fiecare cu treaba lui de exemplu eu am de păzit acest trup de luni până vineri. duminică asmut aerul în plămânii înfloriți ai vecinului de salon. au adus narcise galbene. le-au pus în vaze de sticlă. azi a fost dezlegare la galben. nimic nu-mi amintește de tine. nopțile au devenit un fel de borne acum nu se mai numără zilele ci nopțile e mai bine așa visez o primăvară de sticlă într-o vază de carne. visez narcise izbucnind din trupul unui Dumnezeu înmărmurit

mâine nu va întreba nimeni de tine

mâine nu va întreba nimeni de tine lucrurile se vor întâmpla ca de obicei voi trece pe galben când va veni ora nu voi spune nimic poate voi rămâne cu ochii pironiți în pământ și pământul va înflori ca un trup timpul se va acorda pe neașteptate cu noi pentru prima oară vom fi perfect sincronizați poate vor fi unii care vor cânta în metrou fără să știe nimic despre tine alții vor cumpăra narcise galbene poate că în aer va fi un fel de muțenie trupul tău va arde greu ca un lemn verde cu siguranță vor fi unii care vor aștepta ca de obicei

cine ești

cine ești
de ce nu-mi amintesc de tine
care e treaba cu liniștea. de ce o aud mereu
când ești aici

cine ești
de ce nu mă auzi
cum se cheamă casa aceasta
din piatră pe care nu mi-am dorit-o
unde e casa mea
unde e trupul meu limpede rece

cum se numesc treptele astea spre zid
de ce taci când toată lumea tace
de ce e rupt aerul ăsta
cum se numesc copiii noștri de piatră
cum se numește grădina asta
spatele blocului
metroul
tramvaiul galben

unde sunt toate lucrurile
și toate ființele

care e numele tău
cine ești

2

în poze nu ți se vede ochiul. ești împăturit la dungă
arăți proaspăt. încerc să-mi aduc aminte unde erai
în anul 2 mii

nu poți să știi nimic despre mine. nu știi
cum am născut în câmp ca o țărancă
apoi am alunecat ca un glonte prin mintea bărbaților
am avut grijă de somnul unora
de moartea altora
am numărat la infinit în saloane cumplite
verzi
am ascuns teama în noptiera de fier
am ars toate scrisorile de dragoste
apoi le-am rescris de sute de ori
am ucis și am fost ucisă
nu poți ști mai nimic
despre cum am ajuns aici
după ce am trăit o iarnă întreagă
într-o lebădă cu totul și cu totul din gheață

de aici

de aici pot să privesc. dacă adorm
somnul meu stă de pază
dacă mor
moartea mea se înmulțește în întuneric
dacă tac
ca de obicei
tăcerea se lasă în oameni
și îi orbește

nu mă aștept la nimic

habar nu am cum se termină așteptările
săli pline de oameni care numără
în timp ce se nasc și se căsătoresc și fac copii
unii întârziați pierd trenul
pierd startul
alții obișnuiți să aștepte uită cu totul
de călătorie de viață de moarte
rămân încremeniți între linii
pe băncile roșii din plastic

azi am vorbit foarte puțin.
te-am așteptat un timp. ai venit
singur
fără trup
fără suflet
cu o servietă grea
din marmură
m-ai pătruns cu un icnet
apoi ai lăsat robinetul să curgă
mi-am imaginat repede o ploaie
până la urmă
am înghițit ploaia și am continuat
să te aștept

plecările și sosirile mă înspăimântă
au ceva din respirațiile poticnite ale bolnavilor de tbc
au ceva din inspirul și expirul unei lumi
care se crapă când tușește
scuipând toți oamenii și toți norii
de-a valma

m-am așezat pe valiza de marmură
putând în mine embrionul fierbinte
al trecerii tale
nu mă aștept la nimic

pe vremea asta

de aici febra ta seamănă cu un cal. nechează strident
înfierbântează tăcerea galopează în sus
spre tâmpla unui Dumnezeu de ceară

cam pe vremea asta mă îngrijorez
că iarna rămâne prea mult
că sunt șiruri întregi de vertebre înțepenite
pe marginea șoselei ce duce la tine
și catene infinite îngropate în frig
alcătuiesc esența vieții unora sau altora
la întâmplare
îmi imaginez că am pierdut tot timpul și și toate malurile
caii fierbinți aleargă degeaba
spre raiul cailor
cam pe vremea asta îmi închipui tot ce e mai rău

e azi

cât de stupid poți să fii când te naști. cum poți s-o iei de la capăt ca un fleț. cum te aștepți ca soarta să-ți dea ceva și soarta nu-ți dă nimic. îți ia mereu. îți ia vederea. îți ia mințile. îți ia pielea trandafirie părul negru sângele. te stoarce ca pe o zdreanță.



nu ai timp nici măcar să te prefaci că trăiești. țăcănitul metreonomului nu încetează deloc. eu cred că suntem unu la unu cu orbirea cu mizeria și cu teama. suntem unu la unu cu strigătul. ceasul bate în noi cu barda. ne taie timpanele și limba. de la o vreme vorbim prin semne și prin batiste albe.



când crezi că s-a făcut în sfârșit liniște, o durere cumplită te împarte în două. te trezești responsabil întins bine peste cerul unui întuneric din tablă. copiii tăi sunt expuși nopților de oțel. încremenești sub respirația unei lumi mai tăioase ca lama. nu înțelegi absolut nimic. viața ta nu face nici cât o ceapă degerată. dar nu-ți mai pasă. vrei un mâine pentru ceilalți. pentru ai tăi. inima ta face parte din raportul de gardă al secției de terapie intensivă. zilele se măsoară cu goana cu galopul secundelor prin tâmplele tale încinse. vrei din tot sufletul să treacă.vrei să fii orice. să fii foarte bătrân. trecut.



e azi. te las să te trezești. să o iei de la capăt. îți amintesc că mai e foarte puțin. ar fi bine să inventezi un cântec pentru noi toți cei care te rănim atunci când suntem. și când nu.

am încetinit

am încetinit. nimic nu se compară cu după amiaza asta de dragoste.
în care am lăsat lumea să caute un loc potrivit unde să doarmă
ca un cîine
ca o reptilă verde
ne-am lăsat morții în sertarele iernii
am lăsat umbrele noastre tembele să se cațere pe ziduri
și să urle în felul lor dramatic
obscen

și noi

rămași singuri
ne-am sorbit unul pe celălalt dintr-o sete simplă
năucitoare
necăutând nimic altceva
nerecunoscând unicul moment de suspin
din după amiaza aceasta primitivă.

pace

azi l-am întrebat pe M dacă știe cum arată un ghiocel. e alb, i-am spus. și pentru o clipă a părut că-și amintește.

uneori cred că-l cuprinde o teamă ciudată de neîntâmplare. poate crede că asta a fost tot. viața lui stă suspendată de clipa aceea cu accidentul rutier. stop joc. motoarele lumii sunt stinse.

a fost o tâmpenie să-l întreb ce-și dorește. tocmai asta e. nu-și mai poate dori nimic. mâna dreapta atârnă ca o creangă pe lângă trupul său prelung înfrânt.

în zori l-am găsit pe șosea mergând pe contrasens în pijama și papuci. fulgii de zăpadă cădeau împotriva lui. poate că a fost singurul moment de normalitate. poate că evadarea aceasta este mai mult bună decât nebună. m-am bucurat. lasă-l. lasă-l. libertatea e mai importantă decât normalitatea.

ce vrei ce-ți dorești. pace, mi-a răspuns. am amuțit. m-am simțit ca o idioată. el ajunsese să înțeleagă mai bine decât noi , ceilalți, sănătoșii, normalii.

timpul neinventat

nu cred că inventam liniștea. ea se scurgea printre noi sacadată ruptă. M adusese cu el spaima. tremura imprceptibil sub pătura aspră albastră. mâna dreaptă încleștată pe reverul pijamalei în dungi. ochi mari catifelați de căprioară surprinsă de faruri pe șoseaua de mare viteză. momentul acela care nu ar fi trebuit să existe, dar a existat, deși nimeni nu știe nimic despre el.

și nu cred că aș fi putut să-i inventez lui M un alt timp. ceva despărțise viața de moarte într-o singură clipă.

acum aveam palma lui în a mea. acum liniile vieților noastre devenite tangente compuneau cercuri de pace. și nu conta nimic altceva. trupurile noastre rămase în urmă, cuvintele imposibil de rostit, distanța infinită dintre salon și sala de mese, toate se contopeau în zâmbetul amar a lui M care brusc înțelegea totul mult mai bine decât mine, decât noi toți.

liniște pian liniște

începeam orice frază cu numele tău. litere mari cuprinse de panică. fraze scurte nerespirate. liniște. pian. liniște.

din fiecare om țin minte doar mâinile. mâini aspre puternice uscate atingând aerul cu uimire.

am inventat un instrument muzical de neatins. aștept în holul spitalului. câțiva însoțitori plâng. eu nu le țin minte lacrimile. nu țin minte decât muzica și paradoxala armonie a clipei.

tu nu știi cum încape numele tău în mine ca un embrion strălucitor.

nimic al meu

nimic al meu. trupul acesta din care muști e otravă. am rămas prea mult în urmă. oamenii au plecat acasă. copiii au luat săniile cu urme cu tot.

nimic de uitat. țin minte totul. țin minte cu sângele. durerea curge prin sloiuri în venele mele strâmte.

e mai bine așa. dacă scriam acum cel mai frumos poem de dragoste ai fi înnebunit. știu.

nimic de uitat în afara numelui meu de femeie rătăcit printre lucruri.

libertăți carnivore

zac aici în mine ca într-o prăpastie. tu apari întotdeauna extrem de târziu. obosit tuns cu privirea albă spartă de cine știe ce lighioană. între noi câțiva copii bat mingea de pământ. lutul e moale și mingea sare foarte puțin iritându-i. am albit așteptând. habar nu am câte lucruri se petrec între timp. tot mâine mâine mâine ca și cum aș trăi în celulele unui alergător. dar marginea fuge și ea. nu cu aceeași viteză. dar fuge până când se compensează această întârziere a ta. părul tău lung și cărunt împletește alfabetul morților. am vrut să spun dar nu am spus nimic. schimbăm politețuri. ce mai fac. bine. nu pot să dorm cu adevărat. trupul meu doarme de milioane de ori pe secundă. dar eu nu. sunt cuprinsă de cea mai verticală trezie de cea mai albă trezie dintre toate. în casa mea parchetul naște arbori. e un fel de înălțare spre tine. un fel de a rămâne copac în somnul celorlalți și de a fi carne vie în schimbul de noapte.

numai poeme și kilometri de singurătate

pentru fiecare km plătim cu sângele. într-o bună zi vom trece aproape invizibili pe lângă poarta spitalului și nimeni nu va suna la salvare. noi ne vom întrece cu umbra. vom avea grijă să nu respirăm să nu tresărim nu cumva să trezim morții din ceilalți.

azi am întâlnit numai poeți. recitau versuri interminabile sub o ploaie nefirească de vară. e iarnă. lumea a început să creadă în poeme. asta mă îngrijorează. unii nici măcar nu mai ascultă horoscopul. ne întreabă pe noi. și se știe că răspunsul e întotdeauna în ultimul vers. nesiguranța pluteșteîn aer. lumea așteaptă momentul nostru de inspirație. se aude că sunt mulți dintre noi care mor cu mult înainte de a rosti ultimul vers. dincolo se continuă totul la fel. doar că acolo nimeni nu a inventat teama.

las un loc gol. întodeauna măsor mai mult. pentru singurătate.

în ultimul timp am neglijat urmele de oboseală din mine.drumul acela nu ducea nicăieri. totuși mă gândesc că voi muri în mers. în mersul meu spre nicăieri se ascunde o moarte glorioasă kinetică. de aceea rezist recit și merg mai departe.

azi afost altfel

azi a fost altfel. unii plângeau din senin. m-am mirat puțin. pe mine m-au tuns scurt scurt de tot. am observat că am multe fire cărunte. tu nu mi-ai spus niciodată că îmbătrânesc. ceea ce nu spui tu nu există.

m-au mutat. acum am vedere la iarnă. e și o femeie foarte bătrână care scrie sute de poeme pe hârtia igienică roz. are pungi mari pline cu poezii toate cu rimă și ritm. seara citește cu voce tare. n-o mai oprește nimeni. e iarnă. pletele ei argintii se lovesc de podea după fiecare vers.

noaptea port o botniță de oțel. e frig. întunericul trece printre gratii. îl mușc încet. întunericul sângerează neașteptat de puternic. înghit. înghit. nu știu până când.

se vede printre cărămizi

despre singurătate nu se vorbește. e de neînțeles cerul acesta de ciment. tu-mi visezi libertatea visezi nisipuri care nu se transformă în secunde în minute în ore. eu visez deșerturi. aștept.

nu-ți vorbesc despre unele lucruri. orice rostesc dispare. nu-ți vorbesc despre dragoste. nu-ți spun despre ploi. țin secrete aceste frunze și toamna din ele. ascund carnea ascund trupul meu în al tău .

m-am gândit să-ți dansez să-ți cânt să recompun totul din gesturi. muzica ar fi cea care ar pătrunde prin ziduri ar ajunge ar înlocui pustiul cu sunete. cred că ar fi o soluție să-ți amintesc mușcătura mea. ar fi bine să te trezesc și să te iubesc cu toate aripile întinse așa cum nu m-a văzut nimeni niciodată.

dar nu pot să vorbesc despre singurătate. pot să-ți spun doar că nu innebunesc. se vede printre cărămizi.

față în față

felul acesta de a merge mai departe chiar dacă nu mai ai picioare
felul în care zidești lucrurile în oameni
ritmul în care învii fără să mori vreodată fără să înțelegi sfârșitul
cuvântul tău împotriva orice ar putea să șoptească
nelimitele
lupta cu rădăcinile cu trecutul cu umbra
tăcerea din momentul adevărului
și mai ales adevărul față în față cu toamna

toate acestea

de neînțeles pentru cei obișnuiți cu așteptarea